Călătoria care duce departe: de la copil-soldat la artizan al păcii

5

Despre Charles Wratto am aflat de pe redacţiadeştiri, publicaţie din Cluj-Napoca, oraşul unde Charles studiază un master în managementul conflictelor. Am mers acolo ca să îl cunosc, numai că, la întâlnirea noastră, nu a venit Charles. A venit Nyanthen. După sfertul de oră de discuţii de spart gheaţa, am pornit reportofonul, iar el a început să îmi vorbească aşa cum o face, probabil, cu fiecare ascultător al poveştii lui de viaţă, indiferent că este un singur individ sau un colectiv.

 

 

de Camelia Jula

 

Dar, pe măsură ce detaliile au devenit mai intime, pe măsură ce întrebările mele l-au forţat înspre locuri ascunse ale propriului suflet, Nyanthen s-a transpus, cu totul, în trecutul lui. Un trecut care ar fi putut doborî pe oricine altcineva, dar nu pe cel a cărui călătorie duce departe.

Buzele îi tremură abia perceptibil, din când în când. Ochii îi mai rătăcesc, sub povara amintirilor. Îşi trece mâna dreaptă prin păr, îmi arată, la un moment dat, pe unde l-a ras odată un glonţ care putea să îl omoare. Un glonţ dintre atâtea alte gloanţe care ar fi putut, în orice clipă, să îi ia viaţa. Gesturile tânărului din faţa mea sunt deschise, dar, uneori, sub presiunea confesiunii, devin precipitate şi încearcă să şi le stăpânească. Stăm pe o terasă veselă, sub un soare nesperat, între oameni asortaţi cu badge-uri de TIFF şi vorbim despre ororile unui război imposibil de înţeles, despre sânge, familie, mitraliere, despre cum e să dormi pe marginea unei mese, despre cum îi dai foc prietenului tău din copilărie la comanda unui general şi apoi cerşeşti permisiunea să îl împuşti, ca să aibă parte de o moarte mai puţin chinuitoare. Vorbim despre alegeri, acceptare şi iertare. Despre iubire, în final, pentru că numai o iubire imensă de oameni şi de viaţă a putut să îl anime într-atât încât să fugă de o soartă ce părea pecetluită şi să devină, din fost soldat, un artizan al păcii.

De la copil la refugiat, de la refugiat la fugar, de la fugar la soldat, de la soldat la peacemaker. Viaţa lui Nyanthen poate fi oricând subiect de carte sau de film. Îşi scrie memoriile din perioada războiului, atât ca formă de terapie, cât şi pentru a lăsa o mărturie importantă istoriei. Charles – Nyanthen, căci este una şi aceeaşi persoană, nu trece prin viaţă fără a da sens existenţei lui. Charles este numele englezesc pe care şi l-a asumat când orice referire la numele lui real, african – Nyanthen, i-ar fi adus moartea pe loc. Acum, se regăseşte din nou în Nyanthen, aşa cum îi spunea mama lui când îl învăţa să facă mâncare şi cele necesare prin casă sau cum îi spunea tatăl lui, medic de profesie. Prima lui amintire din copilărie este că îşi dorea să devină căpitan de vas. Dar, în 1989, în Liberia a început războiul. Nyanthen avea 8 ani. De atunci încolo, amintirile lui nu mai sunt ale unui copil sau adolescent, ci ale unui supravieţuitor.

 

 

„Unchiul meu îmi spunea lucruri frumoase despre căpitanii de nave, că sunt oameni buni, ultimii care părăsesc vasul, aşa că am crescut cu dorinţa de a face bine. Războiul, însă, mi-a schimbat complet viaţa. Realizez ce am pierdut, din 1989 încoace, câte lucruri mi-a luat războiul, începând cu numele şi familia. Când m-a născut pe mine, mama a fost foarte bolnavă şi vecinii au crezut că vom muri, aşa că i-au spus tatălui meu să se pregătească de înmormântare. Însă am supravieţuit, şi eu, şi mama, deşi eu nu am supt niciodată lapte de la sânul ei. În societatea noastră africană este un obicei să pui copilului numele după ceva ce s-a întâmplat când s-a născut, iar viaţa este văzută ca o călătorie. De asta mi-a pus mama acest nume, Nyanthen, care înseamnă „călătoria duce departe”, „călătoria este lungă”, pentru că nu am murit atunci şi ea a considerat că voi avea o călătorie lungă în viaţă”, îşi explică Nyanthen numele. Numele care, în războiul etnic sub care a trăit, putea să îi aducă moartea. La 8 ani, a devenit refugiat în Sierra Leone. A scăpat de sub bombardamente, de atacuri ale rebelilor, s-a ascuns pe câmpuri, şi-a pierdut o vreme auzul la o ureche din cauza unei explozii, a băut apă din ocean pe vasul cu care fugeau, a cerşit bani, mâncare, la fel ca şi alţi copii ai războiului. „Mergeam şi ne ofeream să facem diverse servicii pentru mâncare, spălam hainele oamenilor, le curăţam curtea, dar uneori cerşeam, pur şi simplu, pe străzi”.

Transformarea lui în soldat a fost un proces gradual, rememorează Nyanthen. A fost bătut crunt de un general al unei facţiuni militare; „dar eram tare, am refuzat să plâng”. Mama lui a îndrăznit să ceară socoteală generalului pentru că îi bătuse copilul, aşa că a fost pusă la pământ şi lovită cu picioarele, de soldaţi, în stomac şi pe unde apucau. „Pe mine soldaţii m-au ţinut, să nu pot ajunge la ea şi am văzut totul, am văzut cum o băteau pe mama în faţa ochilor mei. Încearcă să îţi imaginezi, este un lucru foarte greu de suportat, ca mama ta să fie bătută cu cruzime în faţa ta şi tu să nu poţi face nimic… Când tata a venit, mai apoi, să afle ce s-a întâmplat, generalul l-a imobilizat şi l-a bătut şi pe el, iar, când a obosit, le-a cerut soldaţilor să îl bată. Mama a apărut de undeva şi şi-a scos toate hainele de pe ea – iar în tradiţia noastră acesta este modul suprem de exprimare a durerii unei femei, aşa că viaţa tatălui meu a fost salvată atunci. Pentru mine, însă, a fost un punct de cotitură în viaţă. De atunci mi-am dorit să devin soldat, să ajung pe linia frontului, unde se duceau luptele”, rememorează Nyanthen.

 

 

De mici, copiii triburilor africane sunt învăţaţi să fie curajoşi, se joacă cu arme de jucărie, astfel că a trage cu puşca nu era o necunoscută pentru el. S-a dus să se înroleze. Un bărbat cu un singur picior l-a scos din rândul celor care urmau să plece pe front, spunându-i că face asta pentru că tatăl lui, medicul Wratto, îi salvase viaţa. „Însă eu nu eram fericit, eu voiam să lupt. Cineva, în cele din urmă, i-a spus mamei mele despre intenţiile mele şi mama m-a trimis la un orfelinat, ca să mă ţină departe de război. Aveam 15 ani. La trei luni după ce am ajuns la orfelinat, au venit rebelii peste noi. Ce am văzut atunci nu pot uita niciodată… Stăteau la mese şi mâncau bucăţi de om, părţi din trupuri de oameni… Un general m-a oprit şi mi-a dat să beau suc, dar… nu era suc, era sânge. Mi-a spus să nu îl scuip, că mă omoară. Ştii, în războiul acela, dacă erai împuşcat, era bine, erai fericit. Dar te tăiau de viu, tăiau părţi din tine şi te lăsau să te chinui. Scoteau intestinele unor oameni în faţa noastră. Aşa că, dacă ţi se spunea să bei, era ca o favoare! Am băut. Ştiu că nu era normal, dar nu am vomat. Tot atunci, am văzut o femeie gravidă, în luna a opta, poate, pe care o ţineau rebelii şi îi spuneau că vor să ştie dacă are băiat sau fată. Ea a încercat să scape, au pus-o la pământ, au tăiat-o, i-au tăiat burta şi au scos copilul din ea, iar unul dintre soldaţi a cerut să îl mănânce. Asta era faţa reală a războiului, brutalitatea soldaţilor. După ce am văzut asta, nu mi-am mai dorit să fiu soldat”.

Însă războiul nu ascultă de dorinţele copiilor. Nyanthen a fost folosit, ca alţi copii prinşi de diverse grupuri militare, ca masă de manevră în conflicte. A fost trimis, la un moment dat, să adune gloanţe nefolosite de pe un pod, alături de alţi copii, mânaţi de la spate de un bărbat cu mitralieră şi purtând eşarfe albe, ca semn al unei false, de fapt, cereri de pace. Gloanţele au căzut peste ei din toate părţile, mulţi din jurul lui au murit acolo. „Dacă eram un pic mai înalt, muream şi eu. Uite, pe aici mi-a trecut glonţul peste cap, prin păr”, îmi arată Nyanthen. „Nu ştiu de ce sunt încă în viaţă, de ce am scăpat de pe podul acela. Dar când am scăpat de acolo, atunci ne-au pus puştile în mâini şi am început să trag. Eram atât de furios, nu ştiu de unde venea atâta furie, cred că ieşea afară tot ce adunasem în mine. Am tras. Am tras şi ştiu că am lovit doi oameni. Unul era doar rănit, generalul i-a tăiat capul şi l-a înfipt undeva drept avertisment. Acela a fost un alt punct de cotitură din viaţa mea: atunci am devenit soldat”.

 

 Afişul conferinţei susţinute de Nyanthen

Amintirea cea mai grea care îi stă pe suflet din perioada lui ca soldat este că a fost nevoit să îşi ucidă prietenul din copilărie. „Războiul ne despărţise şi el a ajuns în altă tabără. Dar venea pe furiş la noi să aducă mâncare pentru mama lui, noi îl lăsam, ne ştiam de mici. Niciodată nu l-am considerat un inamic. Îl chema Matan. Într-o zi, a fost prins. Era la pământ, implora, plângea şi a început să îmi strige numele, numele meu african. Generalul (Chris Friday) m-a întrebat dacă îl ştiu, am spus că da, că am crescut împreună şi atunci mi-a ordonat să îl omor. Am încercat să cad la înţelegere cu generalul, dar m-a lovit, m-a numit trădător şi a spus că mă omoară şi pe mine. Am avut de ales şi am fost nevoit să îi dau foc prietenului meu… Când ardea, îmi striga numele. M-am rugat de general să mă lase să îl salvez şi m-a lăsat să îl împuşc… dar tot voia să mă omoare şi pe mine, atunci”. Nyanthen vorbeşte cu ochii, cu mâinile, cu toată fiinţa, retrăind clipa în care a luat viaţa cuiva drag lui. Orice ar fi urmat după asta, nu ar mai fi contat. Dar Nyanthen nu s-a lăsat doborât. A decis să fugă şi, la 21 de ani, a părăsit Liberia şi războiul, mergând prin junglă până în Coasta de Fildeş şi ajungând, într-un final, în Nigeria. Un copil singuratic, pierdut, care nu vorbea despre el, dar cânta la pian, la tobe şi mergea în biserici să ofere oamenilor muzică. „Nu arătam emoţie atunci când cântam, nu arătam emoţie deloc. O femeie care îmi dădea de mâncare m-a întrebat, într-o zi, dacă nu vreau să mă întorc la şcoală şi abia atunci am zâmbit”, îşi aminteşte Nyanthen.

Aşa a ajuns să fie prezentat unui sponsor, un nigerian cu inimă mare, care ajuta copiii străzii şi care l-a luat sub aripa lui. Belemina Obunge a devenit tatăl nigerian al lui Nyanthen, l-a reînscris la liceu, l-a ajutat să meargă la facultate (la relaţii internaţionale) şi l-a sprijinit când a ales să vină la master în România. „Tatăl meu nigerian nu a ştiut atunci povestea mea. Nimeni nu o ştia, nu puteam să vorbesc despre asta. La un moment dat, gândindu-mă la război şi la ce a însemnat pentru mine, am intrat în comă şi am fost aşa timp de şase luni, tot ieşeam şi intram iar în comă. Medicii au crezut că am o tumoare pe creier şi m-au trimis la analize, dar nu era nimic în neregulă cu mine. Eu ştiam că problema nu era de natură fizică. Îmi blocasem mintea. Era prea dureros să mă gândesc la familia mea, despre care nu mai ştiu nimic din anul 2001 şi la tot ceea prin ce am trecut. Şi nici nu m-am mai gândit la asta până nu am ajuns aici, în Cluj. Când studiam relaţii internaţionale în Nigeria, m-am gândit că, de la căpitan de vas, poate pot deveni o persoană care să aplaneze conflicte şi aşa am ajuns în programul de master în managementul conflictelor. Aici am găsit profesori interesaţi de Africa, am găsit deschidere şi am ajuns să pot vorbi în faţa oamenilor despre cum am trăit acel război. Decisesem să nu îmi mai suprim gândurile, ci să le scriu, pur şi simplu, iar cineva a citit şi mi-a spus că ar trebui să spun lumii lucrurile acelea. Acum, vreau să spun ce s-a întâmplat oricui mă ascultă, deşi este un lucru foarte dificil pentru mine, la nivel personal”, mărturiseşte Nyanthen.

 

Cu tatăl lui nigerian, la Cluj

 

Urmele lăsate de război sunt adânci în el. Dacă este cazul, poate sta cinci zile fără mâncare, numai cu apă. „Îmi pun mintea în starea de război şi rezist. Când văd, uneori, oameni care se plâng de tot felul de lucruri mărunte, oameni care au un acoperiş deasupra capului, o stare, îmi este greu să procesez. Pentru că sunt atâţia oameni care nu mai au familii, copii fără părinţi, părinţi fără copii! Însă mi se pare, de multe ori, că oamenii nu doar că nu ştiu ce se întâmplă în zone precum Africa, dar nici nu vor să afle, ba nu ştiu nici ce se întâmplă aici, în jurul lor!”, se revoltă puţin fostul copil al războiului. De la atâta bătaie, şi în ziua de azi are probleme la piciorul stâng. Îi stăruie pe retină imaginea unei femei moarte din a cărei carne era cât pe-aci să mănânce. „I was just too hungry! I was just too hungry”, repetă Nyanthen, transpus în starea de atunci; „dar nu am mâncat, în cele din urmă. Dumnezeu a vrut altfel pentru mine”. A trebuit să reînveţe să doarmă („în război nu dormeam sau dormeam pe marginea mesei, ca să nu adorm adânc, ori pe tăbliile de sub scaune”), să mănânce, să zâmbească, să aibă o viaţă socială. „Oamenii îmi spuneau, în Nigeria, că sunt prea tânăr ca să fiu atât de serios. Dar ei nu ştiau… Şi acum încă învăţ să fac anumite lucruri”, recunoaşte Nyanthen. Învaţă să trăiască. Colegii de la facultate nu l-au judecat niciodată pentru ce au aflat despre el; merg împreună la câte un meci de fotbal, discută. „Sunt, totuşi, puţin mai singuratic, mă duc la plimbări în parc mai degrabă decât în localuri (oricum, nu beau şi nu fumez), petrec mult timp studiind, scriind, am activitate academică intensă. Mă bucur de oraş, de experienţă – Clujul este incredibil, facultatea mea, universitatea (Babeş – Bolyai, Ştiinţe Politice – n.a.), la fel. Aici mi s-a oferit şansa de a vorbi despre experienţa mea, ceea ce este foarte important pentru mine. Aici am ţinut prima conferinţă publică şi l-am chemat şi pe tatăl meu nigerian, el aşa a aflat povestea mea de război. Este un om extraordinar, care a ajutat multă lume, este foarte bun şi mă bucur că este foarte mândru de mine. Îmi scriu acum memoriile din perioada războiului, în engleză, dar aş dori să le dau, apoi, la tradus în română şi să le public”, spune Nyanthen.

 

Vorbind, în faţa unui amfiteatru plin, despre viaţa lui ca şi copil-soldat 

 

Dincolo de a spune lumii ce s-a întâmplat în Liberia, tânărul are un alt vis, pentru care munceşte: acela de a duce pacea în zonele de conflict ale lumii, în special în Africa. Vrea să salveze copii ca şi el de la soarta crudă de soldaţi de sacrificiu în războaie inutile. Speră să fie acceptat într-un program doctoral, pe aceeaşi linie, de management al conflictelor şi, apoi, într-o bună zi, să se întoarcă în Africa, în junglă, acolo unde se duc luptele. Să stea de vorbă cu soldaţii. Cu copiii. Şi să îşi caute familia. „Dacă noi nu vorbim despre ce am trăit, cine să o facă? Dacă noi nu facem ceva în legătură cu asta, cine să o facă? Pentru mine, Dumnezeu a vrut să fie aşa. Niciodată nu m-aş fi gândit, acum 20 de ani, că voi ajunge să mă specializez în managementul conflictelor. Puteam să ajung inginer, să lucrez în industria petrolieră, să fac bani, să uit totul. Sunt atât de norocos că sunt în viaţă, încât vreau să ajut şi alţi oameni să fie în viaţă. Mă voi simţi împlinit când voi ajunge în junglă şi voi vorbi cu soldaţii aceia. Dacă ar fi vorbit cineva cu mine când eram eu soldat, copil, aş fi apreciat asta”, spune Nyanthen. Şi mă priveşte în ochi, cu înţelepciunea unui bătrân trecut prin viaţă şi zâmbetul unui copil care vede soarele pe cer, spunându-mi: „The most important thing in life is that very life”.

„Sunt copii acolo care au nevoie de ajutor, care sunt dispuşi să se schimbe, dacă cineva îi ajută. Cum altfel ar putea să o facă? Şi eu, la rândul meu, am primit ajutor şi ştiu cât este de important să îl oferi, dar şi să îl primeşti. Şi ştiu că voi face asta, că mă voi duce în zone de conflict şi voi salva copii. Vreau să dau înapoi societăţii ce i-am luat. Fie că am fost forţat sau nu, că am fost forţaţi sau nu, tot am avut o alegere. We still had a choice: live or die. But is was a choice”, accentuează Nyanthen. Îmi spune despre o poveste reală care l-a impresionat foarte mult: o femeie din Sierra Leone avea un copil şi un rebel, în timpul războiului, l-a omorât, în ciuda rugăminţilor femeii. După război, rebelul s-a căit şi a venit la ea să îi ceară iertare şi să îi ceară să îi permită să fie el fiul ei, să o ajute, aşa cum ar fi făcut copilul care nu a trăit din cauza lui. „În Africa, noi iertăm foarte uşor. Oricine te iartă din inimă. Dar tu, tu te poţi ierta? Aceasta este adevărata întrebare şi adevărata încercare”, punctează Nyanthen. „Tu te-ai iertat?”, îl întreb. Stă câteva secunde bune, privindu-mă lung. Apoi, cu vocea înţeleptului care zace în el, îmi răspunde: „Cum aş putea să mă iert pentru relele pe care le-am făcut? Da, încerc să mă iert. Dar războiul s-a întâmplat, am ucis oameni, mi-am ucis prietenul… încă mă întreb de ce? Mă trezesc din somn strigând de ce, de ce? Voi încerca să mă iert, dar nu ştiu sigur dacă voi reuşi”.

 

Pe aproape toată durata discuţiei noastre, când îi priveam lui Nyanthen zbuciumul mărturisirii, mi-au răsunat în cap versurile lui William Ernest Henley, aşa cum personajul Nelson Mandela (interpretat de Morgan Freeman) le recita într-un film – şi mi s-a părut că îl descriu perfect şi pe omul din faţa mea: „Out of the night that covers me, / Black as the pit from pole to pole, / I thank whatever gods may be / For my unconquerable soul. / In the fell clutch of circumstance / I have not winced nor cried aloud, / Under the bludgeonings of chance / My head is bloody, but unbowed. / Beyond this place of wrath and tears / Looms but the horror of the shade, / And yet the menace of the years / Finds, and shall find me, unafraid. / It matters not how strait the gate, / How charged with punishments the scroll, / I am the master of my fate: / I am the captain of my soul” (Invictus).

 

Nyanthen va împlini, în septembrie, 32 de ani. În ciuda celor prin care a trecut, are un chip senin, luminat, din când în când, cu un zâmbet larg sau chiar un râs sănătos, pe care şi-l îngăduie. „Chiar vei scrie asta în articol?”, se ruşinează când îl întreb dacă a fost vreodată îndrăgostit. „Serios, chiar o să scrii?”, repetă el, râzând cu toată inima, uimit de întrebare. În contextul ororilor despre care mi-a povestit, dragostea nu pare să îşi aibă locul. Dar, dincolo de coşmarurile care l-au trezit în atâtea nopţi, dincolo de amintirile foamei care aproape l-a împins să mănânce carne de om, dincolo de absenţa familiei lui, despre care nu mai ştie nimic de mai bine de un deceniu, dincolo de tremurul mâinilor care îi trădează emoţiile, Nyanthen revarsă şi îşi doreşte iubire. O familie. Şi să schimbe măcar soarta unui singur copil aflat în pericol să ajungă ceea ce a fost el la un moment dat. „Dacă pot face asta, dacă pot întoarce un singur copil de pe acel drum, atunci scopul meu este atins. Înseamnă că am reuşit”.

 

Fotografii: Arhiva personală Nyanthen (Charles) Wratto (International Day for Street Children, The Endless War Conference), Wikipedia

 

Despre războiul civil liberian (derulat în două faze) puteţi citi mai multe detalii aici


5 comentarii

  1. This is a beautiful and Inspiring article! I speak and read in English and had to translate it. It would lovely if there was an English translation of this.Thank you!

  2. Pingback: De vorba cu mine insami: Lucruri de care trebuie sa stim. Africa, India si Fair Trade | melangemix

  3. This is so sad. I wished there was someone to help me out gain my faith and my appreciation for what I have now, and here it is. I am sorry for what happend to him but the only good thing from this is that he’s powerful, he’s confident, he’s a good man… God bless him… Thank you, Nyanthen!

    • It wasn’t the fact that they ate each other; it’s the outcome that inspires. If you choose to look at the horrid details that happened before then you will stuck in a zone that will forever be negative. What happened is more than sad and my words are obviously not enough to describe but he’s a much more better person now and that alone is outstanding.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger