Călătorul extrem:”Tot ceea ce fac e o pledoarie pentru viaţă și natură, pentru frumos şi bunătate”

16

A străbătut de unul singur, la pas, cel mai arid loc de pe glob – deșertul Atacama, o premieră pentru România, și a fost la un pas de moarte în deșertul Australiei, parcurs în șase săptămâni, în urma unei greșeli alimentare. În 2003, arădeanul Alin Totorean (42 de ani) a pornit în lume pentru a-și descoperi semenii și propriile limite și nu s-a oprit până anul trecut. El este exploratorul care i-a familiarizat pe români cu termenul de “expediție extremă”, afundat în nisipuri încinse la 60 de grade, cu 30kg în spate, și care înfruntă acum, cu sprijinul semenilor, cea mai extremă încercare a vieții sale: lupta cu cancerul.

Interviu de Ionuț Dulămiță

„Mergeam de-a bușilea… nu am renunțat din prima… Speram să ajung la cei doi litri de apă lăsați în urmă în zilele anterioare, știind că mă voi reîntoarce la Yulara… dar nu mai aveam nici o șansă. Iar ca să ajung până în localitate, nici atât… Astfel că pe 21 ianuarie [2009], dimineața, când începea o nouă zi cu temperaturi de peste 55 de grade în plin soare… fără apă și fără a putea mânca… fără a mai putea face un pas… am dat alarma…”, povestește Alin Totorean, pe blogul său, cel mai delicat moment cu care s-a confruntat într-o expediție. Cu două decenii de turism montan, turism de altitudine și speologie în spate, arădeanul a început în 2003 proiectul Descoperă-ți semenii, care l-a purtat în expediții extreme prin pustietățile Terrei și în călătorii spirituale în sânul unor comunități unde a lucrat cot la cot cu localnicii și a participat la bucuria și la durerea lor. Experiențele sale exploratorii, prețioase pentru geografi, geologi și biologi, printre alții, au fost transpuse de fiecare dată în expoziţii multimedia sau proiecţii video prin şcoli şi facultăţi, precum și în Revista Terra Magazin. Mongolia, Turcia, India, Maroc, Bolivia, Chile, Australia, Etiopia, toate sunt însemnate cu pașii expediționarului arădean, care urmează să-și adune aventurile într-o carte ce va fi tipărită toamna aceasta. Mai jos, Alin se autodescrie și povestește ce înseamnă pentru el proiectul Descoperă-ți semenii, amânat pentru o vreme din cauza celei mai grele încercări din cadrul luptei cu propriile limite, pe care este pregătit însă să o învingă.

„Sunt o persoană încăpăţânată, care nu ţine cont de obstacolele ce i se arătă în cale. Când îmi pun ceva în minte – chiar şi traversarea unui deşert –, consider că nimic nu e imposibil şi că întotdeauna se găsesc soluţii pentru a trece peste orice obstacol. Şi atipică, pentru că indiferent de domeniul în care activez la un moment dat, cam fac lucrurile altfel decât cei din jur. Caut provocări în tot şi în toate. Trebuie să existe o „sămânţă”… Totul a pornit de la cărţile de călătorie citite în copilărie şi s-a dezvoltat de la 14 ani, când am făcut o primă incursiune adevărată pe munte – creasta munţilor Retezat. Apoi am descoperit şi magia subterană a peşterilor… Anii au trecut şi nu m-am mai „vindecat” de dragostea pentru natură, puritate și libertate şi de dorul de ducă. Curiozitatea şi pofta de cunoaştere, dorinţa de a vedea locuri şi lucruri noi, de a întâlni oameni noi, râvna de a trece peste tot felul de noi provocări şi situaţii sunt alte motive care te pot face să te apuci de călătorii mai altfel. Iar „expediţionar” am devenit prin faptul că încă din startul drumurilor în străinătate mi-am dorit să ajung în locuri mai puţin sau chiar defel ştiute, de unde să mă întorc cu informaţii şi imagini inedite. Mi-am propus să fac, într-un fel, muncă de cercetare.

Ce înseamnă o expediție extremă? O provocare ce te solicită la maxim, pe multiple căi – fizic, psihic, intelectual. Ajungi în locuri în care clima ţi-e potrivnică, relieful de străbătut caută să-ţi stoarcă şi ultima fărâmă de energie, igiena poate fi chiar inexistentă, iar bolile te pot devasta… Drumul îţi este în mare parte sau chiar complet neştiut dinainte, neexistând surse de documentare anterioare, ceea ce te duce în faţa unor provocări şi situaţii neaşteptate. Îţi apar în cale dificultăţi surprinzătoare şi situații-problemă, cu toată gândirea prealabilă de acasă, când ai vizualizat cam tot ce ţi-ar putea ieşi în cale odată pornit în expediţie. În cazuri din acestea doar stăpânirea de sine şi judecata te pot scoate din impas. În plus, mergând singur peste tot, în cazul meu apare singurătatea. Sunt zile întregi, chiar săptămâni, în care nu văd pe altcineva, nu vorbesc cu nimeni. Înseamnă o izolare totală, care pe mulţi i-ar opri din drum. Am tot străbătut ţara, în fel şi chip – peste munţi sau prin lumea subterană (peşteri şi avene). Dar la un moment dat, prin 2002, mi-am zis că e timpul să fac mai mult pentru mintea şi sufletul meu şi să ofer ceva şi celor din jur – informaţii inedite, din locuri unice. Şi atunci lucrurile s-au legat și așa a pornit totul.

Alin Totorean în deșertul australian

Cele mai mari expediţii de până acum au fost cele din deşerturi. În 2008 am realizat o premieră prin traversarea celui mai arid loc de pe glob – deşertul Atacama, Chile. Iar în 2009 am parcurs în şase săptămâni peste 700 de kilometri în deşerturile australiene. În ambele am mers pe jos şi de unul singur. Erau locuri neştiute şi interesante, mai ales pentru români, la care se adaugă şi provocarea de a vedea dacă logistic, fizic şi psihic pot duce la bun sfârşit astfel de încercări. Din ambele deşerturi m-am întors şi cu informaţii valoroase pentru cercetători din domenii conexe – geografi, geologi, biologi. Iar pentru publicul larg, pe lângă informaţiile noi oferite, au fost şi imbolduri şi exemple de tenacitate şi dăruire. Cu fiecare ocazie spun tuturor să nu se lase pradă obstacolelor din drum, oricare ar fi ele şi în orice domeniu activează ei şi să pună suflet în tot ceea ce fac, pentru că astfel trec mai uşor peste greutăţi iar rezultatele finale sunt de calitate maximă.

Expediţia din Australia a fost cea mai “extremă”. A fost de durată – şase săptămâni. Caldura de care am avut parte a depăşit 55 de grade (în plin soare, mergând zi lumină). Subhidratat în permanenţă – apa mi-a fost la o treime din necesarul zilnic, un necesar care ar fi însemnat nouă litri de apă pe zi!!! Mâncarea precară şi igiena inexistentă. Traseul… prin locuri nisipoase, în care mi se afundau paşii, sau prin zone muntoase, cu grohotişuri instabile. În ambele situaţii am avut ca piedică şi o vegetaţie bogată, adaptată deşerturilor, care mi-a redus viteza de înaintare, pe alocuri constituind adevărate bariere în drumul meu. Greutatea mare a întregului echipament… Cel mai delicat moment al unei expediţii a fost cel din Australia, când a trebuit să dau alarma şi să fiu recuperat din deşert. S-a întâmplat în primele zile de după start. Am ajuns la spital, după care m-am repus pe picioare şi am reînceput complet expediţia. După săptămâni de zile şi sute de kilometri parcurşi, am ajuns în cele din urmă la final. Despre acest moment delicat am scris, printre altele, în două postări de pe blogul personal (aici și aici). Totul a pornit de la două greşeli făcute la start, pe partea de alimentaţie – învăţ din astfel de incidente şi pe viitor nu mi se întâmplă să mai fac aceeaşi greşeală încă o dată.

Fizic, am o constituţie robustă pe care doar o menţin. Pentru că în paralel cu pregătirea unei noi expediţii merg şi prin ţară cu diverse evenimente şi acţiuni prin care îmi prezint rezultatele expediţiilor, nu am timp să merg regulat la o sală. Şi atunci recurg la exerciţii în care îmi folosesc propria greutate şi care îmi sunt la îndemână. Astfel, fac tracţiuni la bară, flotări, abdomene, genuflexiuni pe un picior şi…sar coarda. De fiecare dată încerc să-mi fac timp şi pentru câteva ieşiri cu rucsacul în spate, undeva la munte. Asta ca antrenament fizic, dar şi ca preambul pentru o nouă plecare mai de durată în mijlocul naturii. Iar psihic, încă de acasă, vizualizez întregul traseu de zeci de ori. Mă văd în mijlocul pustiului, de unul singur, gândindu-mă la obstacolele ce-mi pot ieşi în cale şi mă vizualizez depăşindu-le. Văd cu preponderenţă capătul traseului expediţiei, o ţintă la care trebuie să ajung, fără a mă lăsa pradă dificultăţilor de orice fel. Cu toate aceste vizualizări şi gânduri, în fiecare expediţie mi-au ieșit în cale impedimente surprinzătoare peste care am trecut doar datorită stăpânirii de sine şi a gândirii logice.  Sunt o persoană tare calmă, dar pot lua decizii foarte rapid când situaţia o cere. Din mai multe variante posibile, la un moment dat, pot face comparaţii rapid, alegând-o pe cea mai bună. Doar astfel pot ajunge la capătul vreunei expediţii, prin adaptarea psihicului la orice condiţii şi situaţii.

Echipamentul tipic a constat în câteva accesorii strict necesare pentru drumul prin pustiu şi pe o perioadă ceva mai lungă. Vi le enumăr pe cele mai importante. Începând cu ultimele expediţii, de nelipsit mi-e GPS-ul, cu ajutorul căruia mă orientez pe întregul parcurs. Am unul special pentru expediţii. Nu are inclusă nici o hartă în el. Acasă, înainte de plecare, îmi înregistrez puncte de latitudine şi longitudine pentru câteva repere – vârfuri de munţi, râuri, canioane, lacuri secate din deşerturi – pe care le văd în lungul traseului pe care mi-l propun. Văd aceste repere şi le iau coordonatele accesând Google Earth, apoi le folosesc pe teren ca puncte de orientare sau ca finish-uri intermediare pentru etapele expediţiei. În deşertul australian am avut şi un modem cu care, prin intermediul unui notebook, mă puteam cupla în orice moment la satelit. Puteam astfel intra pe internet şi transmite informaţii live din timpul expediţiei. Tot la trei-patru zile postam pe blogul personal noutăţile ultimilor zile. Şi tot în Australia am avut telefon cu acces la reţeaua de sateliţi. De fiecare dată, ca să-mi pot încărca multitudinea de acumulatoare, folosesc un mic panou solar. Îl agăţ pe rucsac şi mai tot timpul am câte ceva pus la încărcat. Aş mai spune şi despre pompa de filtrat apă – modelul expediţionar actual cel mai performant – cu care mi-am rezolvat problema apei acolo unde am avut surse naturale, dar improprii consumului direct.

Cum spuneam, aceste accesorii fac parte din echipamentul doar de la ultimele expediţii. În Mongolia, în 2003, m-am orientat pe teren doar cu binoclul şi busola, iar apa am fiert-o pentru a o dezinfecta. Asigurarea hranei (n.r. – arahide, migdale, nuci caju sau stafide, alimente cantitativ reduse şi bogate în calorii, vitamine şi minerale) şi a apei în condiţii extreme ţine de logistică. La început, când proiectez totul, pornesc de la traseul pe care mi-l propun şi apoi mă gândesc ce îmi trebuie ca echipament şi cum îmi pot asigura cele necesare pentru supravieţuire. Mă folosesc de surse naturale – mai ales pentru apă –, iar acolo unde nu îmi sunt la îndemână, caut să ajung la vreo comunitate de unde să mă reaprovizionez. Fiecare dintre expediţiile derulate a creat noi probleme în acest sens, iar pentru detalii ar trebui să particularizez. Acest lucru îl fac mai uşor în cadrul întâlnirilor directe cu publicul larg… Important e faptul că, într-un fel sau altul, am găsit soluţii pentru a-mi rezolva toate problemele de logistică ale fiecărei expediţii iniţiate.

Toate expediţiile realizate au avut ca ţintă locuri şi/sau comunităţi bine definite. Asta pe lângă caracterul lor unic, ca destinaţie şi abordare, de care am mai amintit. De fiecare dată am ales trasee care să mă ducă în locuri aflate la superlativ, de unde să mă întorc cu însemnări bogate în informaţii şi cu imagini cât mai încărcate în elemente vizuale. Expediţiile se diferenţiază în primul rând prin diversitatea locurilor atinse. Sunt regiuni din diferite locuri ale lumii, de pe diverse continente, ceea ce face ca mai totul să fie diferit de la o expediţie la alta – de la climă şi relief, până la culoarea pielii oamenilor. Cea mai recentă expediție a fost în Etiopia. În mare parte, poporul etiopian trăieşte la limita sărăciei. Doar acolo poţi realiza ce înseamnă acea sărăcie lucie, în care ai doar un acoperiş de paie deasupra capului, câteva zdrenţe cu care să-ţi acoperi trupul şi câteva îmbucături cu care să-ţi potoleşti foamea. Însă peste tot am întâlnit un popor primitor şi cu suflet cald. Şi-au deschis uşile colibelor cu totul dezinteresat. M-au poftit în familiile lor, m-au poftit la masă, iar când a fost cazul, mi-au aşternut un culcuş pentru înnoptare. În multe locuri am fost primul alb sau primul străin. Le-am insuflat însă încredere, mi-au înţeles gândurile bune şi totul e decurs cu bine. Peste tot unde m-am oprit, la plecare am lăsat bănuţi, mai mulţi decât ar fi fost suficienţi pentru cele oferite de ei, nu am mers să stau pe spinarea lor, greu încercată de traiul zilnic.

Fermierii din munţii Abune Yosef încearcă să-şi asigure mâncarea de pe micile porţiuni de teren smulse de pe pantele munţilor. Pe un teren sărăcăcios, plin de pietriş şi bolovani, arând cu plugul de lemn tras de boi, încearcă să cultive plante adaptate înălţimilor pentru a-şi asigura hrana. Reuşesc cu mare greutate iar dacă prind un an neprielnic, ajung să moară de foame. Hrana înseamnă doar ceva cereale şi legume, fără carne sau alte surse proteice de calitate. În craterul vulcanului Wenchi spaţiul este limitat pentru cele 800 de suflete de acolo. Decorul este extraordinar – un mare lac ocupă mai mult de jumătate din suprafaţa craterului (care are un diametru de aproximativ 5 kilometri). Decorul nu-i entuziasmează însă şi pe localnici. Fără spaţiu suficient pentru cultura cerealelor sau pentru creşterea mai numeroasă a animalelor, s-au adaptat condiţiilor cultivând o plantă asemănătoare bananierului, numită enset. Din tulpina acesteia, ţinută la fermentat timp de trei lui şi apoi coaptă, obţin alimentul de bază local. Iar în vestul extrem, în zona Kaffa, vreo trei luni pe an, cei ai locului pot câştiga câţiva bănuţi odată cu începerea culesului boabelor de cafea şi prelucrării primare a acestora. Dar asta nu îi face mai bogaţi decât restul – trăiesc tot la limită, cam în aceleaşi condiţii generale rurale ale ţării. Semn că profiturile obținute din cafea se opresc la alţii în lungul lanţ al cafelei de la origini şi până în ceştile noastre.

Mai toţi oamenii întâlniţi mi-au rămas în suflet. Trăiesc povestea fiecăruia chiar şi acum, la ani distanță. De la fiecare am avut câte ceva de învăţat, contactul cu ei îmbogățindu-mi sufletul şi mintea. Iar faptul că natura extremă mi-a fost un aliat în cele din urmă, lăsându-mă de fiecare dată să mă întorc cu bine acasă, m-a făcut să o percep ca pe o „fiinţă” care mi-e alături de fiecare dată şi căreia îi mulţumesc. Dar mai important, după aceste experienţe, e faptul că pot arăta într-un alt fel lumea care ne înconjoară. Oamenii buni din lumea largă şi natura sălbatică, pe care le pot aduce mai aporoape de cei de aici, de acasă. Prin astea încerc să-i fac pe cât mai mulţi să înţeleagă că trebuie să ne ajutăm între noi, că nu e cazul să ne dorim răul unul altuia, că e nevoie de înţelegere pentru a putea coexista mai departe. Şi încerc ca tot mai mulţi să-şi îndrepte faţa şi spre natură, fără de care nu vom putea supravieţui normal pe acest tărâm. Tot ceea ce fac e o pledoarie pentru viaţă și natură, pentru frumos şi bunătate…

Alin Totorean în Etiopia

Anul trecut mi-a fost dată însă o cu totul altă provocare. În luna iulie 2010 am fost operat la braţul drept, ca urmare a apariţiei unei umflături suspecte. Mi s-a găsit o tumoră, care a fost extirpată împreună cu o parte de muşchi – bicepsul brahial. Ulterior, în urma examenului histopatologic, a venit şi diagnosticul – liposarcom mixoid, de grad înalt –, un anumit tip de cancer al ţesuturilor moi. Au urmat şedinţe de radioterapie, iar apoi şedinţe de chimioterapie. Totul s-a întins pe o perioadă de peste şase luni, timp în care boala şi medicii mi-au făcut programul. Iar tratamentul mi-a dat peste cap întregul corp, ştiindu-se efectele adverse pe care le are asupra ta un astfel de tratament. Acum am terminat tratamentul, sunt la faza de detoxifiere şi de echilibrare, pe diverse căi, a întregului organism. Din nefericire, tipul de cancer pe care îl am e rezistent la radioterapie şi la citostatice. Aşadar, lucrurile pot evolua în fel şi chip.

Pe moment, lucrurile sunt stabile, dar investigaţiile pe care le pot face nu-mi pot arăta dacă boala stagnează sau dacă deja merge mai departe, în vreo altă parte din corp. Indiferent de care ar fi, cancerul e CANCER. Toate formele pot evolua rapid din rău în mai rău, dar te poţi şi vindeca, trăind ani buni pe mai departe. Sunt încrezător că totul va fi bine și că voi reuși să trec şi peste această situaţie. Şi din această nouă experienţă învăţ tot ce se poate învăţa… Mi-a schimbat şi viziunea despre viaţă – o preţuiesc mult mai mult. Mă bucur de fiecare zi şi mulţumesc când văd o nouă ivire a zorilor.  Dar „lecţia” primită acum mi-a fost dată de către cei din jurul meu. În expediţii am mers şi m-am descurcat întotdeauna de unul singur, dar încercărilor date de boală le-am făcut faţă şi cu ajutorul prietenilor şi am văzut cât de mult a însemnat acest fapt, că mi-au venit alături. Cunoscuți sau necunoscuţi, acum toţi îmi sunt prieteni. Cu gândurile de bine spuse prin telefon sau printr-un mesaj şi prin evenimentele de susţinere organizate în ajutorul meu, multă lume mi-a fost alături – şi le mulţumesc tuturor din suflet, pentru tot! Asta mi-a dat tăria de a trece peste şocul iniţial, când am luat totul ca pe o condamnare la moarte, şi m-a făcut să merg mai departe.

Iar acum, viitorul am ajuns să-l văd în bine, fiind încrezător că voi putea relua proiectele expediţiilor. După ce-mi voi reveni şi după un timp în care se va arăta că starea sănătăţii pare în regulă, mă voi pregăti şi voi porni spre noi destinaţii inedite, precum cele anterioare. Lista cu acestea e lungă, doar sănătate să am, ceea ce doresc tuturor, din plin!”

Fotografii de Alin Totorean


Tags:



16 comentarii

  1. multa sanatate si mult succes in tot ce faci,alin!ma rog pentru tine,fruntea sus,cit mai multe expeditii.dumnezeu sa te aibe in paza!esti un mare luptator.

  2. Pingback: Calatorul extrem “Tot ceea ce fac e o pleodoarie pentru viata si natura, pentru frumos si bunatate” | Blogul meu

  3. Asa da Romani, asa da articole de citit. Iti dorim numai bine Alin, Dumnezeu sa te ajute, multumim pentru perspectivele impartasite!

  4. Un om care stie ce sa faca cu democratia.Traieste asa dupa cum al invata instinctul lui.Poate fi ceva mostenit.Alin ar trebui sa dea o lectie de educatie civica si in parlamentul Romaniei caci multi trantori nu fac altceva decat murdaresc pamantul.Aline ! Hristos A-nviat ! Increde-te in Dumnezeu.El vindeca totul !

  5. exceptional om,,,jos palaria,,,!! sunt alaturi de tine si sunt convinsa ca vei depasi cu bine aceasta incercare,,,multa ,multa sanatate, sa ne mai intalnim si cu alte povestiri din alte incursiuni in lumi atat de indepartate si sa auzim ca esti sanatos si gata de drum succes!!!

  6. Sarbatori Fericite!

    Si din partea mea, un gand bun tuturor…
    Va multumesc prieteni dragi, pentru ca imi sunteti alaturi.
    .
    Iar Sarbatoarea Sfanta a Invierii Domnului sa reverse asupra voastra sanatate, belsug si bucurii…
    .

  7. Alin, esti un om extraordinar! Si sunt sigura ca vei gasi si de data asta puterea de a trece peste natura extrema…a bolii tale! Iti urez sa reusesti sa ajungi in toate locruile extraordinare in care inca n-ai ajuns si sa le povestesti si celorlalti despre ele si mai ales despre revelatiile tale de explorator cu veleitati de umanist!

    Sanatate multa si multa putere!

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger