Boema situaționistă

Protestatarul. O istorie participativă descrie posibilitățile întrevăzute ale unei democrații participative dintr-o perspecti­vă activistă temperată adesea de auto-ironie. Exemplele de nesupunere civică, serioase și ludice deopotrivă, ilustrează potențialul formării unor mișcări asociative ce se vor multi­plica și întări dacă vom continua să reflectăm mai adânc asupra incongruențelor dintre un sistem capitalist și oligarhic, care a acaparat sfera relațiilor publice și private, și democrație, ca forum social cu acces egal. Conștientizarea acestor contradicții, incipientă în spațiul românesc și vizibilă la manifestațiile din iarna anului 2012, va conduce la conturarea unor coagulări contestatare mai ferme la adresa actualelor dezechilibre de putere.

de Adi Dohotaru

Fragmentul de mai jos prezintă un alt tip de boemă, angajată social. Lansarea cărţii are loc marţi, 6 noiembrie, ora 18.00, la librăria Book Corner din Cluj (str. Eroilor, nr. 15) în prezenţa criticului literar Alex Goldiş şi a sociologului Norbert Petrovici.

Boemia mea nu e de pahar, deși acolo se naște, în decli­curile care apar în conversațiile din unele localuri din centrul Clujului, pe care le văd ca un fel de universități alternative. Îmi imaginez un alt tip de boemă, activă social, care îmbină arta și politica. Când arta e prea compartimentată în raport cu politica, ea devine sterilizată și convențională, critica sa boantă, plăcerea-i vinovată.

Prefer crearea unor situații am­bivalente ori confruntaționale, a unei ambianțe disruptive la nivelul străzii, sub forma unor proteste sau performance-uri, în locul unor evenimente culturale și sociale sub forma unor spectacole cu o segregare netă între actanți și public. Prefer aceste intervenții artistice & sociale din cauza prospețimii și atenției pentru formă în locul unor mese rotunde, atelie­re sau conferințe convenționale, deși apreciez, desigur, rolul lor. Predilecția mea pentru performance se datorează unei senzații de urgență, tensiunii că trebuie spus neapărat ceva, indiferent că e un mesaj serios, o farsă, un mainimic. La per­formance-uri simt participarea publicului și democrația stră­zii, mă bucur de lipsa controlului în astfel de experimente. E un flux care mă pătrunde, lumea lui Aici și Acum, extaz al pre­zentului. Arta nu mai e eternă, iar politica devine accesibilă pentru simpli participanți sau trecători care intră în contact cu situația creată.

În bruiajul happeningului, am o senzație mistică de solidaritate, o senzație de TOT. În astfel de situații, oameni care în mod normal nu ar interacționa, ocupați fie­care cu funcțiile și scopurile lor inevitabile, încep să intre în contact, să își zâmbească unii altora, evadează din ei înșiși, din necesitate, din rulajul obișnuit al vieții, al clipei monotone după altă clipă monotonă și totuși reconfortantă. Se petrece o rupere de ritm, ca atunci când o emoție puternică îți taie răsuflarea. Țaca-țaca-țăcă-țăcă-țaca-țaca-țăcă-țăcă-țaca-țaca-țăcă-țăcă-țaca-țaca-țăcă-țăcă bate inima, situația este atât de intensă încât devine kairos, iar moartea specifică unui kronos secvențial și de neînduplecat, care mă obsedează zi de zi, se topește în moment.

Convenția atât de necesară, asemenea ceremonialului japonez al ceaiului, este contestată pentru a reîmprospăta ceremonialul european ponosit, care și-a uitat forma în goana de a îndeplini scopurile și sarcinile trasate. Nu știu exact de unde provine extazul, știu doar că el ESTE și că se împărtășește cu alți participanți, transfigurează intențiile sociale imediate ale adunării.

Ochelarii roșii ai lui Matei Corvin

Spațiul public este confiscat în permanență la noi de un spirit mercantil vulgar dar tenace. Dacă spațiul public se definește prin deschidere și accesibilitate pentru toți actanții în ciuda valorilor diferite și a unor tensiuni în negocierile dintre grupuri, în România inegalitatea accesului între re­prezentanţii capitalului și cetățenii care nu îl dețin este ex­tremă. Din păcate, o simplă plimbare prin centrul Clujului poate oferi zeci de exemple de apropriere privată abuzivă, de negoț strident, de bazar oriental, care ciuntesc din relieful ci­vic al orașului. Un drum prin cartierele oraşului, printre me­şele imense de pe blocuri şi printre panouri publicitare ale firmelor și corporațiilor, mă determină să cred că trăim într-o mulțime de consumatori, nu într-o comunitate de cetățeni.

Ca multe alte acțiuni la care am participat, intervenția de gherilă artistică „Ochelarii roșii ai lui Matei Corvin” din pri­măvara anului 2007 avea și mize estetice, dar propunea mai ales o dobândire civică a spațiului public. Militam alături de câțiva prieteni pentru reaproprierea orașului aflat, din cauza invaziei neoanelor, plasticului ieftin, cacofoniei afișajului co­mercial, murmurului indistinct al produselor și brandurilor de tot felul, într-o tăcere asurzitoare. Reaproprierea nu în­seamnă întoarcerea la o puritate istorică iniţială ori o recur­gere teoretică la ideal-tipuri de reapropriere, transpuse apoi în exerciții efective. Sensul este cu mult mai mundan, acela al unui efort continuu şi repetat, marcat adesea de uzură şi reculuri, de a integra spaţiul urban în circuitul social prin (in­ter)acţiune şi reflecţie. În lipsa unei responsabilizări cotidiene a fiecăruia dintre noi, spaţiul social va rămâne mereu anexat unor sensuri şi interese care îi sunt străine.

Așa cum Primăria a luat măsuri minimale în trecut, la diverse sesizări privind curățarea centrului de meșele și recla­mele care-l împânzeau, speram ca autoritățile vor merge mai departe și vor curăța clădirile, declarate unele valori de patri­moniu, de alte reclame. Pentru a arăta că clădirile centrale nu au, evident, doar scopuri funcționale, le-am pus într-o relație de analogie cu un grup statuar reprezentativ pentru oraș, an­samblul monumental Matei Corvin. Am pregătit pentru pre­să manifestul cu moto-ul parizian ’68-ist, varianta dada scep­tic-românească – Imaginaţia e (alături de PNL, PD, PSD, PRM, UDMR etc. etc.) la putere:

Să fie foarte clar. Matei Corvin poartă ochelari nu pentru că e sensibil la soare. Îi poartă în semn de protest. S-a simţit solidar cu noi, vroia să arate că, asemenea statuilor, şi clădirile din centrul oraşului, dar şi de la periferie, nu au doar o funcţie utilitară (mun­cit, dormit, făcut mâncare, uitat la tv, mers la baie), ci şi una esteti­că. De aceea, propunem două măsuri:

1. îndepărtarea reclamelor şi firmelor disproporţionat de mari din centrul istoric al oraşelor şi meşele imense de pe blocurile din cartiere. Astfel, ca în mitul peşterii, noi îi vom salva şi îi vom aduce la lumină pe cei care au acceptat meşele la geam.

2. termoizolarea și rebranduirea blocurilor: ştergerea acelor nu­anţe de gri şi revopsirea clădirilor în culori mai vesele. Recomandăm şi ca România să fie un mic Rai pentru grafferi: părţi mari din blo­curi pot fi desenate de oameni talentaţi, desemnaţi de autorităţi­le locale, în urma unor proiecte. Imaginaţi-vă că autocarele de tu­rişti străini se vor înghesui ca la Versailles ca să vadă frescele din Mănăştur (Cluj), din Pantelimon (Bucureşti), ori din Dancu (Iaşi).

Planul era de a ne îmbăta bine până spre dimineață în ba­rul Fire din centrul orașului ca să ne facem curaj, dar și ca să nu ne întâlnim cu alți oameni prin piață. Apoi, eu să mă cațăr pe Matei Corvin, să pun ochelarii, iar ceilalți prieteni să mă ajute să pun panglici kitsch de Crăciun în jurul ansamblului, de care agățam pungi cu logo-uri capitaliste. Ochelarii roșii imenși, disco-funk, de aproape jumătate de metru lungime, erau însoțiți de o placă pe care scria mare: REDUCERE OCHELARI – 50 LEI. Facem câteva fotografii fără să fim prinși de poliție și trimitem comunicatul șui alături de poze către presa locală, ne spuneam noi.

Înainte de mijitul zorilor, ieșim groghi vreo cinci din Fire. Pe atunci, Fire-ul era cel mai cool bar din oraș, plin de studenți cu sensibilități artistice, cu muzică indie și electro, înlocuitor al legendarului Music Pub de pe strada Horea, pe atunci în renovări. Fire era unul dintre locurile în care ne povesteam țăcănelile, camaraderiile, dansam între pereții mucegăiți și uzi de transpirația noastră. Mergeam aproape zilnic, glu­meam și deliram despre artă și fete, simțeam sutele de cor­puri care se lipeau unele de altele în mica frenezie de week-end, meditam asupra senzualității lipsite de sens a mișcării, juisam în dimineți reci și bete. Dubița poliției face un tur al Pieței Unirii, așa că mai stăm timorați la povești, aparent ne­păsători. Suntem emoționați, dacă revine poliția…

Ne facem curaj și încercăm să montăm panglicile. Primele ghinioane. Panglicile se rup pentru că le întindem prea tare. Eu tot încerc să mă urc pe calul regelui, dar sunt prea amețit de băutură și nu reușesc. O ceată de puradei, care fumează chiștoace arun­cate pe jos, trec pe lângă noi și ne arată că ei se pot cățăra până în apropierea calului regelui, pe când noi nu. Râd de noi. Între timp taximetriștii din piață se trezesc din amorțeală și se uită la puradeii care stau aproape de calul lui Matiaș. Să mai urc, să mergem acasă? Eram doi băieți și trei fete. Așa matolit cum eram după 8-9 beri, dacă eram numai între băieți, m-aș fi cărat sigur acasă, dar așa, mai greu… Una dintre ele, Șofi, îmi spune cu un zâmbet provocator să mai încerc. Îmi fac curaj și mă îndrept spre rege. Găsesc o priză bună pe pintenii de la bocan­cii regelui. Simt cum pintenii subțiri de metal se îndoaie sub greutatea mea. Sunt îngrijorat să nu se rupă, iar eu să cad de la câțiva metri înălțime și să îmi rup ceva. Pintenii țin totuși greutatea corpului. Așez ochelarii și cartonul care anunță re­ducerile, șed triumfător pe cal. Fac semne încrezătoare de vic­torie celorlalți prieteni, deși inima bătea să-mi spargă pieptul. Triumful fu scurt pentru că îmi era frică de înălțime, dar și mai teamă îmi era de patrulele de poliție care puteau să revină oricând. Mă dau jos rapid, în timp ce taximetriștii, unii ieșiți din mașini, se uită nedumeriți la mine. Sper să nu fi anunțat autoritățile. O prietenă face rapid fotografii regelui purtător de ochelari cool de soare. Matiașprivește pop în depărtare. Plecăm hlizindu-ne. Înțelegerea e să trimitem fotografiile cât mai repede în presă și să vedem dacă avem vreun impact mediatic.

Când m-am trezit duminică pe la amiază, am vorbit cu o prietenă jurnalistă să verifice dacă mai există ochelarii pe rege, dar ochelarii au fost dați jos, pare-se, de autorități. Ok, măcar avem fotografiile ca dovadă a isprăvii. Însă amicei Cora îi era o frică atât de mare că am putea fi prinși de poliție încât a făcut pozele pe fugă, cu mâinile tremurânde. În condiții de luminozitate foarte scăzută, fotografiile au ieșit toate blura­te. Mi le-a și trimis cu întârziere. Comunicatul nu mai avea sens cu un Matei solemn, fără pic de plastic pe el. Intervenția a eșuat.