Câinii și Andrei Pleșu

1

 

munching-on-the-planetAm pornit această discuție cu obișnuințele și locurile bătătorite ale reacțiilor noastre referitoare problema câinilor, de la articolul lui Pleșu de săptămâna asta (pe blog, despre câini). Am fost dezamăgită de poziția lui Andrei Pleșu, pentru că problema maidanezilor, dar mai ales felul în care ea este „rezolvată”  azi chiar nu e un subiect pe care să-l răsucești ca pe niște mustăți, oricât de șic ai face-o și oricât de Pleșu ai fi în îndeletnicirea asta.

de Diana Popp

 

 

De obicei, mă bucur cu lacrimi și mă ung pe suflet textele lui meșteșugite și-mi pare că îl citesc deodată pe Anselm sau pe Aristotel și pe Caragiale, un ospăț de minuni. Omul ăsta e metafizic și șugubăț, articolele lui sunt ca un plic de prafuri care altfel ar fi letale, dar la el se revarsă în cea mai mișto lectură răcoritoare 5 în 1. Dar de data asta nu, nu am râs și mi-au sărit iar în ochi metehnele metafizice alte antropocentrismului (cu totul de înțeles la A. Pleșu, școlit într-o anumită tradiție, dar parcă așteptam o surpriză pe subiectul ăsta chiar fentându-l un pic pe Toma d’Aquino și o întreagă poveste care începe de la gura Edenului despre cât de minunați și importanți sunt oamenii).

Ceea ce vreau să pun la îndoială în rândurile astea e felul strâmb în care ne-a intrat în cap că omul e „măsura tuturor lucrurilor”, „centrul universului”, singurul ce poartă/este „imago dei”, superior așadar tuturor celorlate creaturi. Am mistificat interpretativ această poziție privilegiată și am întins-o ca pe o peltea care să îndulcească numai bucata noastră de lume – umană! Știm, am reținut cu interes, că, în grădina Edenului, toate i-au fost date omului spre a se folosi de ele, dar acest dar și moștenire atât de valoroasă sunt înțelese cu îndărătnicie pe dos, și au rămas într-o înțelegere, care, astăzi, dictează lucruri ca exploatarea nebună și sinucigașă a pământului, munților – de-asta ne batem pentru Roșia azi -, exploatarea și abatarea animalelor hormonizate, chinuite etc. Refuzăm – deși este sensul cel mai omenesc pe care îl putem agăța de această poziție, singura cu putere de decizie față de lumea sa – să îl înțelegem ca grijă, ca rol al unui păstor, cum mai zicea cineva, unul care își îngrijește oile, nu le taie ci, mai întâi le ocrotește, tocmai pentru a-și asigura hrana.

Sustenabilitatea și dezvoltarea durabilă nu sunt niște concepte fandosite, dar vide – cum poate le-ar eticheta Andrei Pleșu – indignat de ipocrizia și decadența societății comtemporane,  și le-ar pune la pachet cu tot ceea ce vine dinspre o Europă pseudoprogresistă, niște idei fără fond, ca „drepturi ale animalelor”, discursuri despre minorități, antidiscriminare sau chiar ecologiste. Dimpotrivă, sustenabilitatea în viața cotidiană e un simplu și necesar gest de inteligență, de conservare a speciei, dacă vrem,  care înțelege viața în ecosisteme pe care, neprotejându-le, ajungem să ne condamnăm propria specie dar, și mai grav, propria umanitate. Este hilar să vrei să extermini (orice), reclamându-te de la un discurs al superiorității și nevoii de protejare a speciei superioare. Un filosof ca Peter Singer, care vrea, simplu și utilitarist, să elimine cantitatea de suferință,  poate fi mult mai util în rezolvarea unor probleme practice deși, cu siguranță, nu ajunge în multe puncte la rafinamentul filosofic al unei întregi tradiții de la care se reclamă A. Pleșu (tacit) prin poziția sa. Și, de altfel, de la care se reclamă toți „adepții eutanasiei”  (chiar fără să se preocupe de originile grecești ale gândirii lor).

Dar chiar și în acea lume unde ideea superiorității și minunăției omului a înflorit, unii au ales să nu își urmeze până la capăt condiția în toate neajunsurile ei. Mă gândesc, de pildă, la Pitagora, care era vegetarian și refuza măcelărirea animalelor, chiar și pentru hrană. De ce în problema maidanezilor nu tragem aer în piept și nu ne oxigenăm creierul înainte de a striga „eutanasie”  (adică măcel popular, în fapt) și nu facem apel la condiția noastră de ființe raționale și animate – înzestrate cu suflet – pentru a socotoci în partea mai puțin umbroasă a ființei noastre, după niște soluții. Unde ne este inteligența pentru a învinui pe cine trebuie, pentru a ne trage la răspundere reprezentanții care acum se spală pe mâini cu o viață de câine? Sau creativitatea și inventivitatea în găsirea unor soluții în comunitatea în care trăim? Suntem pragmatici sau idealiși ? – păi sigur le găsim și un rol acestor dobitoace. Prin Europa asta fâsâită, față de care se arată atâția mefienți precum Andrei Pleșu, se (re)descoperă efectele minunate asupra psihicului uman a prezenței animelelor, sunt „folosite” cu rezultate incredibile în practicile de vindecare a copiilor cu autism sau pentru a însenina singuratatea azilelor de bătrâni. Practica urbană – de câteva sute de ani a deținerii unui pet for pleasure  și fără utilitate – este tocmai un surogat care vrea să acopere acest gol al relației noastre cu lumea animală, naturală, în special acea parte animată a ei.

Am uitat sau am preferat neînlegerea faptului că, dimpotrivă, acest privilegiu al superiorității stă în picioare și e făcut posibil printr-o imensă responsabilitate. Suntem oameni pentru că suntem responsabili, pentru că putem fi trași la răspundere, pentru că suntem ființe morale și, atâta vreme cât nu mai protejăm acest statut – ceea ce înseamnă confirmare permanentă prin decizii și vorbe –, nu mai avem nici dreptul de a ne apăra de niște bestii precum câinii, revendicându-ne de la nevoia de a apăra specia noastră superioară, umană  – ne autoneutralizăm condiția. Suntem responsabili față de viața dobitoacelor care, apropo, nu-s așa dobitoace (vezi știința etologiei, care vine cu din ce în ce mai multe fapte  uimitoare legate de cei care, ca și noi, sunt organisme vertebrate). Ceea ceea ce ne face oameni nu e o superioritate dată once and for all – suntem monarhi prin naștere doar potențial. Nu e în regulă să ne hlizim de drepturile noastre ca cetățeni europeni, atunci când se pune problema să conferim vreun fel de drept unor ființe altele decât omul și să le facem, în consecință, pe toate, o apă și-un pământ – să zicem că a înnebunit lumea și toate s-au întors pe dos, că vine apocalipsa pentru c-au devenit câinii persoane cu drepturi! E  doar o interpretare corectă a antropocentrismului, a măsurii noastre corecte, singura care îi dă consistență și îl susține:  responsabilitatea și atenția pe care omul o are și o cultivă față de lumea în care se află ca îngrijitor, grădinar responsabil, căruia i s-a dat o grădina în grijă – nu pentru a-i tăia trandafirii sau pentru a-i ucide / eutanasia viețuitoarele în masă, ci pentru a se bucura de toate și a găsi soluții raționale. Ați ghicit, pentru că e superior.

Foto: louiskennedy.wordpress.com

Părerea Voastră

Deschidem pe TOTB.ro o nouă rubrică, unde vom publica textele primite de la voi, cititorii vigilenți care, din când în când, puneți mâna pe tastatură și ne scrieți. Într-o lume unde e din ce în ce mai limpede că jurnalismul cetățenesc poate compensa pentru hibele unei prese centrale predominant corupte și animale de interese politice și presiuni comerciale, cu toții sutem datori să rupem, măcar din când în când, bariera dintre consumator și producători. Adică să devenim prosumatori, să ne implicăm și să dăm mai departe mesajele noastre: Acțiunea e contagioasă. Cu alte cuvinte, așteptăm textele voastre pe Facebook sau pe adresa [email protected] 

 


Un comentariu

  1. Pingback: Câinii și Andrei Pleșu (o reacție la un text al lui Andrei Pleșu despre câinii maidanezi) | anodin&selena

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger