Călătoria ca fericire a prostului, migrația ca nefericire a prostului

Am auzit diverse poveşti în jurul meu, mai ales în ultima lună, despre destinaţiile mai mult sau mai puţin exotice în care unii îşi petrec concediul sau vacanţa, despre pofta de a scăpa din cutiuţele în care oamenii îşi duc existenţa: birou, casă, masă. Toate poveştile astea mi-au amintit de un scurt interviu pe care l-am făcut mai demult pe blogul personal cu un om în vârstă, extrem de cultivat, de o inteligență orală sclipitoare, dar puțin cunoscut în România, din cauza unor accidente biografice din timpul comunismului. Interviul e valabil și acum, mai ales că perioada aceasta a fost a concediilor și vacanțelor.

de Adi Dohotaru

Unul dintre cele mai interesante interviuri pe care le-am realizat vreodată s-a petrecut luni, la amiază, în Parcul Central. Citeam o carte, pe o bancă, şi mă gândeam la nişte întrebări pentru invitaţii mei de la emisiunea radio pe care o ţin noaptea. Prietenul meu, Radu Toderici, citea şi el pentru doctoratul pe care îl urmează la Literele clujene. La un moment dat, am făcut o pauză şi am început să povestim despre călătorii, pe unde am vrea să mergem vara am mers vara asta, dacă ne facem planuri comune de excursii pe viitor etc. Lângă noi, se afla, pe o bancă, un domn ce părea pensionar, la vreo 70 de ani. Îmbrăcat elegant, cu pantaloni de stofă şi o cămaşă albă, cu mânecă scurtă. Era singur, fără o carte ori vreun ziar. Părea să se relaxeze, la umbra copacilor seculari din parc. Aşa cum ne-a spus ulterior, el, de fapt, medita şi, de aceea, şi-a întrerupt enervat efortul, când ne-a auzit pălăvrăgind. Ne-a întrebat brusc: „Dar voi ce vă propuneţi să găsiţi în călătoriile voastre?”. Nu l-am mulţumit cu răspunsurile noastre politicoase: că vrem să ne relaxăm, să ne distrăm, să respirăm aer curat, să experimentăm ceva nou etc. Iar el ne întreba tot felul de chestii la care nu mă gândisem înainte prea bine: „Şi de la ce vreţi să vă distrageţi atenţia?”. Iar domnul mi s-a părut atât de interesant, că am venit la rândul meu cu întrebări legate de valorizarea sa negativă, chiar dacă emfatică, a călătoriilor. Povestea atât de şarmant încât i-am cerut permisiunea să îl înregistrez cu mp3 playerul (hehe, acum doi ani încă mai aveam un asemenea proto-gadget). A acceptat, nu fără dificultate, dar a spus că nu vrea să i se dea numele complet în eventualitatea publicării interviului. Din păcate, nu am apucat să înregistrez prea mult din ce a spus profesorul Z. L., pentru că bateria aparatului era slabă. Z. L. a predat, pentru scurt timp, la universitate la sfârşitul anilor 60, după ce a fost în detenţie politică în decada anterioară, la puţină vreme după încheierea liceului. Detenţia e şi motivul pentru care nu a putut să acceadă mai departe în ierarhia universitară şi s-a mulţumit astfel doar cu un post de profesor la unul dintre liceele centrale ale Clujului. Din modestie ori discreţie, a refuzat să ne ofere amănunte detaliate în legătură cu episodul detenției. Aşa că am revenit la călătorii. Ne-a vorbit parcă din altă lume, pe un ton ceremonios, cu un vocabular livresc, deşi radical.

De ce nu vă place, aşa cum spuneaţi înainte, gustul modern pentru călătorii?

Plăcerea călătoriilor este una dintre formele cele mai pernicioase ale răsfăţului. Putem spune că universalul se topeşte în pitoresc, esenţialul se fărâmiţează în accidental şi caleidoscopic. Tot astfel revelaţiile pe care călătorul voluptuos pretinde a le avea nu depăşesc ordinea joasă a surprizei.

A condamna călătoriile nu e, totuşi, o poziţie prea radicală? Sunt o grămadă de călătorii utile, în care descoperi oameni, experienţe noi…

Mă scuzaţi că vă întrerup. Nu cred că poziţia mea este radicală, deşi îmi asum, desigur, parţialitatea perspectivei. Eu cred că în epoca noastră călătoria a devenit, cu foarte rare excepţii, o nevoie subiectivă, o dorinţă de a trăi în dulcea falsitate a aparenţelor, în odihnitoarea disponibilitate. Căci, fără îndoială, întreaga psihologie a călătorului modern se situează sub regimul disponibilităţii şi al lipsei de răspundere care se convertesc într-o mică efervescenţă, în „grizeria” excitată a curiozităţii. Ce se întâmplă, în fond? Călătorul transformă continuu lumea într-un spectacol de varietăţi, menit să-i uşureze, să-i stimuleze – în plan moral – procesele digestive, căci spiritul lui funcţionează în perfectă analogie cu un aparat digestiv care s-ar hrăni cu impresii. Nu trebuie să ne surprindă câtuşi de puţin faptul că în din ce în ce mai marele Imperiu capitalist al prostiei gustul pentru călătorii e foarte dezvoltat: efortul aplicat şi tenace are nevoie, periodic, de o relaxare turistică, de un divertisment cu valoare stimulatoare, care face să crească „pofta de muncă”. Cred că plăcerile proştilor se înfăţişează mediocru, sub forma micilor excitaţii turistice, a satisfacţiilor vagi şi atât de iluzorii pe care le poate da disponibilitatea.

Totuşi, există şi forme alternative de a călători, celebrul couchsurfing, dacă aţi auzi de acest fenomen, şi astfel putem fi găzduiți gratuit de tineri din alte oraşe, din alte culturi care pot prezenta orașul şi depăşim astfel turismul industrial, de masă…

Da. E o variantă superioară calitativ, dar se desfășoară în același registru. Gândiţi-vă la acest lucru: călătoria, indiferent că e alternativă sau nu, e o formă ieftină, chic şi, repet, mediocră, de actualizare a dorinţei. Iar dorinţele noastre, nu că ar lua-o razna, dacă sunt necontrolate, nedisciplinate, ele suntrazna în sine. Idealul călătoriei constă într-o restricţie a nevoilor, iar astfel excursia sau, mai degrabă, excursul, nu poate fi altul decât cel interior. Devine, paradoxal, o incursiune. Cu toate acestea, călătoria exterioară o pot concepe doar în forma rătăcirii destinaţiei, obiectivului, planului de atins, contabilizării rezultatelor şi „experienţelor”. Totuşi, cine acceptă rătăcirea, acceptă şi faptul că s-ar putea să nu se mai întoarcă. Între două staţii de tren nu ne putem uita pe noi înșine, aşa cum vedem feţele languroase, pierdute cu privirea pe geam, pe care le întâlnim uneori în compartimentele de tren. Senzaţia este falsă. Rătăcirea se petrece în pădure, unde nu există siguranţa drumurilor prestabilite. Când eram în Evul Mediu (zâmbeşte Z. L.), mă puteam întâlni cu blemi, unipozi, behemoţi ca explorator, iar când ajungeam la Ecuator trebuia să trec un cerc de foc ca să merg mai departe. Acum cine mai este atât de diferit încât să mă mai întâlnesc cu el într-o călătorie?

Înțeleg ce spuneți, dar călătoria oferă totuși posibilitatea de a-l întâlni pe Celălalt..

Ce spuneți sunt poncife antropologice.. Din clipa în care ştim că Pământul, după ce l-am descoperit, explorat și colonizat timp de câteva secole, este o sferă, o bilă, că e deci închis în sine însuşi, el reprezintă un soi de concentricitate a lucrurilor, iar asta înseamnă sfârşitul călătoriei. Nu va mai exista niciodată călătorie în sensul finit al termenului, ca posibilitate a rătăcirii personale, ca pericol extrem ori ca descoperire a alterității stranii, irecuperabile și deci veritabile, în afara celei configurate de o industrie de consum, a la Discovery Channel. Există însă turism, adică ideea de a face turul a ceva. Dar totul va începe să se învârtă în cerc pentru că deîndată ce ne îndepărtăm de un punct al sferei, de fapt ne apropiem de el pe partea cealaltă. Nu mai există deci liniaritate, nici infinit posibil, nu mai există decât o circularitate a cărei formă kitsch este turismul actual, care a invadat întreaga planetă şi de care călătoria, sub forma căutării exotismului sau a sinelui, nu poate să nu ţină seama. Nu mai suntem pe vremea marilor călătorii care credeau că descoperă ceva şi chiar descopereau ceva. Atunci exista o miză şi în egală măsură un rezultat, o aventură a necunoscutului. Sunt și alte mize ale călătoriei contemporane, dar sunt greu de explicat fără a da senzația că încerc să profețesc ceva, iar eu nu vreau să convertesc pe nimeni. Călătoria în sensul finit, mai ales la vârsta mea, poate să ia doar calea drumului temporal, al meditației asupra limitei mele, moartea, pe care o întâmpin cu fermitate anticipativă. Drumul acestei meditații este zilnic și, paradoxal, revoluționar (râde Z. L., țintind cu privirea tricoul meu de show cu Che Guevara).

Nu înțeleg, de ce ar fi revoluționar?

Ați învățat cu siguranță fizică la şcoala generală. Iar viteza este distanţă supra timp: cu cât creşte viteza, cu atât se reduce spaţiul. Istoria modernităţii, a societăților industriale indiferent că au fost capitaliste, ulterior socialist-bolșevice o parte dintre ele, este istoria reducerii distanţelor, cu o viteză tot mai accelerată până am ajuns cu toţii să fim aici, într-o grămadă colectivă. Suntem noduri în aceeaşi structură emergentă, ghemul sau reţeaua, termen la modă în ultimele două decenii. Dacă spațiul s-a contractat atât de tare în această paradigmă „progresistă”, timpul nostru, în schimb, s-a aplatizat, a devenit un soi de prezent perpetuu, nelipsit totuși de mici gradații secvențiale, aproape insesizabile. Acest timp secvențial poate fi accelerat colectiv doar printr-o formulă extatică a participării revoluționare, a comuniunii colective, dar formula aceasta este puțin probabilă în contextul actual, și mai ales la vârsta mea, de aceea încerc formule individuale de accelerare a timpului. Ceea ce practic eu prin meditația asupra limitei, asupra morții, este că încerc să mobilizez timpul într-o altfel de deplasare decât cea pe care am respins-o deja sub forma turismului sau, într-o formulă la care nu am făcut referire, sub forma deplasării cumva forțate de împrejurări, aceea a migrației.

Sună ambiguu, nu văd prea clar legătura există între turism și migrație..

Legătura există pentru cei care meditează asupra fenomenologiei dorinței. Chiar dacă sunt două registre diferite de deplasare, ambele țin de o actualizare spațială a dorinței, indiferent că dorința ne este indusă mai întâi de industria publicitară și apoi auto-indusă, deci naturalizată, sub forma firescului călătoriei. Atât în cazul turismului, cât și al migrației, viața e în altă parte… Dacă turismul este fericirea prostului, migrația este nefericirea prostului. Ambele categorii amintite, specifice modernității industriale și individualiste, presupun un proces de dislocare personală și comunitară, accelerat de capitalismul tardiv. Spre deosebire de societățile tribale care aveau un axis mundi care ordona și, foarte important, limita micro-comunitatea, societățile industriale, cu frenezia comunicării în rețea, a deplasării informaționale și de sens din ce în ce mai specializate, de complexe și de neînțeles, au pierdut acest simbol spațial reglator pentru comunitate. Prostia deplasării turistice și a celei migratorii ține de un proces al des-centrării cu care noi operăm în cele din urmă, nu capitalismul sau, forma sa retardă, de efect, consumerismul. Noi suntem responsabili în cele din urmă de des-centrare, nu acele mecanisme, mereu exterioare, financiare ori birocratice pe care le acuzăm comod. Dacă ne referim doar la România, prostia constă că cetățenii din Gherla, Ciorogârla, ori Cluj în loc să delibereze asupra propriului axis mundi, asupra moștenirii lor sociale și culturale, asupra propriilor resurse utilizabile la comun, preferă să-și evadeze propriile limite temporare și spațiale, să creadă că acestea sunt în altă parte. De aici, inegalitățile generate de continuumul deplasărilor, de crearea unor alte centre ale dorinței, care face dificilă localizarea problemelor. Așadar, îl voi descoperi pe Celălalt doar când mă voi fragmenta îndeajuns de tare încât să apuc să îmi negociez identitatea și valorile pe care le împărtășesc cu un grup relativ restrâns de oameni în jurul unui axis mundi neo-tribal. Mă voi opri aici, eventual discutăm cu alt prilej..

Acest interviu a fost preluat de pe site-ul Grupului pentru Acţiune Socială.