În august 2011, 35 de copii şi adolescenţi diagnostizaţi cu diabet s-au adunat în comuna Şăulia (judeţul Mureş). Însă nu pentru a se “vindeca” sau a se “trata”, asta dacă nu numim râsul, jocul şi prieteniile legate un mod de tratament. Unul care are într-adevăr o putere, cea de a reda încrederea în sine şi a arăta că un copil/adolescent nu trebuie să piardă momentele importante ale vieţii din cauza diabetului. Tabăra Yuppi pentru diabetici de anul acesta a fost organizată integral în regim de voluntariat. A avut mare succes şi va fi organizată cu siguranţă şi anul viitor, însă în ediţie dublă: una pentru copii maghiari şi una pentru români.
de Timea Racz
Despre trăirile actuale, planurile de viitor şi ideea unei tabere de experienţă am discutat cu mai-marele proiectului, Aczél Dóra.
Povesteşte-ne ceva despre tine. Deja ai experienţă în tabere pentru copii bolnavi – care au fost motivele pentru care te-ai gândit că ar trebui să faci una şi în România?
La 14 ani am fost diagnosticată cu cancer osos. Am făcut tratamentul de chimioterapie la Budapesta, într-un spital de copii, foarte frumos, cu o atmosferă familială. Într-o zi a venit doctorul la mine şi m-a întrebat dacă vreau să mă duc într-o tabără unde participanţii sunt adolescenţi trataţi cu cancer. M-am dus atunci, şi m-am dus şi în anii viitori. M-am întors pentru că experienţa mea acolo a fost una unică: voluntarii au fost motivaţi, aveau timp să asculte, să se joace, să râdă cu noi, pentru noi. De mult nu mai simţisem că sunt frumoasă, că am abilităţi, calităţi şi că sunt un membru de folos al societăţii. Atunci am avut aceste sentimente. Când am împlinit 20 de ani, am aplicat ca voluntară la aceeaşi tabără. Şi eu am vrut să ofer timp şi efort pentru a creea o săptămână fabuloasă pentru copii cu boli cronice.
Ştiu că şi în România este mare nevoie de a organiza o tabără de experienţă, mai ales pentru copii cu boli cronice. Am învăţat multe în tabăra din Ungaria, am văzut şi am simţit efectul terapiei prin experienţă şi am vrut să fac ceva similar şi în România.
„Au sosit! 35 perechi de ochi, unii surprinşi, alţii speriaţi, însă toţi curioşi. Copiii sunt însoţiţi de părinţi, unora le e greu să-şi ia rămas bun. Sunt şi copii care participă într-o tabără pentru prima dată în viaţa lor.”
Ce experienţe ai în abordarea problemei diabetului, în special printre copii? Cum îi privesc oamenii pe copiii cu diabet, sunt percepuţi negativ doar pentru că sunt bolnavi?
Diabetul cere foarte multă conştienţă, de fapt toată viaţa este o mare dietă. Adolescenţilor nu le prea place nimic care stă în calea libertăţii lor, nici atunci când este vorba de viaţa lor, de a rămâne în viaţă. Experienţele mele sunt că nici un adult nu prea poate să se confrunte tot timpul cu diabetul; pentru un copil, un adolescent este şi mai greu.
Cu ocazia organizării taberei Yuppi am întâlnit o mamă care, timp de patru ani, s-a dus la şcoală împreună cu fiica ei deoarece nici colegii de clasă, nici profesorii nu au putut să-şi asume responsabilitate în situaţii în care fata avea hipoglicemie, ceea ce se întâmpla des.
De fapt, ne apropiem cu milă faţă de o persoană cu orice boală. Nu este diferit nici în cazul diabetului. Eu cred că mila în sine nu este ceva rău, dar nici nu poate ajuta. Oamenii trebuie să înveţe să trăiască împreună cu probleme lor, să facă boala o stare viabilă. Cu asta vrem să ajutăm prin tabăra Yuppi.
Cum aţi ales participanţii pentru tabăra de anul acesta?
Am bătut la uşile medicilor diabetologi în 6 judeţe, am povestit cine suntem, ce facem şi le-am cerut ajutorul în recrutarea adolescenţilor. Medicii au ştiut cine are nevoie de o astfel de tabără, noi i-am contactat şi i-am invitat.
„Programul extrem de compact intensifică trăirile, acaesta este esenţa terapiei de experienţe. Zece zile fără telefon, internet (numai după ora 11 noaptea, şi şi atunci numai în secret), chiar şi mp3 playerele le sunt luate participanţilor. Au însă o mulţime de idei trăsnite, ocupaţii interesante şi o atmosferă de prietenie.”
Cum arată o zi în această tabără? Nu întreb “zi obişnuită”, pentru că sunt foarte multe activităţi…
Programele zilnice au fost foarte încărcate, nu prea aveau timp liber adolescenții, și chiar dacă se ivea un sfert sau o jumătate de oră fără un program concret, voluntarii au avut grijă ca şi acest timp să fie petrecut în mod cât mai interesant. Zilele taberei erau construite foarte strict după mesele obligatorii a diabeticilor: mic dejun → Activitate 1 → pauză de masă → Activitate 2 → prânz → Activitate 3 → pauză de masă → Activitate 4 → cina mare → Activitatea de Seară → cina mică.
Activitățile Pricipale Obligatorii au fost: lucru manual, cățărat, vâslit, tras cu arcul, fotografie, călărit, muzică şi teatru. Activitățile de Seară se desfășurau întotdeauna pe o tematică a unui joc: Indiana Jones (aventură parcursă pentru a strânge bucățile unei hărți rupte și pierdute), Bătălia Numerelor, Cinema Night, Concert (în cadrul “Festivalului Peninsula din Şăulia”), Focul de tabără, Scena e a ta! (o producție a tinerilor organizată de ei in timpul taberei).
Personal ce ţi-a plăcut ţie cel mai mult din tabără? Descrie-ne una sau două experienţe foarte pozitive.
Am fost convinsă că adolescenţii vor avea un timp fantastic, pentru că voluntarii au fost cei mai buni dintre cei mai buni. N-am fost însă sigură dacă şi pentru voluntari va fi o tabără de experienţă sau nu. De aceea, ultima zi a fost cea mai plăcută pentru mine, pentru că atunci i-am văzut pe voluntari plângând de fericire şi de mândrie.
„Avem şase mese pe zi: mic dejun, gustare, prânz, încă o gustare, cină şi la 9 seara cină „suplimentară”. Într-o tabără pentru diabetici nu ne e indiferent cât şi ce mâncăm. Kriszta, sau cum o numim aici, Kriszta cea cu bucatele, este tot timpul atentă să mâncăm porţia necesară de carbohidraţi. Ea măsoară gram cu gram cantitatea exactă pentru fiecare persoană în parte, fie că e vorba de un măr sau de mămăligă cu brânză.”
În ultima zi, când copiii mergeau acasă, a venit la mine să-şi ia rămas bun un adolescent care nici nu voia să vină în tabără. Mi-a dat un cadou: meşteşugărise o „piatră” din lut pe care scria Yuppi. Asta este piatra de temelie, spunea el. Deci trebuie să mai organizăm tabăra Yuppi. Atunci am simţit că chiar merită toate eforturile.
Cel mai mult din tabără mi-au plăcut atmosfera, zâmbetele copiilor şi ale voluntarilor, care, în ciuda oboselii, au stat întotdeauna pe feţe.
Pe lângă conştientizare, ce au de învăţat outsiderii din această metodă de a trata copiii diabetici?
Trebuie să înveţe că toţi oamenii au dreptul la viaţă plină. Trebuie să înveţe şi outsiderii să trăiască viaţa cât mai plin. Şi un lucru foarte important: boala nu prea are legătură cu trăirea vieţii din plin.
Aţi primit deja feedback de la copii sau părinţi? Cu ce experienţe s-au întors acasă?
Am primit foarte multe feedback-uri, toate sunt pozitive. O mamă şi-a văzut fiica plângând, şi a fost bucuroasă, deoarece ştia că plănsul este de fapt semnul că într-o săptămână au fost legate nişte conexiuni pe viaţă.
Ce planuri aveţi pentru tabăra de anul viitor? Ce veţi păstra, ce veţi introduce nou?
Vrem să facem două tabere: una pentru adolescenţi români, una pentru maghiari. Vrem să păstrăm structura, să fie un voluntar per copil. Printre schimbări pot să menţionez numai detalii, deci activităţile de seară vor fi unele noi, puţin diferite faţă de anul acesta.
Citatele provin din blogul taberei, scris de Molnár Emese
2 comentarii
Pingback: Voluntari pentru tinerii cu diabet – singura tabără de recreere terapeutică din România | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Voluntari pentru tinerii cu diabet – singura tabără de recreere terapeutică din România | Despre Diabet şi vindecarea lui