Călătoriile merg mai departe: eroii TOTB îşi continuă poveştile

0

Anul trecut, v-am făcut cunoştinţă, la secţiunea “Eroi”, cu diverşi oameni, din zone diferite ale ţării, ale lumii, chiar, care, cu pasiune şi curaj, îşi trăiesc poveştile personale în aşa fel încât devin o inspiraţie şi pentru alţii. Pentru cei din jurul lor sau pentru cei aflaţi la distanţă, care aud ori citesc despre ei. Şi pentru că poveştile lor promiteau o continuare, cel puţin, i-am regăsit pe unii dintre ei, la finalul anului trecut şi la începutul anului acestuia, pentru a vedea cum au evoluat planurile lor, ce au mai realizat, în ce s-au transformat proiectele lor.

 

 

 

de Camelia Jula

 

Vorbim, aşadar, astăzi, despre copilul – soldat Charles Wratto, care ne-a impresionat cu o poveste de viaţă ce pare desprinsă dintr-un film, dar este cât se poate de reală; despre downshifter-ii de la Mada, Alexandra şi Arpad Toszo, care au ales natura în locul betoanelor şi viaţa rustică în locul celei urbane; despre Sorin Mihailovici, călătorul care, alături de bunul său prieten, Matt Cook, îşi alege destinaţia de călătorie cu ajutorul unei săgeţi aruncate în hartă şi transformă o excursie într-o acţiune umanitară; despre Petrică Crăciunesc şi ai săi zimbri din Ţara Haţegului, pe care îi îngrijeşte cu dragoste, ca pe copiii lui, iar natura i-a răsplătit această dedicare şi l-a adus cu un pas mai aproape de visul despre care ne spunea în luna mai, când l-am vizitat prima oară.

Pe Nyanthen (Charles Wratto) vi l-am prezentat în luna iunie a anului trecut, în articolul „Călătoria care duce departe: de la copil-soldat la artizan al păcii”. La acel moment, Charles îşi încheia studiile de masterat, la Cluj şi urma să plece, peste vară, în SUA, unde era invitat să vorbească despre experienţa lui de copil-soldat. După ce şi-a susţinut lucrarea de dizertaţie, spera să fie admis la doctorat, tot în Cluj, tot în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, care i-a devenit foarte dragă (la fel ca România, de altfel). În luna decembrie a anului trecut, Nyanthen se reîntorsese la Cluj, unde, spre bucuria lui, a fost acceptat în programul doctoral, în acelaşi domeniu în care şi-a făcut şi masterul – managementul conflictelor. Dar, dincolo de studiul  intens (căci Nyanthen este foarte dedicat educaţiei sale), avea şi o veste minunată: în această lună urma să plece în Liberia, pentru a-şi căuta familia despre care nu mai ştie nimic de foarte mulţi ani (nu ştie dacă ai lui mai trăiesc, dacă au murit, dacă trăiesc, unde anume, dar speră să găsească, totuşi, informaţii despre ei, care să îl ajute să le dea de urmă). „Sunt conştient că aceasta va fi una dintre cele mai dificile călătorii din viaţa mea. Mă lupt cu gândurile negre, cu întrebările despre ce m-ar putea aştepta înapoi acasă. Dar, totodată, mă rog pentru o reunire cu familia mea şi sper ca ei să înţeleagă drumul pe care l-am ales şi să îmi dea binecuvântarea lor. Pentru că asta vreau să fac, să ajut copii din zone de război!”, mi-a mărturisit Nyanthen.

 

Charles în SUA, ţinând o conferinţă (Universitatea Salisbury)

 

În SUA a avut parte de primire călduroasă şi conferinţele pe care le-a ţinut „mi-au schimbat viaţa. M-au ajutat să merg mai departe. Iar, dincolo de faptul că urmează să îmi caut familia, care este motivul principal al întoarcerii mele în Liberia, vom face (eu şi o echipă de oameni inimoşi) un film documentar despre asta şi povestea mea. Ştii, uneori devine insuportabil pentru mine să văd lacrimi în ochii oamenilor care îmi ascultă experienţa şi asta îmi creează un sentiment de vinovăţie, care mă face să vreau să mă opresc din a vorbi… De asta cred că un documentar este important. Odată ce va fi terminat, voi putea să mă concentrez mai mult pe studii şi pe lucruri despre care nu mă doare atât de tare să vorbesc”, spune Nyanthen. Experienţa academică din Cluj este foarte importantă pentru el, pentru a avut un impact major asupra lucrurilor pe care le face acum şi asupra evoluţiei lui. „Spre exemplu, când îmi spun povestea… vorbesc despre aplicaţiile practice ale conflictului, cea mai întunecată parte a sufletului uman, aproape imposibil de înţeles, dar când cei care mă ascultă (în general, studenţi şi profesori din acelaşi domeniu, managementul conflictelor) pun întrebări, acestea sunt direcţionate clar către partea teoretică a lucrurilor. Studiind acest domeniu, adică teoria lui, m-a ajutat să îmi definesc obiectivele în viaţă”, mărturiseşte Nyanthen. Cât despre viaţa lui, dincolo de conferinţe, documentare şi studiu, spune că încă mai are probleme cu somnul. „Dar învăţ, încetul cu încetul, cum să dorm”. Pe blogul său, Nyanthen scrie tot ce inima îl îndeamnă să scrie. Iar proiectul documentarului despre viaţa sa şi călătoria înspre a-şi regăsi familia poate fi susţinut de oricare dintre noi, pentru că este un proiect Kickstarter, care primeşte donaţii (şi fiecare dintre cei care donează poate primi o copie a documentarului în luna mai a acestui an, când urmează să fie finalizat). Călătoria tânărului liberian este departe de a se fi încheiat.

 

Pe nea Petrică Crăciunesc („Trăind cu zimbrii”) l-am reîntâlnit în toamna trecută, făcând aceleaşi lucruri pe care le presupune ritualul său zilnic: hrănitul zimbrilor, dus apă, reparat gardul, patrulat prin sectorul său de pădure şi rezolvat micile probleme care apar, uneori, în afara ritualurilor obişnuite. Familia, sănătoasă şi voioasă, nepotul creşte. Dar, din luna mai şi până în octombrie, două minuni se întâmplaseră în ţarcul zimbrilor: Rusalin şi Robin. Doi pui voinici şi sănătoşi, de la două dintre femelele din rezervaţie. Rusalin s-a născut de Rusalii (că de asta a şi primit numele Rusalin), iar Robin, pe 8 septembrie şi a fost botezat astfel de unul dintre medicii care oferă asistenţa de specialitate rezervaţiei. „De asta (femela care l-a născut pe Robin – n.r.) nici nu am ştiut că era însărcinată. A fost o surpriză totală”, mărturisea nea Petrică. Îngrijirea bună, hrana consistentă şi gândită după nevoile specifice ale zimbrilor, asistenţa medicală şi, categoric, dragostea oamenilor care îi supraveghează şi îi hrănesc au ajutat natura să îşi facă treaba bine: cu cei doi pui născuţi în 2013, numărul zimbrilor din rezervaţia Haţeg – Slivuţ a ajuns la 12. Acesta era recordul rezervaţiei, deţinut din anul 1966. În luna mai a anului trecut, nea Petrică, optimist, făcea calcule în minte şi spunea hotărât că, în trei ani (adică până în 2016), sigur va întrece recordul respectiv. Dar se pare că îl va bate mai repede decât spera chiar el: încă o femelă era însărcinată, urmând să nască anul acesta. Nu a durat trei ani, ci doar unul, până când visul omului care trăieşte alături de zimbri s-a îndeplinit.

 

SONY DSC

Rusalin cu mama lui, la masă

 

SONY DSC

Robin cu mama lui, în ţarcul special ridicat pentru ei

 

SONY DSC

 

Pe Alexandra şi Arpad Toszo, downshifter-ii de la Mada, vi i-am prezentat în primăvara anului trecut, când am vorbit despre viaţa lor în verde rustic, într-un loc aflat departe de lumea dezlănţuită, în vecinătatea Cheilor Madei, dincolo de localitatea Geoagiu. Orăşeni get-beget, amândoi au renunţat la urban în favoarea unei noi vieţi într-un sat mic, în care, cu propriile puteri, au cumpărat şi renovat o casă, menită să devină o mică pensiune. Şi-au făcut grădină, căsuţe de vacanţă pentru turişti, au învăţat, de la zero, cum este să faci totul cu mâinile tale, cum este să îţi cultivi singur roşiile şi să faci pâinea în cuptorul de acasă. Au învăţat şi din greşeli, şi din reuşite şi le place ceea ce au descoperit despre ei, prin noul stil de viaţă. În luna iunie, reuşiseră să finalizeze o mare parte din lucrările propuse (amenajarea căsuţelor pentru turişti, târnaţul, podeţul dintre case etc.) şi au intrat în perioada de test. Un test pe care şi l-au impus singuri, ca să vadă cum se descurcă cu acest „regim de pensiune”, un test în care se bazau mai mult pe cunoştinţe şi prieteni, dar s-au trezit şi cu turişti „necunoscuţi” pe cap. „A fost anul zero pentru noi, anul de test. Şi primul grup care a venit aici a fost destul de mare, ne-am trezit cu 22 de oameni la masă (cu tot cu noi), cu copii mai mici, mai mari… În prima zi a fost destul de crunt, nu eram foarte bine coordonaţi, dar ne-am descurcat”, îşi amintesc cei doi soţi.

 

Căsuţă de lemn construită de Arpad

 

„Copiii care veniseră nu mai văzuseră caimac în lapte, au zis că nu e lapte. Apoi, că ei nu beau lapte de capră, numai de vacă. Până la urmă, au băut lapte de capră fără probleme. Erau lipiţi de mine, mângâiau pâinea caldă, spuneau ce bine miroase, când mâncăm, Alexandra, ce ne dai bun de mâncare? A fost extraordinar!”, rememorează Alexandra. „Unul dintre cei mici a coborât, în prima dimineaţă, cu jocul la masă, la micul – dejun. Şi se plângea că nu are internet. Că el ce face? Păi, te joci, i-am spus. Cu ce, că n-am net! Şi am început să îi spun că mergem în pădure, în peşteră şi hopa, deja suna altfel. După experienţa în natură, nu au mai căutat niciunii internetul. Bine, este, avem acces la internet, dar preferăm să nu fie captivaţi de asta, să se bucure de natură, dacă tot sunt aici, aşa că mai ales copiilor le spunem că nu este şi îi instruim şi pe părinţi să le spună la fel”, explică Arpad. Îşi aminteşte de un cuplu de turişti, IT-işti, din Bucureşti, care „au văzut materialul despre noi pe TOTB şi au venit să vadă cum e aici, au venit pentru chei. Atât de mult le-a plăcut, încât ne-au recomandat şi altora şi au mai venit şi alţii şi tot aşa. Nu ne aşteptam ca în anul zero să avem aşa de mulţi oaspeţi. Noi am vrut să testăm, să vedem cum ne descurcăm, ne bazam mai mult pe cunoştinţe, prieteni, care să vină aici. Dar a ieşit bine, per total”, spun cei doi soţi.

 

Alexandra frământă pâine

 

Pâinea gata, scoasă din cuptor (Foto: Alexandra şi Arpad Toszo)

 

Şi o felie care să vă facă poftă de pâine de casă 🙂

 

De muncă mai au – spre exemplu, la amenajarea terenului pentru corturi, să ofere toate facilităţile necesare, inclusiv celor cu rulote. „Şi oricum ne mai vin idei pe parcurs”, râde Alexandra. Gardul de piatră din curte are şi funcţie de băncuţă acum, cu o masă pentru pus cana cu cafea sau ceai. Au răsărit şi felinare lângă. Au pus şi molizi. „În prima zi, am pus 66 în total, am crezut că picăm, nu mi-am dat seama că nu e aşa de simplu să plantezi un copac”, îşi aminteşte Alexandra. Dar nu s-au lăsat, au mai pus şi alţii. Oaspeţi au avut până în luna septembrie, inclusiv. Acum se gândesc la o strategie de promovare, pentru că 2014 este anul I, de fapt, al Casei Rustice Mada; au în plan, posibil, mini-tabere pentru copii, dar şi să ia legătura cu firme sau instituţii, cărora le pot asigura inclusiv servicii de tip team-building, nu doar prin activităţile în natură (excursii, drumeţii), ci şi prin jocuri de interior, dacă afară plouă. „Cam ştim acum la ce ne putem înhăma. Şi ne bucurăm că am făcut noi, singuri, cu mâinile noastre, totul, pentru că mulţumirea pe care o ai la final este imposibil de descris”, mărturisesc Alexandra şi Arpad Toszo.

 

Sorin Mihailovici, românul plecat acum mulţi ani în Canada, care a ajuns la Polul Nord în urma unei aruncări la hartă cu săgeata, şi-a continuat aventura, alături de bunul său prieten Matt Cook. Pentru că drumul lor la Polul Nord, modalitatea prin care au ajuns acolo şi faptul că au donat bani pentru o cauză nobilă (urşii polari) au devenit celebre (au realizat şi un film documentar despre asta), când a venit momentul să aleagă o nouă destinaţie pentru călătoria cu scop caritabil, cei doi au dus lucrurile la alt nivel. Au organizat, în luna iunie, un eveniment cu public, o gală cu premii şi licitaţii de obiecte sau acţiuni (s-a putut licita inclusiv pentru un loc în echipa care urma să plece acolo unde ar fi picat săgeata, indiferent unde ar fi fost) şi au avut parte de o extraordinară susţinere din partea multor oameni şi din partea unor sponsori, cu toţii impresionaţi de conceptul „Travel by Dart”. „Printre lucrurile licitate, dincolo de diverse obiecte, a fost, spre exemplu, promisiunea noastră că, după ce ne întoarcem – asta înainte să ştim unde vom merge – venim acasă la tine, cel care câştigi licitaţia şi gătim pentru tine şi 10 prieteni o masă tradiţională din bucătăria ţării în care am fost. Nu că am şti noi să gătim, dar învăţăm. Până la urmă, licitaţia asta a ajuns la 3.100 de dolari şi urmează să facem masa acasă la cel care a câştigat, cu mâncare rusească, pentru că săgeata s-a oprit pe Rusia”, spune Sorin.

 

 

 

Pentru un loc în echipa lor, câştigătoarea licitaţiei a fost Cindy (foto mai sus), o doamnă mai în vârstă, care a plătit 6.000 de dolari pentru această aventură, fără să ştie unde va merge. Cu tot ce au adunat la această gală, după achitarea cheltuielilor necesare, le-au rămas bani să suporte deplasarea echipei de cinci oameni în Rusia şi realizarea materialelor promoţionale, a site-ului etc. „Ideea noastră este ca, oriunde mergem, să ajutăm locul sau oamenii de acolo, într-un fel sau altul. Ne-am documentat şi am aflat că o mare problemă în Rusia sunt copiii orfani, au peste 750.000 de orfani. Asta era cauza pe care ne-am decis să o ajutăm. Am contactat orfelinat după orfelinat după orfelinat şi nimeni nu ne lăsa să filmăm. Se apropia ziua plecării şi nu puteam filma în orfelinate! Aşa ne-am decis să spunem că filmăm, dar nu pentru realizarea unui film. Într-un final, am găsit un orfelinat undeva în pustiu, departe de Moscova, înspre Marea Neagră, într-un sat, care ne-a permis să filmăm”, rememorează Sorin. Înainte de a ajunge acolo, însă, au mers şi în Moscova şi, apoi, au vizitat şi un adăpost pentru oameni ai străzii, unde au făcut donaţii în haine şi bani.

De la Soci, şi-au pus în cap să facă tot posibilul să ajungă la orfelinatul situat departe de lumea urbană, au închiriat o dubiţă (nu existau alte mijloace de transport până acolo) şi şi-au atins scopul călătoriei. „Am avut o traducătoare cu noi, care ne-a ajutat foarte mult. Am aflat, prin ea, câţi copii erau acolo, am fost la un mall, le-am luat nişte cadouri, pe care le-am dus în prima zi, apoi, după ce i-am cunoscut, i-am întrebat, pe fiecare în parte, care e cadoul dorit cel mai mult şi am fost din nou la mall şi le-am cumpărat exact ce îşi doreau. Plus laptopuri şi un televizor mare şi ce ne-au mai spus cele care îi îngrijeau că era nevoie în orfelinat, inclusiv pentru bucătărie. Erau 25 de copii acolo, cu vârste între 3 şi 16 ani. Nu vorbeau engleză, dar ne spuneau (prin traducătoare) că numai în filme au văzut oameni străini, că pentru ei eram ca nişte extratereştri, mai ales că le aduceam şi cadouri. Am filmat, am făcut interviuri, filmul e gata săptămâna asta şi suntem curioşi şi noi să vedem varianta finală”, mărturiseşte Sorin.

 

 

Conceptul dezvoltat de el şi Matt a devenit interesant, se pare, şi pentru companii din „cetatea filmului” – urmau să discute cu o astfel de companie producătoare despre eventuale variante de colaborare. „Noi ne-am dori ca o astfel de companie să ne finanţeze, să facem tot noi proiectul, în continuare, dar să fie ca la un reality-show, spre exemplu, suma X pentru atâtea episoade. Ar fi ideal, pentru noi, să ne putem ocupa numai de asta. Oricum, am ajuns destul de departe acum, este clar că noi suntem creditaţi ca autori ai ideii, ai conceptului. Dacă nu iese ideea asta, vom trimite filmul către televiziuni, să vedem dacă îl cumpără, îl vom înscrie în festivaluri şi… mergem mai departe”, zâmbeşte Sorin. Recunoaşte că experienţa adusă de vârful săgeţii a fost total diferită, acum, faţă de cea de la Polul Nord: au văzut o altă lume, care i-a impresionat, au adus zâmbete pe feţele unor copii care îşi vor aminti mereu de gestul lor şi au pus în practică, în totalitate, conceptul dorit, de a sprijini o cauză umanitară acolo unde îi duce săgeata aruncată la întâmplare către o hartă a lumii.

 

1455030_10151759833793365_1154638451_n

 

 

Mai multe fotografii „Travel by Dart – Rusia”, aici.

 

Foto: Camelia Jula (Mada, Rezervaţia de Zimbri), Sorin Mihailovici (Travel by Dart), Charles Wratto

 


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger