Un individ care formează o legătură de cuplu specială cu o altă persoană ar trebui să îi mulțumească bunicii, și nu doar a lui, ci tuturor bunicilor de la începuturile evoluţiei umane. Antropoloaga Kristen Hawkes, de la Universitatea din Utah, SUA, este celebră pentru aşa-zisa “ipoteză a bunicii”, care îi atribuie acesteia din urmă un rol vital în durata lungă de viaţă a omenirii din preistorie încoace. Cercetătoarea a folosit recent simulări pe computer pentru a corela statutul de bunică şi longevitatea asociată acesteia cu un surplus de bărbaţi fertili mai în vârstă şi cu tendinţa masculină de a proteja o parteneră de sex feminin în faţa competiţiei formând o legătură de cuplu strânsă cu ea în loc să se împerecheze cu mai multe partenere.
Potrivit “ipotezei bunicii”, rolul bunicuţelor este să le asigure fiicelor lor o perioadă fertilă mai îndelungată. Ele le ajută pe acestea să-şi hrănească nou-născuţii odată ce sunt înţărcaţi şi, astfel, să se regenereze mai repede între sarcini. Făcând asta, bunicile îşi asigură mai mulţi urmaşi, fiicele lor având şansa să nască mai mulţi copii. Asta sporeşte posibilitatea ca genele bunicii, inclusiv cele ale longevităţii, să fie transmise mai departe. Într-un studiu din 2012, Kristen Hawkes a folosit simulări pe computer pentru a arăta că statutul de bunică şi rolul protector pe care îl implică duce la creşterea duratei de viaţă la oameni, ajutându-i să ajungă la vârste de 70 sau 80 de ani, spre deosebire de cimpanzei, care nu au conceptul de bunică şi a căror durată de viaţă scade după anii de sarcină. În noua ei cercetare, antropoloaga a pornit de la studiul din 2012 şi a folosit noi simulări ce arată, de această dată, că bunicile afectează şi raportul inegal dintre numărul de femei şi cel de bărbaţi.
Noile simulări au arătat că raportul dintre numărul de femei şi cel de bărbaţi s-a schimbat de-a lungul timpului ca rezultat al activităţilor bunicii. La populaţiile de cimpanzei, unde ele nu există, numărul femeilor fertile îl depăşeşte pe cel al bărbaţilor. De cealaltă parte, în populaţiile care au concept de bunică, masculii fertili sunt mai numeroşi decât femelele. Acest raport asimetric ar fi dus la dezvoltarea legăturilor de cuplu puternice. “Legăturile de cuplu sunt universale în societăţile umane şi ne disting de cele mai apropiate rude ale noastre”, scriu Hawkes şi colegii ei. “Ipoteza noastră este că legăturile de cuplu umane au evoluat cu beneficii mari în favoarea protecţiei masculine, care a rezultat din evoluţia conceptului de bunică”.
Studiul se concentrează pe excesul de bărbaţi mai în vârstă care concurează între ei pentru partenere şi care ar putea explica preferinţa lor pentru femei tinere. La cimpanzei, prin comparaţie, masculii le preferă pe femelele mai în vârstă. Pe măsură ce longevitatea oamenilor a crescut, au început să apară “tot mai mulţi tipi în vârstă şi a crescut astfel numărul bărbaţilor care concurează să fie taţi, singura cale de a deveni tată fiind cu femei fertile, care înseamnă femei tinere. Prin urmare, bărbaţii care preferau femeile tinere aveau şanse mai mari să aibă urmaşi”. Odată găsită această femeie tânără fertilă, ea este protejată de către bărbaţi în faţa competiţiei masculine prin formarea unei legături de cuplu puternice.
Aceste concluzii contrazic ipoteza tradiţională conform căreia legăturile de cuplu “au rezultat”, spune Hawkes, “din faptul că vânătorii de sex masculin le hrăneau pe femele şi pe copiii lor în schimbul paternităţii asupra acelor copii, pentru ca masculii să aibă urmaşi cărora să le transmită genele”. Potrivit ipotezei bunicii, “mamele pot avea noi copii mai repede nu pentru că taţii aduc acasă mai multă carne, ci pentru că bunicile le ajută să-şi hrănească nou-născuţii după ce au fost înţărcaţi. Asta a dus la o longevitate mai mare, din moment ce bunicile cu o durată mai mare de viaţă ajutau mai mult”.
Surse: Phys.org, IFLScience