Cai și țigle

Lady Bambina, Condor Sun, Șoc și Bossie sunt patru cai din centrul de echitație Villa Abbatis din satul Apoș, județul Sibiu, în Colinele Transilvaniei. Proprietarul centrului e Mihai Barbu, un tip de 40 de ani, creț, cărunt pe alocuri. L-am cunoscut într-o zi de aprilie în care a nins, a plouat și a fost soare.

„Ploaia are farmecul ei. Dacă ești o rață”, glumește el.

Mihai a deschis centrul de echitație acum un an și are 26 de cai, dintre care zece sunt lăsați în pensiune de propietari care nu au unde să îi țină.

Unul dintre ei e Cezar, un cal salvat, care o să tragă căruța în plimbarea noastră spre țiglăria unde se încearcă reînvierea producției locale de țiglă. Cezar, la fel ca fiecare cal și om de aici, are o poveste aparte. A fost vândut la pachet cu alți trei cai, s-a făcut o chetă pe Facebook pentru cumpărarea lui, la care a contribuit și Mihai, care l-a adoptat ulterior.

„Ar fi ajuns la pădure daca nu”, spune Mihai. În pădure caii sunt exploatați si, când nu mai fac față efortului, riscă să ajungă la abator. Nu știe câți ani are calul, dar se uită la dinții lui și îmi spune că are șase-șapte ani.

Relația României cu caii a avut mai multe derapaje de-a lungul timpului, unul dintre ele fiind în anii ‘50, când comuniștii au omorât sute de mii de cai în încercarea de a mecaniza agricultura. Altul este mai recent, de prin ani 2000, când alte sute de mii de cai au fost măcelăriți și exportați pentru consum în Europa.

Drumul lui Mihai spre cai

„Nu e o poveste clasică, nu am avut cai la bunici”, spune Mihai când îl întreb cum s-a îndrăgostit de cai.

În 2002 a plecat la studii în Anglia și a ajuns să lucreze la o școală de echitație. Timp de nouă luni a făcut câte două ore de echitație pe zi, după care încă doi ani a lucrat la un centru privat. Au urmat opt ani în Danemarca, unde s-a apropiat și mai mult de lumea cabalinelor, ca ghid ecvestru. Apoi, nu a mai stat într-un singur loc și a început să participe la concursuri cu cai peste tot în lume.

E din Agnita, un oraș aflat la 15 kilometri de satul în care a deschis centrul de echitație. Spune că mereu și-a dorit să se întoarcă acasă. Așa că a venit cu tot cu pasiunea lui. „Orașele mari nu îmi oferă energia pe care o caut.”

Își amintește că la început, când a deschis centrul, unii săteni erau neîncrezători si cârcoteau: „uite cum fac ăia”. Dupa ce au văzut cum arată caii de la centru, cum sunt educați si îngrijiți, au râs mai rar. Treptat, au început să le ceară și ajutorul – „hai să îmi faci o injecție”.

„Prin caii noștri vrem să dăm un exemplu de cum ar trebui să fie tratați caii”, spune Mihai.

A văzut că și meseria de potcovar s-a cam pierdut în mediul rural. Dar potcovitul în mod adecvat e printre cele mai importante lucruri la un cal. „Îi potcovesc o dată la două luni, eu nu mi-am mai luat încălțări de doi ani. Nu sunt doar cai, fiecare dintre ei e o ființă care are tabieturile și apucăturile ei. Și să ții un cal într-un spațiu mic e un abuz. Abuzul nu e doar să îl bați, e și să nu-i dai ce trebuie”, mai spune el.

Salvarea

Iarna trecută, o iapă din sat a avut miopatie – i-a înțepenit musculatura. Cu ajutorul vecinilor a adus-o la centrul de echitație și echipa de aici a însănătoșit-o. Treptat, și mai ales la nevoie, oamenii din sat se apropie de centru.

Servicii

Mihai nu vrea ca centrul de echitație să fie doar un resort, vrea infrastructură si turism cultural-ecvestru. Când vorbește de oameni și cai, subliniază conexiunea care se naște între cal și călăreț.

Oferă trasee călare de șase zile, pentru grupuri mici, de patru-șase persoane. Fiecare traseu are ca destinație un alt sat săsesc, unde turiștii vizitează biserici fortificate sau ajung acasă la diferiti artizani locali. Numește aceste trasee „circuit în stea”, pentru că în fiecare seară te întorci de unde ai plecat. Unele dintre trasee pot fi parcurse și cu trăsura.

„E vorba de multiculturalitate, cei din Vest sunt foarte curioși de miturile de aici. Produsul în sine nu se prea adresează românilor, pentru că nu înțeleg. Pe de o parte sunt costurile ridicate, iar de cealaltă parte, mentalitatea că orice țăran are un cal.”

Țiglăria. Cum ajunge lutul de pe deal să fie țigla de pe casă

Un malaxor aflat în mijlocul naturii e tras de un cal. Calul se învârte în jurul lui, la pas, mânat de încurajările țiglarului care îi ține hamul – ieeee, ieee, iee. Bărbatul mai pune câte o găleată de apă, apoi merge în ritm cu calul. Maglavaisul de lut obținut este de fapt aluatul care stă la baza unei tigle. După ce ajunge pe bancul de lucru, durează cam 30 de secunde să fie pus în formă. O persoană face 500 de țigle pe zi. Pentru a fi numai bună de acoperit, tigla mai trece prin două procese – mai întâi se lasă trei săptămâni la uscat, apoi se bagă în cuptor, la ars timp de șapte zile.

Tiglăria din Apoș este un proiect al Asociației Monumentum, la care a contribuit și Mihai. Când a fost gata, Monumentum i-a donat tiglăria lui Bartha Joseph, din satul Bățanii Mari, Covasna, unul dintre puținii meșteri țiglari rămași în țară. În 2015, a fost scoasă din cuptor prima producție de țiglă, care e pe grajd. Nu vor să exporte, ci să acopere nevoile locale de țiglă și cărămidă. De exemplu, cu cărămida făcută la țiglărie, au salvat mai multe șuri. Aflu că în satul ăsta dispărea o casă săsească în fiecare lună, pentru că lumea venea să își ia materiale de construcții – grinzi, cărămidă, de pe casele abandonate odată cu plecarea proprietarilor. Acum, pare că lucrurile se schimbă și apar proiecte locale.

Fotografii de Mădălin Nicolaescu

Mai multe informații de călătorie despre destinația Colinele Transilvaniei găsiți aici și aici.
Informații despre alte destinații pentru ecoturism din România găsiți aici.