Boala ca metaforă

0

Susan Sontag e unul din cei mai influenţi scriitori şi eseişti ai secolului 20, însă ideile ei continuă să scoată la iveală aspecte mai puţin evidente din anatomia multor fenomene cu care ne confruntăm. Sontag, care a fost totodată cineast şi activist politic, a provocat numeroase controverse prin intervenţiile şi textele ei despre media şi cultură, despre SIDA şi conceptul de boală, despre drepturile omului şi ideologia comunistă. A călătorit în zone de conflict — în Vietnam, de pildă, în timpul războiului, ori la Sarajevo — şi şi-a făcut o vocaţie din critica pertinentă.

 

8 (1)

 

Traducere din limba engleză de Bogdan Lepădatu

 

O veste foarte bună vine din partea Editurii Vellant, care a tradus recent trei eseuri importante ale autoarei americane: Despre fotografie şi Boala ca metaforă. SIDA şi metaforele ei. Volumul din urmă grupează două lucrări, primul scris în vreme ce Sontag era tratată pentru cancer la sân, iar al doilea la distanţă de zece ani. Vă propunem să citiţi un fragment din această carte curajoasă, în care Sontag analizează metaforele şi discursul din jurul bolilor terminale pe care îl creează societatea.

Deşi fiecare boală este problematică în felul ei, însoțită fiind de noi aşteptări, boala propriu‑zisă (odată tuberculoza, acum cancerul) stârneşte frici de‑a dreptul primitive. Orice boală considerată un mister, şi temută suficient de acut, va fi percepută moral, dacă nu şi efectiv, ca fiind contagioasă. Astfel, un număr surprinzător de mare de bolnavi de cancer se află în situaţia în care sunt evitaţi de rude şi prieteni, fiind obiectul unor practici de decontaminare întreprinse de membrii familiei, ca şi cum cancerul, la fel ca tuberculoza, ar fi o boală infecțioasă. Contactul cu o persoană atinsă de o boală văzută ca o maliţiozitate misterioasă va fi inevitabil perceput ca o trangresiune sau, chiar mai rău, ca violare a unui tabu. Până şi numele acestor maladii este perceput ca având o putere magică.

În romanul Armance (1827) al lui Stendhal, mama eroului refuza să pronunțe „tuberculoză“ de teamă că simpla rostire va grăbi evoluţia bolii fiului ei. Şi Karl Menninger observă (în The Vital Balance) că „însuşi cuvântul cancer se spune că i‑ar ucide pe unii dintre pacienţii care altfel nu ar fi sucombat (atât de repede) din cauza maladiei de care suferă“.

Observaţia susţine pietăţile anti‑intelectuale şi compasiunilor facile atât de des întâlnite în medicina şi psihiatria contemporană. „Pacienţii care ne solicită consultaţia din pricina suferinţei, a stresului emoţional şi dizabilităţilor suferite au tot dreptul să urască să fie etichetaţi cu un index al condamnării“, adaugă doctorul Menninger. El le recomandă medicilor să renunţe la „denumiri“ şi „etichete“ („rolul nostru este să‑i ajutăm pe aceşti oameni, nu să‑i tulburăm şi mai mult“) – ceea ce ar însemna, de fapt, accentuarea discreției şi a paternalismului medical. Nu a da un nume ca atare este peiorativ sau condamnabil, ci numele de „cancer“.

Atâta vreme cât o anumită maladie este considerată un prădător invincibil, şi nu o simplă boală, cei mai mulți bolnavi de cancer vor fi cu adevărat demoralizaţi la aflarea maladiei de care suferă. Soluţia nu constă nici pe departe în a nu dezvălui adevărul pacienţilor, ci, dimpotrivă, în rectificarea concepţiei despre boală, în demitizarea ei.

Nu cu multe decenii în urmă, când cineva afla că suferă de tuberculoză, vestea echivala cu o sentinţă capitală – aşa cum astăzi, în imaginaţia populară, cancerul echivalează cu moartea –, de aici practica ascunderii identităţii bolii în fața celor bolnavi și, după moartea acestora, în fața copiilor lor. Chiar şi în cazul pacienţilor informaţi despre natura bolii de care suferă, doctorii şi familiile se fereau să vorbească deschis. „Verbal, nu mi se spune nimic deslușit“, îi scria Kafka unui prieten în aprilie 1924, din sanatoriul în care avea să se stingă din viaţă două luni mai târziu, „deoarece când discută despre tuberculoză toată lumea este timidă şi evazivă, adoptând un limbaj lipsit de expresivitate“.

În cazul cancerului, convenţiile de camuflare a adevărului sunt chiar mai riguroase. În Franţa şi Italia, se menține încă regula ca medicii să comunice diagnosticul de cancer familiei pacientului, dar nu pacientului însuşi; doctorii consideră că adevărul ar fi intolerabil pentru toţi pacienții, cu excepţia celor extrem de maturi şi de inteligenţi. (Un mare oncolog francez mi‑a mărturisit că mai puţin de o zecime dintre pacienţii săi știu că au cancer.) În America – în principal din cauza temerilor doctorilor cu privire la urmăririle penale pe motiv de malpraxis – există o mai mare deschidere în comunicarea cu pacienţii, deşi cel mai mare spital american de oncologie le trimite prin poştă pacienţilor informări de rutină şi note de plată în plicuri pe care nu este trecut expeditorul, plecând de la premisa că pacienţii ar dori să ascundă familiei adevărul. Deoarece a avea cancer poate constitui o rușine care prejudiciază viaţa afectivă a bolnavuluui, şansele de promovare sau chiar locul de muncă, cei care știu ce boală au, tind să fie extrem de rușinați, dezvoltând o adevărată secretomanie legată de condiţia lor medicală. Există chiar o lege federală, Legea accesului la informaţii publice din 1966, în care, singura clauză în care se face excepţie de la divulgarea unor astfel de date o constituie „tratamentul împotriva cancerului“, caz în care este considerat că „divulgarea constituie o invazie o vieţii private“.

Toată această minciună practicată față de şi de către bolnavii de cancer denotă dificultatea existentă în societăţile industriale avansate de a face faţă morţii. Cum moartea a devenit un eveniment insultător de lipsit de sens, şi boala, considerată un sinonim al morții, a devenit ceva care trebuie ascuns. Strategia ambiguității față de natura maladiei celor suferinzi de cancer reflectă convingerea populară că este mai bine ca muribunzilor să li se ascundă că vor muri și că moartea preferabilă este cea subită, ideal în stare de inconştienţă sau în somn. Şi totuşi, negarea modernă a morţii nu explică dimensiunile minciunii şi dorinţa de a fi minţiţi; ea nu atinge cele mai profunde spaime.

Cineva care a suferit un atac coronarian are şanse cel puţin la fel de mari să moară după următorul atac pe cât este de probabil că un bolnav de cancer va muri din cauza cancerului. Doar că nimeni nu se gândeşte să ascundă adevărul unui cardiac: nu este nicio ruşine să mori în urma unui atac de cord. Suferinzii de cancer sunt minţiţi nu doar pentru că boala este (sau este considerată a fi) o sentinţă capitală, ci pentru că este percepută drept ceva obscen, în sensul original al cuvântului: prevestitor de rău, abominabil, producător de repulsie la nivel visceral. Boala cardiacă implică o slăbiciune, o problemă, un eşec de natură mecanică; nu este nicio ruşine, nimic din tabuul care‑i înconjura pe bolnavii de tuberculoză şi care încă‑i înconjură pe suferinzii de cancer. Metaforele asociate tuberculozei şi cancerului fac trimitere la procese vitale cu o rezonanţă deosebit de îngrozitoare.

Foto: Zoonmedical


Leave A Reply