Bolile succesului timpuriu

0

 Boala Nobel e o sintagmă care descrie înclinația unor laureați ai Premiului Nobel de a se implica sau de a încuraja mai spre bătrînețe cercetări în domenii nu prea științifice sau pornind de la premize dubioase.

 

Henry Heimlich, cel cu manevra Heimlich, a promovat cu încăpățînare spre bătrînețe idei pseudoștiințifice. Nobelizatul Linus Pauling a susținut că mega-dozele de vitamine tratează cancerul (organismul filtrează cît are nevoie din vitamine, restul e eliminat prin urină; mai multe vitamine deci nu aduc nimic în plus).

De ce se strică la cap astfel de genii? Răspunsul psihologilor, în aceste cazuri ca și în altele, e că se strică mai degrabă cei care au avut succes de foarte tineri. E ceea ce se cheamă The Prodigy Effect și e efectul dublu pe care îl are succesul asupra altora – îi face mai reticenți în critică. Un tînpr are oricînd de cîștigat din reacțiile critice dar un tînăr care a luat un Nobel sau a făcut ceva impresionant de la o vîrstă fragedă are mai puține șanse să fie criticat.

Rezultatul e că aceștia își pierd încet luciditatea. Ipoteza se verifică dacă ne uităm pe listele cu nobelizați și pe cele cu cei care suferă de boala Nobelului (sînt implicați în cercetări dubioase). Aceștia au primit Nobelul cu, în medie, 8,4 ani mai devreme decît restul.

Un alt exemplu semnificativ vine din lumea filmului. Regizorul Shaymalan a avut un succes enorm la numai 29 de ani cu filmul Al șaselea simț. Mai jos e un grafic cu realizările sale de mai tîrziu:

Un alt exemplu este George Lucas, care după succesul timpuriu cu Războiul stelelor, n-a mai făcut nimic notabil (în afară de Indiana Jones). Sau, un exemplu autohton, ce mai face micuța Picasso? A reușit să sară de umbra maestrului? Morala e că niciodată critica nu strică.

 


Leave A Reply