Bogdan Rakolcza. Sau despre ritualul de alungat si tropait mistretii

5

Este unul dintre cei mai interesanti clujeni pe care ii stiu. Cea mai pregnanta imagine cu el e pe malul Somesului, in timp ce canta calm la berimbau, un instrument de percutie exotic, brazilian, la cativa metri de muncitori, moloz si buldozerele care lucrau zgomotos la betonarea raului. Nu e un profesionist, un specialist, pare sa fie doar unul dintre ultimii mohicani renascentisti, un de sine statator, om cu o viziune larga, cuprinzatoare.

Text de Adi Dohotaru. Foto: Jacob Buchholz

Desi familia lui a plecat in Germania de cand era mic, Bogdan Rakolcza a ales sa se intoarca in Romania la incheierea facultatii. Putea sa ramana in Vest si sa castige bani din publicitate, unde era talentat si premiat la concursuri de advertising, dar a ales o alta cale. intors la Cluj, initiaza un grup de capoeira, insa canta si in proiectul Origin si se ocupa alaturi de un prieten de un cerc de percutie. Isi desfasoara activitatea in cadrul celui mai ambitios proiect artistic colectiv din Romania ultimilor ani: Fabrica de Pensule, o federatie de artisti care isi desfasoara activitatea intr-o fosta fabrica din apropierea locurilor in care am crescut eu, in cartierul Marasti.

Bogdan nu e un profesionist, un specialist, pare sa fie unul dintre ultimii mohicani renascentisti, un de sine statator, om cu o viziune larga, cuprinzatoare. Prima data am auzit de el pe cand a initiat un protest civic alaturi de o prietena, Laura Sandu. Ei contestau falimentarea unor fermieri traditionali ce aveau standuri in centrul Clujului si carora li s-a marit pretul chiriei de sapte ori, odata cu „modernizarea” pietei Mihai Viteazu si acapararea ei de BIG BIsNIt, cum ii spun eu capitalismului romanesc.

Taranii nu isi permiteau evident acest pret, iar protestatarii au incercat sa negocieze cu municipalitatea si patronatul un pret mai convenabil. Nu s-a reusit, insa pietasii au fost mutati macar intr-o alta locatie, desi mai putin convenabila. Alte schimbari la nivelul autoritatilor declansate de astfel de demersuri sunt vizibile in sensul in care se permite producatorilor traditionali sa isi vanda periodic produsele in centrul Clujului, in jurul Casei Matei.

In ciuda unor astfel de acte, Bogdan nu e un activist civic, dupa cum nu e nici muzician sau fotograf. Si-a facut proiectul de diploma la o universitate de arte din Germania despre capoeira, dupa un stagiu in Brazilia de cateva luni, in urma caruia a iesit un proiect foto incantator pe care il puteti rasfoi aici. „Eu pot face fotografii dar asta nu inseamna neaparat ca sunt fotograf, pot face muzica dar asta nu inseamna ca sunt muzician”.

Capoeira Angola a fost dezvoltata de sclavii africani adusi in Brazilia si e o forma ritualizata de dans, muzica si lupta. „Dintre toate abordarile ale muzicii, capoeira e singura care te invata si autoaparare. Dintre toate artele martiale este singura care te invata sa te exprimi prin cantec. Dintre toate artele dramatice, este cea care te invata cea mai multa psihologie practica a relatiilor interumane. E plina de dragoste capoeira Angola, si totodata te ajuta sa-ti ascuti coltii si ghearele. Sa fii pasnic nu inseamna sa eviti conflictul pentru ca ti-e frica de el, ci sa stii sa transformi energia inerenta in ceva pozitiv. In joaca, de exemplu”, povesteste Bogdan despre activitatea lui preferata.

Am participat cateva zile la o tabara de capoeira la Muntele Filii din comuna Baisoara. Tabara era situata pe un mic platou aflat pe o culme de munte, iar zarea se intindea pe zeci de kilometri. La platou ajungeai dupa ce paraseai soseaua si urcai aproape un ceas pe jos. Casuta tatalui lui Bogdan e rustica si simpla, modesta in comparatie cu buncarele impozante construite de alti oraseni lacomi de spatiu si statut social.

In fata mea e Marele Verde-Albastru. Ma simt ametit de la verdele ozonat si de la cerul odihnitor, mare-mare, de astupat grijile. Oarecum neincrezator la inceput vazand atatea miscari exotice si intimidat de necunoasterea tehnicilor, ma surprind dupa o ora de exercitiu ca fac cu bucurie miscarile. Zambetul politicos de dinainte se deschide mai tare intr-un zambet senin si aproape tamp-relaxat, fara garda. Incep cu ginga, pasii de baza in capoeira, si execut cateva tehnici fundamentale, negativa in aparare, rabo de arraia (coada pisicii de mare) ori rasteira (navodul). Mi se spune sa ma uit tot timpul in ochii partenerului-adversar alaturi de care mimez, mai degraba, lupta, nu ma lupt efectiv. Ma uit in ochii lui sau ai ei, dupa caz, si, daca nu ma concentrez prea tare asupra exercitiului, zambesc.

Bat la diverse instrumente de percutie ca tamburina pandeiro. Nu cred ca am prins exact ritmul, dar nu prea conteaza, intru in flux. Instructorul brazilian de capoeira, Sapoti, care coordoneaza antrenamentele, ne indeamna sa cantam, asa ca incep si eu sa lalai singurele cuvinte pe care le stiu – Capoooooeeiiiirraaa AAAAAAngoooooooollllllllllaaaaaaaaa, apoi o dau pe ardeleneste si spun IOOOOOOOIIIIIIIII, IOIIIIIIIIIIIII, IOIIIII, care suna insa ciudat de brazilian. Pielea mea e bronzata si se transforma parca intr-una din ce in ce mai ciocolatie, iar sunetul ragusit din gatlej are o simplitate si o duritate primitive, de la inceputurile timpului. Sunt ok, fericit si ma mir de propria-mi beatitudine. De regula, dansez numai dupa ce am la bord cateva beri, iar de cantat nu se pune problema ca sunt complet afon. Eventual la dus. Dar aici nimeni nu imi condamna vreo miscare gresita, asa ca nu ma simt ridicol.

Regulile exista, dar sunt camuflate soft de ingaduinta si serenitatea instructorilor. Sunt cateva miscari clasice, dar la joc se improvizeaza mult. De pilda, am inceput sa radem in hohote cand unul dintre dansatori a mimat un atac senzual cu pelvisul in fata unei fete la pamant, total surprinsa de gest. E admirata si abilitatea smechera in aceste lupte-dans cand unul incearca sa il dezechilibreze cu o mana sau picior pe celalalt partener.

Taranii aflati la cosit ne privesc mirati si binevoitori. In tabara se vorbeste romana, maghiara, germana, engleza si portugheza, desi cand am ajuns eu nu eram mai mult de o duzina de oameni. Suntem parca nu in Transilvania, ci intr-un mit al ei, multicultural si poliglot, suntem nu in Ardeal, ci intr-o utopie bonoma, mittle-europeana la care apeleaza uneori intelectualii ardeleni. Taranii se uita curiosi mai ales la instructorul negru. Are ochii mari, exoftalmici, umezi si calzi, un zambet permanent, dinti albi, lungi si nitel oblici. Seamana cu Robinho, starul brazilian de la Manchester City. Sunt surprinsi de atatea ritmuri si instrumente exotice, insa sunt gazde bune si convertesc distanta. Spun ca ritmurile astea ciudate au alungat mistretii.

„Capoeira e un invatamant pe termen foarte lung. E o alta capoeira cu fiecare joc. Probabil nu ai cum s-o intelegi niciodata pe toata, dar iti poti gasi calea ta. Cam astea ma tin in capoeira si e ceva ciudat: cu cat joc mai mult, cu atat imi vine mai mult sa joc”, povesteste Bogdan. Spune ca viata lui se desfasoara dupa urmatoarele coordonate:  la nivel social e capoeira, campul lui de „libertate relativa”, joaca preferata, iar la nivel individual e meditatia budista vipassana, care presupune atentie si constientizare.

Subliniaza ca e o tehnica de meditatie, pe care o practica zilnic cateva ore, si nu un crez. „Iti dai seama ca esti stapanul propriei minti, esti atent si impartial, in flux, starile vin si pleaca”, zice Bogdan. Imi spune intr-un limbaj oarecum inaccesibil mie, obisnuit de regula cu o relationare sociala pudibonda, rationala, occidentala si conventionala etc. etc., ca „intelegerea se produce si la nivel fizic, nu doar intelectual”. „Noi ne definim in societate prin relatie cu altii. Totusi, un nivel al doilea al constiintei presupune o cunoastere din interior, nu in oglinda. Nu mai e o relationare narcisiaca pentru ca nu te mai intereseaza imaginea ta, masca ta, ci fiinta ta. Nu mai esti asa preocupat de tine, nu mai ai nevoie de confirmarea altora. Cunoaste-te pe tine e imperativul”, continua Bogdan.

Ma gandesc rautacios ca are o fituica de maxime si cugetari si de acolo copiaza ganduri. Sunt putin sceptic la ce zice, desi interesat, pentru ca o astfel de gandire deconstruieste temeiurile civilizatiei de tip occidental. Suntem persona, suntem masti si oglinzi si acesta e modul nostru european de a relationa, imi spun in timp ce il ascult. Putem doar sa aproximam adevarul, imi zic eu, iar aproximatia e masca. Apoi, avem nevoie de puneri in scena pentru a constientiza mai bine unele adevaruri, chiar asa ingrosat si teatral. Abisul, acea plonjare in sine, imi e necunoscuta. Gandul rautacios legat de fituica si puzzle-ul meu mental privind posibilitatea renuntarii la masca, se disipeaza treptat si il reascult pe Bogdan, care imi povesteste din nou de capoeira.

„Inainte eram la calc toata ziua, mai ales ca noi aveam din 90-91, tata terminand Calculatoarele la Bucuresti in anii 70. Eram ca un lemn, tare si putin maleabil”, zice el. Acele limite se mai vad in corpului sau alb si blond, care nu are naturaletea negrilor practicanti de capoeira de pe Youtube. Limitele sale nu sunt deranjante si oricum le constientizeaza foarte bine. „Lucrurile se reechilibreaza prin miscare. Orice om care face efort fizic vede cum rade dupa efort… Nu e nevoie de efort neaparat, dar pierzi o parte foarte frumoasa a existentei”.

Pentru Bogdan, capoeira e o micro-societate. Presupune capcane, trucuri, confruntari, ai un adversar care incearca sa-ti impuna limite, ai tu propriile limitari”. Ajungem iar la vissana si imi spune ca „nu trebuie sa inlaturam toate obstacolele, trebuie sa ne acceptam limitele”. Beculetul meu se aprinde, desi vine cu referinte occidentale, renunt la pozitia de reporter straight, emasculat si fara pareri. Ii povestesc despre cum imi vizualizez limitele finale, ca moarte, si despre meditatia aproape zilnica cu privire la moarte. Ii spun de lecturile mele recente din Heidegger si despre moarte ca ultim orizon al gandirii, ca oamenii deplini isi constientizeaza moartea la un prim nivel, apoi la un al doilea o asteapta cu o anticipatie ferma. Bogdan aproba si vede analogiile cu propriile sale meditatii.

Apreciez tehnicile sale de emancipare individuala, insa imi puneam problema cum vede eliberarea la nivel macro, social. Imi raspunde cu o pilda orientala in care un om se decide sa porneasca la drum, insa drumul e plin de pietre ascutite, asa ca se apuca sa tapiseze drumul cu piele. Un individ s-ar gandi sa isi faca papuci de piele, nu sa puna pielea pe tot drumul, asa cum ar face societatea. Nu crede in revolutii sociale, in posibilitatea schimbarilor majore la nivel politic. Crede ca „societatea e inerta”, iar singura schimbare posibila e la nivel individual sau micro-social.

Aici ma despart de el si incerc sa nu pun problema in termeni de sau-sau, individ vs. societate, ci in termeni de si-si, adica tehnici de emancipare individuala, ce preiau din calmul si seninatatea de factura orientala, dar care sa potenteze apoi schimbari mai profunde la un nivel social mai complex. Dar eu nu mi-am dezvoltat tehnici atat de precise ca Bogdan Rakolcza, mai mult e un crez, un wishfull thinking.

I-am spus ca ma intereseaza padurea, nu copacul, chiar daca imi asum faptul ca la final, in rationalizarea mea, poate sa iasa doar un parc, cu limitarile si regularizarile sale intrinseci. Pentru el, spatiul politic e reprezentat ca un domeniu al interdictiilor, asemanator cu cel religios monoteist. Alternativele la nivel politic sunt ceva de genul unui sters pe fund cu mana dreapta sau cu mana stanga. Schimbarea politica e transplantata intr-o zona a crezurilor si superstitiilor.

Aici e terenul pe care ne-am despartit. Dar ne-a legat bucuria cu care gustam miscarea. Bogdan crede ca Brazilia seamana in multe aspecte cu Romania, insa parca „nu si-a pierdut elementul de dialog, de coeziune sociala si asta se vede la samba unde exista o ordine cosmologica… Totdeauna sunt cel putin doi, la fel si la capoeira”. Una dintre particularitatile sale, in flagrant contrast cu modalitatile capitaliste de productie si consum, este faptul ca nu cere o taxa fixa la sedintele de capoeira si de percutie, ori la concertele pe care le mai organizeaza din cand in cand alaturi de Adrian Tudoran Cimpoiesu, alias Electroclown, unul dintre cei mai cunoscuti Dj din Cluj, si alti prieteni.

„Fiecare lasa cat vrea”, spune Bogdan. Mi-a povestit despre vederile pe care le ofereau la mare, in Vama, dupa niste modele de desen realizate de ei. Nu aveau un pret fix, ci percepeau o donatie la latitudinea fiecaruia. Unii lasau un leu ca donatie, altii chiar 100, dupa ce alegeau mai multe vederi. Reactiile unora erau confuze, nu intelegeau de ce nu exista un pret fix. „Sistemul a generat discutii despre modul de a valorifica arta, exista un pret exact pe care il are o lucrare artistica, se poate cuantifica? Nu am gasit un raspuns, insa s-au formulat zeci de raspunsuri si e o problema, o provocare pe care o cercetam in continuare”, spune Bogdan. Crede ca la toamna va ajunge la un pret fix la sedintele de capoeira, chiar daca la cercul de percutie preconizeaza in continuare ca fiecare va lasa cat doreste.

Daca cea mai puternica imagine cu Bogdan e cu el cantand la berimbau in zgomotul buldozerelor, cea mai intensa imagine cu mine in preajma lui e o noapte in care dansam ca un drac la Fabrica de Pensule. Se luase curentul la un party si baietii de la cercul de percutie bateau mai cald si mai incet decat beat-urile asurzitoare ale muzicii electro. Curentul revenise si cele doua muzici electro & percutie la instrumente neconventionale au fuzionat, DJ-au acceptand sa scada volumul amplificatoarelor.

Eram nitel afumat & ametit si in astfel de momente ma gandesc cu spaima uneori la imensitatea vidului, la iminenta devastatoare a mortii, dar ritmul ma alina, bataia ma trezea treptat. Am inceput sa dansez din ce in ce mai frenetic, intr-o transa in care tobele, dintre toate instrumentele, ma transpun cel mai bine. Devenisem samanul Fabricii care exorciza toate spiritele rele din hala, din hiatul atotcuprinzator de care ne temem. Iar dupa exorcizare, ma impacasem cu mine, cu golul, cu noaptea.

Se spune ca muzica este arta cea mai apropiata de Dumnezeu. Nu degeaba arhanghelii cantau in Corul Divinitatii, nu scriau poezie ori creau sculpturi. As completa, in contrast, ca dansul, cu senzualitatea sa epatanta, este arta cea mai apropiata de Diavol. Iar capoeira le are pe amandoua. Daca in prima faza alunga mistretii, in a doua ei se intorc, iar copitele lor tropaie atat de puternic in tine, incat inima devine pulsatie plina si pura, uitand de golul care exista de regula intre batai. Iar Bogdan e acolo ca sa te indrume tacut prin experienta.

Tags:



5 comentarii

  1. Pingback: Tweets that mention Bogdan Rakolcza. Sau despre ritualul de alungat si tropait mistretii » Think Outside The Box -- Topsy.com

  2. Pingback: Ritual de alungat mistreții și câteva notații de la Roșia « voxpublica | Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET

  3. l-am intalnit in tabara de arte preluca 2010.m-a cucerit prin pasiunea si daruirea cu care facea tot ce facea.mi-a vorbit putin despre capoiera insa o facea in asa fel incat de la o discutie la alta sporea misterul si imi starnea curiozitatea.cred ca de astfel de tineri are tara asta nevoie.tineri care sa creada in ceea ce fac,sa fie pasionati ,sa se daruiasca ,sa creada ca tara asta si ei,tinerii au un viitor aici.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger