Cameramanul extrem

0

Keith Partridge e un cameraman britanic de aproape 50 de ani care s-a consacrat în lumea filmului extrem încă de pe vremea casetei VHS, a cărei bandă se lipea de capul de citire și se înfunda în umezeala dintr-o peșteră sau pădure tropicală. Până acum, a participat la 60 de expediții în toată lumea, iar filmele lui, prezentate de BBC, Discovery, Channel 4, ITV, National Geographic sau 20th Century Fox, au adunat trei premii BAFTA și un Emmy. Partridge s-a cățărat pe stânci, a explorat peșteri, a cules scoici cu localnicii din Galicia, i-a însoțit pe căutătorii de sulf într-un vulcan activ din Indonezia, a filmat balene cu cocoașă dintr-un caiac, a urmărit efectele schimbărilor climatice în zona arctică, a urcat pe Everest. Renumit pentru rolul de cameraman al unor filme precum Touching the Void, câștigător al premiului BAFTA, The Beckoning Silence, premiat cu Emmy și al seriei-pilot Human Planet de la BBC, Partridge a avut o prezentare la festivalul de film documentar Pelicam, organizat în Tulcea la mijlocul lui iunie, ocazie cu care am schimbat și câteva vorbe cu el.

 

 

În 1922, o echipă de alpiniști britanici a încercat să urce pentru prima oară vârful Everest și aproape a reușit. Membrii echipajului au ajuns la 600 de metri de culme și au avut trei încercări de a o doborî. La a treia, însă, șapte hamali au fost vânturați de o avalanșă și au pierit. Au fost primele morți înregistrate pe cel mai înalt vârf din lume. Expediția a eșuat din cauza vremii urâte, dar realizările alpiniștilor au fost considerate extraordinare la acea vreme. „Tipii ăștia au scris regulamentul expedițiilor montane la altitudini înalte”, a spus cameramanul Keith Partridge în cadrul prezentării de la Pelicam. „Au fost primii care au folosit tuburi de oxigen, primii care și-au dat seama că trebuie să te aclimatizezi”.

În 1924, Pierre de Coubertin, fondatorul Comitetului Olimpic Internațional, a înmânat fiecărui membru al expediției o medalie olimpică de aur, iar Edward Strutt, secundul echipei britanice, a promis că va duce una din ele pe vârful din Himalaya. Promisiunea nu s-a materializat. După 88 de ani, în 2012, alpinistul britanic Kenton Cool, care urcase deja de 10 ori pe Everest, s-a decis s-o ducă la bun sfârșit, iar Keith Partridge a fost de acord să-l însoțească.

„Urma să fie o provocare nouă, pentru că nu am fost niciodată la altitudinea aia”, spune cameramanul, „plus că trebuia să filmez, să regizez, să mă ocup de sunet, editare, comprimare și transmisie prin satelit. Expediția făcea parte dintr-o campanie de social media [lansată de Samsung ca strategie de marketing înainte de Jocurile Olimpice din Londra]”.

Timing-ul înseamnă tot pe Everest, continuă Partridge. Printre vânturi care bat cu 200 km pe oră, avalanșe, desprinderi de pietre și alunecări de gheață, trebuie să aștepți o fereastră climatică prin care să te strecori în sus și apoi să cobori. Alpiniștii trebuie să fie în cea mai bună formă, iar cei doi britanici au avut la dispoziție doar șase săptămâni de antrenament înainte de plecare. „O altă problemă era că aveam o gripă nasoală”, spune cameramanul. „Am tușit excesiv zile la rând și m-am ales cu o infecție respiratorie. Dar nu renunți”.

Partridge și-a instalat patru computere în tabăra de bază, într-un mic cort. La altitudini mai înalte, hard-drive-urile se încing și nu mai funcționează. Pe unul îl folosea pentru editare video, pe altul pentru comprimare, al treilea era destinat transmisiilor prin satelit și de pe al patrulea posta pe blog. „Pentru că eram singur, munca a fost uriașă. După-amiaza, în tabăra de bază, când toată lumea trăgea un pui de somn, eu lucram ca un nebun, fără pauze, și tușeam toată noaptea”.

Muntele era foarte aglomerat în aprilie 2012, când au ajuns cei doi britanici, erau 40 de expediții. Însoțiți de trei șerpași care îi ajutau să care echipamentele, Kenton Cool și Keith Partridge au ajuns la 6.500 de metri, dar cameramanul n-a putut să meargă mai departe. Îi lua foarte mult să parcurgă distanța dintre tabere. „Mă simțeam ca și cum aș conduce cu piciorul apăsat la maxim pe accelerație, dar cu frâna de mână trasă”, spune el. „Mergeam foarte repede către nicăieri. Kenton s-a uitat la mine și nu a trebuit să spună nimic. Gata, du-te în tabăra de bază, eu o să mă duc sus și a plecat în grabă. Toate proiectele la care lucrasem în trecut fuseseră de succes, însă această expediție eșuase. Kenton, deși era la a zecea expediție pe munte, sufera și el în tăcere”.

Alpinistul a renunțat la rândul lui la ascensiune, iar britanicii și-au luat o vacanță de patru zile, mai jos de tabăra de bază, dar cu gândul de a încerca din nou. Trebuia să-și recapete forțele și să-și reclădească încrederea. Au găsit o fereastră climatică pe 19-20 mai, dar una care prevestea pericole. Dacă aveau întârzieri, puteau intra într-o capcană a morții. „Pe 19 mai, erau foarte mulți oameni [pe munte]”, spune Partridge. „Sunt două locuri în care traficul e într-un singur sens, e foarte îngust”. Alpiniștii așteptau la coadă ca să urce și aveau întârzieri de până la două ore și jumătate. „Apoi a lovit un vânt imprevizibil și au murit șase oameni. Am bătut în retragere”.

Britanicii au găsit o nouă fereastră pe 25-26 mai și au depășit altitudinea de 7.000 de metri. „E o lume extraterestră, ai impresia că nu ar trebui să te afli acolo. Ajungi la punctul în care corpul tău e incapabil de o viață normală și fiecare parte din tine începe să cedeze. Dar voiam să mergem până la capăt, aveam o promisiune de îndeplinit. Ne aflam într-o poziție bună, eram în formă, puternici, nu știu unde a dispărut infecția mea”. În noaptea de 24 spre 25 mai, Kenton Cool și Keith Partridge au pornit spre vârf, însă la fel a făcut și mulțimea de oameni de pe munte. Trebuia să urce mai repede decât ei. Au ajuns cu 14 minute înainte de crăpatul zorilor. Au fost prea rapizi, așa că a trebuit să aștepte lumina pentru a filma reușita. „Nu am apucat să facem prea multe pe vârf”, spune cameramanul. „Am fost preocupați să transmitem live în Marea Britanie, mai aveam puțină baterie”.

 

 

Keith Partridge a ajuns la BBC încă din liceu, ca stagiar, la vârsta de 18 ani. A lucrat șase ani acolo ca și cameraman și în paralel se cățăra pe munți, ca hobby. În 990, a citit o carte, Filming the Impossible, iar filmele nebunești trase în munți despre care a aflat i s-au părut o aventură distractivă. „La BBC, oricât de minunat era, nu puteam să am niciodată acces la acel stil de filmare”, spune el pentru TOTB. „Asta fac companiile independente și cameramanii independenți, freelanceri, specializați în așa ceva”. Partridge și-a dat demisia de la BBC, și-a vândut casa și mașina, tot ce avea, și a început o carieră de freelancer în filmatul extrem.

Timp de doi ani, a participat la expediții prin toată lumea pentru a-și clădi expertiza, prima fiind una de ski alpin în Islanda. Apoi i s-a oferit primul mare proiect din carieră. „Șase ore și jumătate de istorie a alpinismului din Scoția pentru BBC, dar produs de o companie independentă”, spune el. Ce deosebește filmele la care lucrează de alte producții cu aventuri extreme este realismul, faptul că aproape tot ce filmează se întâmplă pe bune, nu cu ajutorul imaginilor generate de computer (CGI). Un bun exemplu poate fi Touching the Void, reconstrucția unui accident montan din 1985, când alpinistul Joe Simpson, care încerca să urce pe vârful Siula Grand din Peru, și-a rupt piciorul și a căzut de pe o stâncă abruptă după ce partenerul său a tăiat coarda care îi lega, ajungând într-o gaură mare din gheață și fiind lăsat să moară. „Vertical Limit și alte astfel de filme de Hollywood se bazeză mult pe CGI pentru a te duce în acea zonă montană”, spune Keith Partridge. „Nouă ne place să facem lucrurile puțin diferit. Ne place să le facem de-adevăratelea”.

Pentru a reconstrui căderea alpinistului britanic Joe Simpson după tăierea corzii, echipa cameramanului s-a dus în Anzii peruvieni pentru a filma locul în care s-a produs accidentul. S-au cățărat pe mai multe fețe, s-au ferit de avalanșe, apoi s-au dus în Alpi să filmeze „treaba cu adevărat înfricoșătoare”, într-o zonă uriașă presărată cu pietre care cântăreau aproape cât un om.

Am calculat lungimea corzii pentru a ne asigura că nu se va lovi de pământ și apoi am legat în ea, în loc de un sac, o persoană adevărată. L-am fixat de stâncă și cu o mică bucată de sfoară ca să nu cadă. Erau 30 de metri de coardă și un nod imens prins de sistemul de ancorare din zăpada înghețată. Alpinistul care îl juca pe Joe Simpson și care atârna în bucata mică de sfoară s-a uitat la responsabilul cu siguranța, Brian, care avea o mică licărire în ochi și un zâmbet ștrengăresc, și l-a întreabat: E sigur ce facem? Brian i-a spus, cu cuțitul în mână: Nu știu, nu vrei să aflăm? [Alpinistul] a țipat până jos, preț de 30 de metri, până să-l prindă sfoara, iar crampoanele lui au ajuns aproape de obiectivul camerei de filmat. În mintea mea asta era o imagine extraordinară.

 

 

Un alt exemplu prezentat de cameramanul britanic este filmul The Beckoning Silence, care ilustrează încercarea de ascensiune din 1936 a muntelui Eiger din Alpii Elvețieni de către o echipă de alipiniști germani. Doi dintre ei au murit după o ascensiune grăbită de pe munte, când au tras coarda în spatele lor și au fost nevoiți să coboare pe porțiuni necunoscute. Keith Partridge spune că echipa sa nu a folosit CGI nici de această dată, toate căzăturile din film fiind pe bune. Au reușit să facă asta pentru că actorii nu erau actori, ci unele dintre cele mai mari și tinere staruri din lumea alpinismului. Când s-a filmat o secvență cu o avalanșă, aceștia au fost plasați pe o ridicătură din stâncă, iar deasupra, pe o altă ridicătură, echipa tehnică a pus o foaie de plastic pe care șase oameni cu lopeți mari o încărcau cu zăpadă. Trebuia să fie o cantitate potrivită. Dacă nu era destulă, ar fi arătat aiurea, dacă era prea multă, ar fi putut ieși nasol.

Când unul din ei trebuia tras în sistemul de ancorare și trebuia să se sufoce, ne-am gândit cum să facem asta. Simon, unul din alpiniștii elvețieni, a spus că își va lega sfoara după subsiori și va merge cu schiurile la vale foarte, foarte repede, iar când coarda se va strânge, îl va ridica [pe celălalt alpinist]. Perfect. A schiat la vale, sfoara s-a strâns și [Simpn] a căzut cu nasul în zăpadă. Precizia e foarte importantă. Folosești corzi și ai puncte clare de oprire. De exemplu, eu trebuia să-mi fixez crampoanele bocancilor pe o singură piatră de pe întreaga stâncă [ca să filmez o scenă]și dacă nu atingeam piatra aceea cu bocancul, m-aș fi rotit în aer și nu aș fi putut capta secvența.

 

 

Ce îl mai deosebește pe Keith Partridge de alți cameramani extremi este așa-numitul stil imersiv pe care îl folosește. Unora la place să filmeze de la un kilometru depărtare, cu obiective foarte mari, el preferă să o facă de la distanțe mici pentru a-l plasa pe spectator în mijlocul vulcanului. Pentru asta trebuie să încheze relații solide de încredere cu subiecții. „Am observat că dacă ești dispus să faci ce fac ei, își arată fața foarte repede”, spune Partridge. „A fost o secvență grozavă pe care am filmat-o în Galicia, în nordul Spaniei, unde niște tipi coboară pe niște stânci de granit până în zona în care valurile se lovesc de țărm pentru a aduna scoici care se vând foarte scump în piața de pește din Madrid. Am coborât în spatele lor până acolo, cu camera de filmat în mână, și a venit de deasupra un val înalt de trei metri. Ei au fugit din fața lui, însă eu nu puteam, pentru că aveam o cameră de 12 kilograme pe umăr. După ce m-a lovit valul, s-au uitat la mine și mi-au zis că sunt de-al lor”. Pe muntele Eiger, cameramanul a filmat cu crampoanele aflate la circa 20 de centimetri distanță de fața unui alpinist, iar dacă îi scăpau picioarele, omul de jos putea suferi răni grave. Așa că trebuia să aibă încredere în Partridge că nu se va întâmpla asta.

Din această postură imersivă, cameramanul petrece mult timp ascultând cum respiră experții în aventuri extreme, dacă limba li se lipește de cerul gurii, cât timp le ia să reacționeze la întrebări venite prin walkie-talkie. Există semne care prevestesc pericolul, spune el, și trebuie să le surprindă pentru a capta dramatismul situațiilor dificile. Această măiestrie imersivă s-a aflat și în spatele unui episod din seria Human Planet, în care echipa lui Partridge a filmat un ritual de trecere la maturitate a unui băiat de 16 ani în stepa din Mongolia. Ca să devină bărbat, Berik trebuia să facă echipă cu o armă pe care și-o putea alege singur și cu care trebuia să vâneze. A ales o acvilă de munte cu care urma să prindă o vulpe în iarna mongolă. Echipa cameramanului britanic a reușit să încheze o relație de durată cu Berik și cu tatăl său, Silau, iar pentru a plasa specatatorul și mai bine în mijlocul acțiunii, au montat o cameră pe spatele acvilei lui Silau, care era mai experimentată. „Întrebarea era: rămâi observațional, stai acolo și te uiți, sau adaugi un element surpriză dându-le oamenilor o secvență la care nu s-ar aștepta?”, spune Keith Partridge. „Când am plecat, la sfârșitul verii, am legat un dispozitiv fals, din metal, de acceași dimensiune și greutate [cu camera], pe spatele păsării. Când ne-am întors, am folosit o cameră adevărată”.

 

 

Problemelor de siguranță din aceste aventuri li se adaugă cele tehnice. De exemplu, în timpul unei expediții de explorare a unei peșteri din desișurile pădurii tropicale din Papua Guinee, un loc în care plouă mult și există foarte multă umiditate, camerele de filmat trebuiau protejate de umezeală. Membrii echipei lui Partridge le-au sigiliat în pungi de plastic și aveau doar o oră de rulare, pentru că atât ținea o casetă. Ca s-o schimbe, erau nevoiți să deschidă punga și atunci camera s-ar fi compromis.  „Altă problemă era cu lumina. Trebuia să iluminăm o peșteră, ceea ce era OK, doar că lumina trebuia să fie rezistentă la apă. Am proiectat și construit, în garajul meu de acasă, un sistem nou de iluminare folosind panouri cu LED, pe care să le transportăm mai repede. Erau de dimensiunea unei cărți și erau complet submersibile”. Cameramanul a întâmpinat probleme și când i-a însoțit pe oamenii care căutau sulf într-un vulcan activ din Indonezia. Fiind un mediu toxic, la sfârșitul fiecărei sesiuni de filmat, care dura doar 20 de minute până se strica camera, trebuiau înlocuite fiecare conector, fiecare switch și fiecare cablu.

„Când începi să explorezi și te gândești până unde poți duce o cameră de filmat, răspunsul este că poți s-o duci aproape unde vrei tu”, spune însă Keith Partridge. „Ai nevoie doar de oamenii și de abilitățile potrivite”. Cu toate acestea, cameramanul preferă frigul în fața umezelii, în primul rând din punct de vedere tehnic. Cu noua tehnologie, camerele de filmat suferă puține avarii chiar și la altitudini înalte. Pe Everest, de exemplu, singura problemă pe care a avut a fost blocarea butonului de record, pe care Partridge îl repara ușor cu șurubelnița din dotare.

„A împinge limitele, pentru mine, din punct de vedere profesional, înseamă explorare, îmi dă șansa să mă uit dincolo de acea limită, într-o lume diferită la care foarte puțini oameni au acces”, spune cameramanul britanic. „Mulți oameni spun că toată lumea a fost explorată, că nu mai există nimic nou. Evident, asta e greșit. Trebuie doar să te uiți puțin mai atent și trebuie să intri puțin mai adânc”. Deși pe vremea în care a început să filmeze extrem nu existau școli specializate în așa ceva, Partridge spune că a avut șansa să lucreze cu unii dintre cei mai buni oameni din lume. Experți în corzi, în alpinism, în explorarea peșterilor, fără de care nu poate face nimic și care îi furnizează constant idei de filme. „Echipa, pentru mine, înseamnă aproape totul. Nu pot exista verigi slabe. Fiecare trebuie să-și cunoască nivelul abilităților, ce sunt capabili și dispuși să facă și să nu întindă coarda, pentru că atunci lucrurile merg prost”.

Pe lângă Everest, cea mai dificilă experiență enunțată de cameraman este traversarea peșterii din Papua Noua Guinee, atât din punct de vedere tehnic, cât și mental. „Când coboram pe ultimul pasaj, aveam camera într-o mână și mă sprijineam cu cealaltă. Trebuia să te concentrezi foarte mult. În anumite momente, totul se reduce la autoconservare, te asiguri de binele tău și filmatul se mută pe pilot automat. Când momentele dificile dispar și te simți mai confortabil cu locul în care ești, atunci încerci să-ți maximizezi stilul de filmare. Dar nu îți compromiți niciodată siguranța”.

Partridge nu se antrenează foarte mult înainte de expediții, și asta pentru că nu are suficient timp la dispoziție între proiecte, cum a fost și cazul Everest. Majoritatea oamenilor se antrenează un an pentru a urca vârful, el a avut doar șase săptămâni la dispoziție. Trainingul lui de bază constă în mult ciclism, pentru a-și menține o stare cardiovasculară bună, apoi se mulează în funcție de job. Dacă e unul care necesită cățăratul pe stânci abrupte, unde îți folosești forța din partea superioară a corpului, atunci merge la sală. Alte joburi îi solicită cu precădere picioarele și plămânii, așa că se întoarce la ciclismul pe marginea drumului.

În prezent, cameramanul ține un workshop anual în Marea Britanie și în Canada, unde își împărtășește experiența, iar la sfârșitul festivalului Pelicam se pregătea de o nouă expediție pe o stâncă abruptă, unde urma să însoțească un nevăzător în încercarea de a o doborî.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger