Bucureştiul după Eliade: Catacombe, străzi şi labirinturi

0

Cea mai cunoscută nuvelă a lui Eliade, Pe strada Mântuleasa, consacră în literatură o zonă limitrofă centrului vechi al Capitalei, care va intra definitiv în mitologia bucureşteană în calitatea sa de spaţiu magic. Aici, prin intermediul unor pivniţe adânci a căror locaţie e indicată de semne tainice, personajele eliadeşti reuşesc să treacă dintr-o dimensiune în cealaltă. În urma studiilor întreprinse pe documente de arhivă, a ieşit la iveală existenţa reală a acestor pivniţe vechi din veacul al XVIII-lea, care se află într-adevăr în zona menţionată de autor: în preajma şcolii Mântuleasa (ca şi de-a lungul întregii străzi). Important este însă faptul că intrarea în conştiinţa colectivă a zonei Mântuleasa se datorează acestor texte literare esenţiale pentru memoria Bucureştilor, literatura atrăgând de această dată atenţia asupra istoriei reale.

de Andreea Răsuceanu

În plan literar, Mircea Eliade realizează o geografie mitică a acestui spaţiu care îi atrage atenţia datorită organizării sale arhetipale. Strada Mântuleasa se află în centru, un centru coordonator de la care pornesc întâmplările şi la care personajele se întorc la sfârşitul aventurii. Astfel,  pe strada Mântuleasa se găsesc atât şcoala unde este director Fărâmă şi unde învaţă protagoniştii întâmplărilor din nuvela omonimă, cât şi pivniţele unde aceştia nădăjduiesc să regăsească semnele; în imediata sa apropiere se găseşte strada Calomfirescu, unde zace îngropată comoara lui Economu, iar undeva, între Mântuleasa şi bulevardul Pache Protopopescu, se află pivniţa unde caută Lixandru, dar şi Iorgu Calomfir semnele (Pe strada Mântuleasa), podul unde scotocesc Ieronim şi Iconaru, unul după nişte semne neştiute, celălalt după faimoasa colecţie de coleoptere (Uniforme de general), şi totodată camera unde-şi caută Marina-Zamfira misterioasele ei semne (Incognito la Buchenwald). Evident, toponimele, la fel ca şi patronimele,  nu sunt întâmplătoare la Eliade. Istoria străzii Mântuleasa se leagă de  destinul unei frumoase oarbe- Arghira, soţia boierului Iorgu Calomfir, cea care îndrăgea cărţile şi teatrul. Pentru că o vindecă pe soţia boierului de lipsa vederii, Zamfira, fată din alt sat care apare într-o dimineaţă de duminică, după liturghie, şi o sfătuieşte pe aceasta să îşi spele ochii cu apa adusă de ea, este măritată după un om de încredere al tatălui Arghirei, Mântuleasa, iar peste  pământurile boierului Calomfir se va tăia mai târziu strada Mântuleasa. Marina (care-şi spune şi Zamfira), personaj cheie în aceeaşi nuvelă, cunoaşte întâmplările acestea şi îi seamănă Zamfirei, de aceea ea crede că se întorsese în viaţă după două sute de ani, dar nu spre a vindeca boli de ochi, ci spre a-i învăţa pe oameni cum să vadă. Băieţii colegi la şcoala de pe Mântuleasa,  Lixandru, Aldea, Ionescu, Darvari şi  Iozi descoperă o pivniţă plină cu apă, unde se pare că se află o poartă către tărâmul celălalt, citind semnele pe care i le dezvăluise lui Aldea un mic tătar, Abdul. Iozi, fiu de rabin, sare în pivniţa inundată, aflată în preajma Bisericii cu Tei, şi găseşte peştera luminată, de diamant, iar urma i se pierde pentru totdeauna. Aici regăsim de altfel, şi momentul cheie al nuvelei: trecerea secretă spre peştera de diamant , un spaţiu interpretat fie ca tărâm al Blajinilor, fie ca situat, din punct de vedere temporal, încă în vremea Vechiului Testament. Aici ajunge Iozi, fiul rabinului, aceeaşi peşteră o visează uriaşa Oana, altă figură emblematică a prozei eliadeşti, în vreme ce Ieronim din Incognito la Buchenwald înţelege şi el, în urma revelaţiei ultime, că lumea în care trăim poate fi pentru cei iniţiaţi chiar peştera de diamant, şi atunci oraşul devine incandescent, clădirile bucureştene se transformă în “imense cristale, asemenea unor nesfârşite flăcări de aur şi pietre scumpe”.

Daţi clic pe imaginea de mai sus pentru a faceţi un tur virtual al Străzii Mântuleasa

În proza lui Eliade, triunghiul format de străzile Mântuleasa, Popa Soare şi bulevardul Pache Protopopescu este un spaţiu privilegiat, predispus la irumperea miraculosului, care ascunde semne tainice a căror interpretare le ajută pe personaje să comunice cu transcendentul. În căutarea acestor secrete, pe strada Mântuleasa, fiecare personaj descoperă de fapt un adevăr intim, legat de propria fiinţă exemplară, de propriul arhetip: lui Ieronim Thanase (Uniforme de general)   i se dezvăluie rolul de ultim vlăstar al unei vechi familii boiereşti bucureştene – menirea lui în lume este transfigurarea acesteia prin teatru, căci el are o vocaţie în acest sens şi ea nu trebuie trădată; Darvari şi Lixandru (Pe strada Mântuleasa) pornesc şi ei în căutarea semnelor personale, fiecare în conformitate cu structura sa intimă: Lixandru, spirit erudit, înzestrat cu o memorie prodigioasă şi înclinat către lectură, învaţă ebraica de la rabin, tatăl lui Iozi, nădăjduind că astfel va găsi şi el acel tărâm unde trăiesc oamenii de sub pământ. Darvari, spirit sportiv şi întreprinzător, devine aviator şi dispare în chip inexplicabil în 1932 undeva între Insula Şerpilor şi Odessa. Semnele au locaţii diferite : ele se pot afla în pivniţele de sub şcoala Mântuleasa, în casa boierului Calomfir aflată în zonă etc.

S-ar putea vorbi, fără îndoială,  despre un București al romanelor de tinerețe ale lui Eliade (cele realiste) și despre unul al prozelor scurte și romanelor de maturitate, acolo unde acțiunea se deplasează spre zona Mântuleasa-Pache Protopopescu-Foișorul de Foc. Există, firește, și un argument ce ține de biografia autorului, de condiția sa de etern călător, de Ulise ce își caută Ithaca pierdută, rememorând, cu sfâșietoare nostalgie, întâmplările din spațiul privilegiat, acum înconjurat de o aură mitică, al Bucureștiului natal.

Eliade vorbește despre o „geografie reală”, care nu coincide  neapărat cu datele imediate ale „realităţii” profane, ci cu cele ale unei mitologii bucureştene:  Bucureştiul din Pe strada Mântuleasa, deşi legendar, e mai adevărat decât oraşul pe care l-am traversat eu, pentru ultima dată, în august 1942 (M. Eliade, Jurnal).

În cazul operei literare a lui Mircea Eliade putem vorbi despre două tipologii ale spațiului, și implicit, de două tipuri de geografie – una mitică, simbolică, ce se cere analizată cu instrumentele hermeneutice (specifică prozelor și romanelor fantastice), și una reală, ce coincide cu topografia autentică a Bucureștiului interbelic (cadru al celor câteva romane realist-psihologice eliadești). Realizarea unei topografii complete care să delimiteze zonele exploatate literar de Mircea Eliade în prozele sale ar plasa perimetrul Calea Victoriei mai degrabă în relație cu acel București violent, fie al tulburărilor din anii ’30 (în romanul Întoarcerea din Rai), fie al bombardamentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (în Douăsprezece mii  de capete de vite).

În acelaşi sens, Eliade vorbeşte şi despre istoria “adevărată” a oraşului, ce se bazează pe geografia sacră deţinută de orice spaţiu natal care, odată explorat, reconfigurează harta acestuia într-o schemă intimă, echivalentă cu un parcurs iniţiatic. În romanele realiste însă, topografia bucureșteană consemnează scena unor conflicte sau delimitează un anumit parcurs al personajelor, dublat de obicei de exercițiul unei rememorări, de un monolog interior ce oferă un insight în psihologia acestora. Cu alte cuvinte, geografiei exterioare îi corespunde și o geografie spirituală, a personajelor, despre care vorbesc chiar acestea, într-o serie de monoloage interioare (Pavel Anicet, de pildă, amintește în mai multe rânduri de geografia sa “interioară” sau „spirituală”; geografia exterioară e, de fapt, o imagine în oglindă a acestui parcurs lăuntric, ea se delimitează în funcție de procesul unei rememorări care implică locații și personaje prezente în narațiune prin intermediul evocării).

Departe de Bucureștiul mitic, transfigurat prin filtrul nostalgiei și dublat cu o semnificație ce ține de miraculos, Bucureștiul din Întoarcerea din Rai (dar și cel din Huliganii) îl familiarizează pe cititor deopotrivă cu locații de întâlnire a grupurilor de intelectuali bucureșteni (precum celebra cafenea Corso), dar și cu focarele izbucnirilor violente din epocă (Atelierele Grivița), ori cu spațiile publice predilecte pentru protestele și manifestațiile din epocă (precum Piața Teatrului Național, Cercul Militar). De asemenea, anumite locații se transformă în cadru al unor conflicte, suferă un proces de defamiliarizare, devenind din traseele obișnuite de plimbare ale personajelor spații învestite cu semnificații negative pe harta interioară a personajelor: în rememorarea evenimentelor din martie 1932 de către Emilian, Calea Victoriei, Palatul Regal sau Cișmigiul devin scena unor ciocniri violente între jandarmi și manifestanți, soldate cu rănirea sau chiar moartea celor implicați. Spațiu de plimbare și loisir în prima parte a Întoarcerii din Rai, zona Calea Victoriei se conotează negativ în cea de-a doua, contaminându-se, parcă odată cu izbucnirea sunetului macabru al sirenei de la Atelierele Grivița, ce spulberă liniștea asfințitului bucureștean, de o prevestire rea, a unor timpuri de haos politic și social (de altfel, în ultimul capitol din partea întâi a romanului, întorcându-se de la Corso pe Calea Victoriei, către tipografie, Pavel Anicet trăiește un moment de dezorientare, când „Calea Victoriei i se părea foarte străină”, de ca și cum locurile ar fi suferit o stranie metamorfoză, ce anticipă tragicele evenimente ulterioare).

Orice spaţiu privilegiat e, îndeobşte, marcat de anumite indicii – teoria semnelor prinde contur în Pe strada Mântuleasa, pentru a fi continuată în Uniforme de general, În curte la Dionis și Incognito la Buchenwald. Parcursul căutării semnelor presupune, prin urmare, cartografierea acestui spaţiu sacru instituit între laturile triunghiului format de străzile Mântuleasa, Popa Soare, Pache Protopopescu, iar harta ce reiese e una simbolică, consemnând un soi de geografie spirituală a personajelor.

Andreea Răsuceanu este absolventă a programului de masterat “Teoria și practica imaginii” și a  Școlii doctorale „Spațiu, Imagine, Text, Teritoriu”, ambele în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. În prezent beneficiază de o bursă de cercetare postdoctorală, în cadrul Universității București. A publicat cartea Cele două Mântulese, ed. Vremea, 2009.

Foto: Metropotam

Mai puteţi citi şi:

Viaţa ca o aventură: Mircea Eliade în fragmente de jurnal

Mircea Eliade: 25 de ani de la moartea savantului “outside the box”

 

Tags:



Leave A Reply