Canapeaua lui Adon: Factorul Beliaev (2)

2

“I-am lăsat pe oportuniştii lupi scormonind prin gunoaiele taberelor noastre extinse, în vreme ce alţi lupi continuau neabătuţi să vîneze prin păduri, părînd să dezvolte două specii distincte, una mai tradiţională, dacă vreţi, şi plină de merite celebrate pînă în ziua de azi pe tricourile bikerilor, cealaltă mai ingenioasă, schimbînd paradigme. Dar poate uşor detestabilă dintr-o perspectivă morală rigidă şi în comparaţie cu verii din păduri,” scrie Ionuţ Chiva în partea a doua a textului prin care am deschis, săptămâna trecută, Canapeaua lui Adon, o nouă rubrică pe TOTB în care veţi putea citi poveştile lui Chiva cu şi despre câini. Vă propunem să vă luaţi câteva minute libere şi să călătoriţi înapoi în timpuri străvechi, pe când câinii făceau primii paşi dinspre lupi înspre versiunile lor domesticite care dormitează azi alături de noi pe canapea, în cuşti ori deasupra gurilor de canal.

 

Text de Ionuţ Chiva

Dintre lupii mai blînzi, mai submisivi şi (exclusiv din perspectivă umană) mai curajoşi, dintre cei care, mai pe scurt, nu se temeau atît de mult de om, s-au ales acei scavengers care curînd au şi uitat să vîneze, dedaţi cum erau la autoservirea din marginea taberei. Apropo de incapacitatea cîinilor de a vîna (pentru că lupii de tabără, s-a înţeles, devin curînd, foarte curînd, cîini), Melyssa Shyan-Norwalt povesteşte un episod relevant: lucra la un zoo, iar fermierii din vecinătate obişnuiau să-şi lase cîinii liberi noaptea, cînd aceştia se adunau în haite şi practic serveau iadul – ca în noaptea în care au intrat în ţarcul unei lame de la zoo şi au rupt-o în bucăţi. Aspectul la care ne face atenţi Shyan-Norwalt este acesta: a doua zi dimineaţă, cînd îngrijitorii de la zoo şi-au început tura, lama era eviscerată, a mess, cum se zice, însă vie.

Vînătoarea solitară este pentru cîini mai degrabă un joc în care tragi de orice mişcă ca de o cîrpă, un băţ, un tug-o-war, de oriunde apuci, nu cu acea cunoscătoare asasină muşcătură la gît, este deci doar o altă manifestare infantilă, pe lîngă multe altele,  păstrată în epoca adultă. Stai aşa, că nu-i aşa! s-ar putea întrerupe cititorul impacient, mă iei cu lupii de tabără care de fapt nu mai sunt lupi, că au cîte o ureche lăsată şi unii o pată pe piept şi le e mai puţin frică de oameni şi oricum nu mai ştiu să vîneze, că nişte cîini au terciuit lama dar n-au omorît-o – însă ce ne spui cu toate astea, unde mergem noi, Niculae?

Unde să mergem, în Uniunea Sovietică, anii 60, în Siberia, unde Dmitri Beliaev îşi conduce experimentul pe vulpi. Pornind de la un număr de vulpi, după un test simplu (care vulpe îmi va accepta mîngîierea în vreme ce o hrănesc din mînă şi cu ce grad de toleranţă o face?) le împarte în trei categorii, evident: 3, 2, 1, în care 3 muşcă mîna care o hrăneşte, 2 acceptă mîngîierea aşa cum acceptă căţeaua mea Gudrun să fie manipulată la veterinar sau mîngîiată de un străin, iar 1 o acceptă fără nici o problemă, aş fi spus asemeni cîinelui meu Adon, dar pentru nivelul ăla de flegmă britanică trebuie inventată o altă categorie.

Am spus în episodul trecut că experimentul Beliaev este unul dintre cele mai relevante în privinţa domesticirii, însă este, cred, cel mai relevant, dacă considerăm că imprint-ul lui Lorenz (despre care vom vorbi de cel puţin trei ori pe rubrică, pentru că că este idolul meu) ţine mai degrabă de îmblînzire.

Nu este, cred, nevoie să vorbim despre diferenţa dintre cele două, o vom ilustra însă printr-o scurtă anecdotă, interesantă şi pentru psihicul canin.
În copilărie, obosit să-i tot implor pe ai mei să-mi ia un cîine de orice fel, mă întîlnesc întors de la şcoală cu John, maidanezul blocului din epocă, un cîine mare, tărcat, cu păr scurt şi ochi galbeni, intenşi. Atunci s-a trezit în mine antrepenorul (de obicei doarme şi, cînd se trezeşte, o dată pe decadă, nu are cele mai bune idei), care mi-a spus că nimic nu se va întîmpla pînă ce nu voi mişca eu lucrurile. Aşa că l-am momit pe John în apartamentul nostru de la parter. Din clipa în care s-a închis uşa în urma lui a înnebunit, căutînd o scăpare cum nu am mai văzut niciodată vreun alt cîine. Era pe geamuri, pe pereţi parcă pînă în tavan, peste tot, gîfîind cu ochii aprinşi, peste galbenul cărora parcă se pusese o peliculă verzuie. Nu mai existam pentru el, care altfel era tovarăşul meu, mă ducea pînă la şcoală dimineaţa etc.

Ca un copil tîmpit şi egoist, cum sunt copiii, mi-am spus că nu-i o problemă, merge şi-aşa, chiar dacă în visul meu ar fi fost puţin altfel, odată băgat în casă dădea laba şi începeam să ne jucăm. Dar dacă evidenta lui dorinţă de a scăpa nu era destul cît să-mi schimbe intenţiile, sosirea maică-mii a fost – pentru că în momentul în care mama, sosită de la muncă, a deschis uşa, John şi-a văzut singura şansă de a scăpa şi s-a repezit spre ea (uşa/mama) cu o lipsă de măsură care putea fi uşor confundată cu un atac sîngeros de către o persoană cu frică de cîini, cum era maică-mea. Aşa că dus a fost, pe lîngă maică-mea lipită de perete, lividă, cu ambele mîini duse la gît, şi pe uşă încolo, deşi eu strigam disperat să se închidă dracului acea uşă.

John era un animal mare şi blînd, cel mai blînd dintre animale, însă nu a fost, God bless him, o clipă-n viaţa lui domestic.

La Beliaev – dintre cele trei categorii, ca într-o eugenie hristică, doar blînzii sunt lăsaţi să se împerecheze. Pariul cu care a pornit Beliaev la drum a fost că ceva se va schimba şi că Darwin s-a înşelat, he-he. Şi i-a ieşit. În şase generaţii vulpile nu doar că acceptau atingerea, dar o cereau; mergînd mai departe, continuînd reproducerea blînzilor, sub stelele Siberiei au început să apară vulpile cu urechi căzute şi cu blană neuniformă, dar cu pete de culoare, unele pur şi simplu alb cu negru, şi care latră ca un mijloc de comunicare cu îngrijitorii umani.

Ce a demonstrat Beliaev – Darwin s-a înşelat, he-he: evoluţia face salturi, domesticirea se poate întîmpla în zeci de ani, pentru că atunci cînd selectezi pentru blînd, selectezi pentru aspect diferit, pentru trăsături juvenile persistente pe parcursul întregii vieţi, ca urechile căzute sau sfîrtecarea lamei fără a o ucide, în fine, pentru comunicare prin lătrat.

Lupii s-au domesticit singuri (aceasta a fost întrebarea: cine a stat să domesticească lupi, cine şi-ar fi pierdut atîta timp şi pentru ce, cînd ştim bine că nici pînă în ziua de azi nimeni nu a domesticit, nu îmblînzit, un singur lup şi că anarhia pe care o produc după ce au ieşit din copilărie îi face imposibili pentru compania umană).

Cei mai blînzi şi mai curajoşi dintre ei ne-au umblat, ca şi azi, prin gunoaie, scăzîndu-şi an după an, prin reproducere cu alţi blînzi, măsurile craniului, îmbogăţindu-şi culoarea blănii, schimbîndu-şi visele: nici un alt animal nu este la fel de atent la noi şi la fel de curios faţă de ce vrem să spunem. Doar cu cîinii întrebarea pe care o puneam în episodul trecut, “ce e, mă, cu tine? că parcă vrei să spui ceva”, merge în ambele sensuri.

 

logo adon

Mă numesc Ionuţ Chiva, sunt scriitor şi am fost copleşit (ca) dintotdeauna de o dragoste fascinată pentru cîini. Crescut în Bucureşti, fără rude la ţară şi nu cu cei mai inventivi părinţi, nu am avut un cîine al meu pînă după liceu – am avut însă, din fericire, acces la nenumăraţi maidanezi, din prima copilărie şi pînă cînd am părăsit România; strada mi-a oferit, de altfel, toţi cîinii pe care i-am avut (inclusiv pe cei doi care îmbătrînesc lîngă mine astăzi) şi pot spune cu o mîndrie prost ascunsă că nu am plătit niciodată pentru un cîine şi că nu l-am tratat în consecinţă.


2 comentarii

  1. Frumos text, plin de imaginatie si candoare. Pe langa cuvintele de lauda as dori sa mai adaug si o critica. Dar sa nu ne speriem caci pana la urma tot ce trece necriticat are ceva suspect intransul, cum spune Voltaire. Cum sa-l contrazica pe Darwin rezultatul selectiei artificiale asta zau ca nu inteleg. Bun, daca se intampla in natura fenomenul cu pricina, jos palaria, Darwin 0, rusul asta (nu am auzit de el pana acum, o sa-l caut) 1. Dar nici vorba de selectie naturala, altfel zis, evolutie asa cum pomenea Darwin de ea. Deci o mica inexactitate. Sunt sigur ca Darwin, care la randul lui avea un bishon, era constient de faptul ca acesta nu a fost candva animal salbatic ce cutreierea padurile si apoi imblanzit de mana omului, ci din contra, tragandu-se din lup, a fost rezultat al selectiei artificiale facute de crescatori.

  2. multumesc pt cuvintele frumoase, desi, daca vin din partea unui spirit stiintific mai hard, atit ~imaginatie~, cit si ~candoare~ ar putea fi luate drept sarcasme 🙂 (insa, vorba marelui elvis, we can t go on together with suspicious minds).
    incercam o ironie la povestea cu darwin was wrong (pt ca, daca asta ar fi fost scopul, rezultatul experimentului ar fi fost meschin), insa asa este el prezentat de obicei, ca facindu l muci pe darwin 🙂 (http://www.newscientist.com/blogs/shortsharpscience/2011/08/beyond-room-101-the-hyperaggre.html)
    relevanta lui beliaev este alta> in 40 de generatii sau asa ceva, el reproduce in micro domesticirea cainelui (aparitia blanii patate, micsorarea capului, urechile lasate, inventarea latratului, in fine, toate semnele domesticirii) verificindu si astfel teza ca evolutia face salturi (darwin nu isi imagina ca pudelul lui era spaima padurii pina ieri,insa credea ca evolutia takes time, f. mult) si, mai mult, rezolvind problema domesticirii – daca selectind pentru un singur treat (tameness) vin si restul ca un domino, atunci se poate specula (si se face) ca doar lupii mai blanzi s au apropiat de oameni si ca s au domesticit singuri (deci prin selctie naturala, nu?), si asta intr o perioada de timp relativ scurta.
    multumesc inca o data si poate mai vorbim aici 🙂

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger