”Blestemul gazelor de șist” în SUA și Polonia. ”Țăranii sunt ultima redută a undergroundului”

Regizorul polonez Lech Kowalski a fost prezent în fața publicului de la Festivalul Astra de la Sibiu, după proiecția filmului său, ”Drill Baby Drill” („Blestemul gazelor de șist“), și a răspuns la întrebările spectatorilor. Am aflat astfel că cineastul intenționează să filmeze și în unele zone din România, ezitând să divulge destinațiacare îl interesează și explicând că deocamdată se teme să nu i se creeze probleme legate de acest proiect. Regizorul a fost timp de doi ani alături de fermierii polonezi din satul Zueawlow din apropierea Ucrainei, filmând materialul pentru documentarul său. În această perioadă, susține că a avut numeroase tentative de a-i contacta atât pe reprezentații Chevron, cât și pe cei ai altor corporații de profil, dar aceștia nu au fost deschiși dialogului, refuzând să dea interviuri sau declarații.

 

 

de Teodora Lascu

 

Dl. Kowalski a fost întrebat dacă i s-a întâmplat pe parcursul filmărilor să fie amenințat sau bruscat de către angajații companiei sau de către autoritățile publice, mărturisind că evită să fie singur în momentul în care filmează cu aceștia și că a primit, într-adevăr, amenințări sau răspunsuri ostile chiar și de la poliție, de cele mai multe ori în Statele Unite. Cineastul este de părere că, în realitatea contemporană, lupta cu marile corporații este extrem de dificilă, deoarece acestea sunt protejate prin legi și amendamente guvernamentale care funcționează în detrimentul cetățenilor; ca și în cazul problemei de la Zurawlowa, corporațiile își obțin autorizațiile și permisiunile de la autoritățile publice prin proceduri birocratice, iar localnicii și cetățenii nu au niciun cuvânt.

Lech Kowalski ne-a mai spus că îndemnul lui pentru astfel de comunități care nu sunt de acord cu exploatarea gazelor de șist, sau cu orice altă problemă de această natură, este să nu se lase descurajați de giganți ca Chevron și să se comporte precum partizanii, care, din convingere, reușesc adesea să opună reziste nță unor forțe net superioare.

Ne puteți da câteva detalii despre etapele inițiale ale realizãrii filmului „Blestemul gazelor de șist“? Cum ați gãsit comunitãțile cu care ați filmat?

 Cea din Polonia se află în locul unde am făcut un alt film, „Holy Field, Holy War“, și este despre agricultură. Pentru mine, fermierii sunt ultima redută a undergroundului, e ceva ce mă interesează. Sunt polonez. Am făcut multe filme în Polonia, așa că m-am plimbat prin țară aproape un an pentru a găsi un loc unde să filmez acel film si am găsit locul ăsta în estul țării, nu departe de granița cu Ucraina. Am petrecut foarte mult timp acolo filmând cu fermierii și, pe parcursul filmărilor, am descoperit împreună o altă problemă cu care trebuiau să se confrunte, exploatarea gazelor de șist, o problemă despre care nu știau nimic la început. Nici nu era vorba de exploatare, cât despre testele seis-

mice și despre compania asta mare care a apărut în zonă și care ii trata de parcă erau absolut neimportanți. Opiniile lor nu contau, erau tratați de parcă erau pioni ce puteau fi mutați într-o parte și-n alta și fermierii nu erau foarte receptivi la asta, la acest tip de manipulare. Și erau deranjați, ei se pricep foarte bine la agricultură, știu ce se întâmplă cu mediul înconjurător, sunt înaintea oamenilor din zone urbane. Așa că filmam cu ei când am aflat. Și în Pennsylvania a fost simplu, am locuit la New York mulți ani de zile și Pennsylvania e chiar lângă New York. Așa că am fost acolo, m-am plimbat prin zonă, am petrecut mult timp acolo și am devenit foarte implicat în viața acestor oameni și în cauza lor. Tot procesul a urmat o evoluție naturală.

Și de ce ați ales aceste douã locuri în special?

În Statele Unite, acest tip de exploatare are loc de aproape 10 ani și Pennsylvania este unul dintre locurile unde activitatea este foarte intensă, au peste 10.000 de puțuri acolo, așa că nu a trebuit să caut locația. Ce am vrut eu să arăt este cum stau lucrurile în Statele Unite și cum ar putea arăta în Polonia. Ăsta a fost scopul de a merge acolo. Pentru că în povestea poloneză vorbim despre o problemă, în principiu, teoretică. Ideea era să arăți că îngrijorarea acestor oameni avea cauze reale. Și din moment ce tehnologia este, în proporție majoră, americană, pentru că a fost inventată în America, am atins un punct bun de echilibru, știi? Chevron este companie americană, multe dintre aceste companii de energie sunt din America, unele sunt din Canada sau Germania, dar America este cea mai mare forță din spatele operațiunilor.

Unii dintre fermierii din film susțin cã, de fapt, la început nu au avut nimic împotriva procedurii, deoarece pãrea sã furnizeze fonduri importante pentru Polonia. Are aceastã teorie susținere în media?

Toate guvernele sprijină acest tip de propagandă. Nu vreau să vorbesc despre subiecte care țin de politica mondială, dar toată lumea are nevoie de energie, nu-i așa? Atâta doar că cea mai mare parte a energiei mondiale vine din câteva locuri mari și late. America a decis să devină independentă energetic. Aceeași preocupare o au și țări precum Polonia sau România, care văd în energie un soi de armă prin care își pot câștiga independența față de țări precum Rusia, în cazul Europei de Est. Asta e modalitatea prin care această idee e marketată, hai să lăsăm companiile astea străine să vină în țară să ne extragă resursele și noi o să fim independe nți. La început, s-a crezut că în Polonia există cel mai ridicat pote nțial de gaze de șist din Europa, cât să ajungă 300 de ani, și mulți au crezut că toți polonezii o să poată ieși la pensie, atâția bani va face țara lor. Companiile americane au investit masiv în prospecție, așa că, între timp, cei 300 de ani s-au făcut 200, iar apoi 30, în cel mai bun caz, ceea ce e extrem de puțin, prin raport cu daunele care ar putea fi provocate mediului. În plus, gazul nu se va folosi în mod necesar pe plan intern, ci va fi cel mai probabil exportat. Nimeni n-a zis nicăieri, în niciuna din țările astea, că gazul va fi folosit pe plan intern, după cum nimeni n-a scos o vorbă despre prețul gazului.

Ați încercat sã stați de vorbã cu cei de la Chevron, sã prezentați și punctul lor de vedere?

 Da, și nu numai cu Chevron, ci cu mai multe companii, atât în Polonia, cât și în Statele Unite, și toate au refuzat. Am schimbat mailuri, i-am sunat. E ca în „1984“, realitățile și modul cum sunt ele reflectate sunt diametral opuse. În cele mai multe țări de care m-am ocupat, ministerul mediului se ocupă de această chestiune, ceea ce nu-i deloc normal. De fapt, acționează ca intermediari, nu pentru a proteja mediul, ci pentru a-l vinde.

 

 

Filmul dumneavoastră ar putea sã se încadreze în categoria filmelor activiste, dar în același timp, abordarea dumneavoastrã pare sã fie foarte personalã și inspirându-se din tradiția stilului neornamentat al Cine-Verite-ului. Este o alegere asumatã?

Eu nu sunt activist, nu vreau să fiu un activist, ăsta e un cuvânt foarte periculos care se vehiculează prin lume. Oamenii ăștia sunt catalogați într-un anumit fel și după un timp, nimeni nu mai e atent la ce vor ei de fapt să spună.

Să faci un film despre o problemă este foarte periculos, deoarece începi să faci un fel de discurs sau polemică și publicul începe să devină suspicios. Există un fel de regulă în jurnalism, care mi se pare foarte plictisitoare, dar ea există de mulți ani, și anume că trebuie să dai cuvântul ambelor tabere atunci când tratezi un subiect. Însă la multe din aceste subiecte, nu există cealaltă tabără, aceasta este ascunsă, și este greu s-o î nțelegi pentru că ea este, în cazul de față, reprezentată de companiile de gaz. Acestea au un țel: să facă bani; pentru ele, este vital să se asigure că populația acceptă un anume lucru pe care îl fac de mult timp, acceptă ca ele să extragă resursele din pământ în cel mai sile nțios mod posibil, astfel încât să obțină maximum de profit, ceea ce e exact ce-și doresc patronii și acționarii. Acestea sunt niște entități foarte puternice care își creează o imagine falsă, ba chiar încearcă uneori să pună piedici celor care se preocupă de domeniul lor, ca jurnaliști sau cineaști. E un fel de război.

Așa că am încercat să nu fiu genul de persoană care să cadă în capcană și să îi expună părtinitor. Asta a fost o problemă cu filmul de față, pentru că a fost făcut pentru televiziunile de audiență maximă din Franța și Germania, difuzat la ora 20 și a fost prima dată când am făcut un film pentru acest gen de public. După îndelungate discuții cu editorul, am descoperit care e punctul vulnerabil al unui astfel de film: oamenii care stau acasă și se uită la TV la ora 20 vor să fie distrați, în primul rând, și în al doilea rând au puterea de a schimba oricând programul, așa că trebuie să îi tragi înapoi la fiecare două minute, pentru că în orice secundă în care nu sunt concentrați, riști să-i pierzi. A fost o provocare să fac un film care să fie după stilul meu și care să se și supună tuturor normelor televiziunii, așa că am optat pentru voice-over, ceea ce îmi e total necaracteristic. Dar am experimentat cu asta și a ieșit filmul care a ieșit! Cu toate astea, am decis să evit să fac genul de film în care li se dă cuvântul ambelor tabere, un demers jurnalistic clasic, altfel spus. Problema la un astfel de film e să încerci să arăți adevărul fără să îl faci prea evident. Ceea ce mă interesează pe mine e să fiu povestitor, nu activist, deoarece consider că majoritatea producțiilor cinematografice nu pot schimba lumea. Cu toate acestea, unele filme pot avea un impact, iar ideea principală e să creezi un spațiu de dialog. Multe filme sunt vădit dialectice, devenind propagandă.

 Existã vreo difere nțã stilisticã în felul cum ați abordat filmarea comunitãții americane și a celei poloneze? Pare cã ați petrecut mai mult timp cu polonezii…

 Construirea poveștii a fost dificilă din acest punct de vedere, deoarece am fost alături de fermierii polonezi de la bun început. Îi cunoșteam foarte bine, așa că am avut un fir narativ organic care se mula peste povestea adevărată. În Pennsylvania a fost mai artificial, ceea ce a fost o problemă. Povestea din Pennsylvania a fost o construcție menită să ilustreze ceva, iar cea din Polonia a fost o evoluție. În acea evoluție, a trebuit să injectez ilustrații, în timp ce conexiunile nu erau vizuale, erau bazate pe textul meu. Când am mers în Pennsylvania, nu am avut o poveste de urmărit, deoarece acolo nu exista așa ceva. Aș fi putut să dezvolt și acolo o poveste dacă aș fi petrecut mai mult timp cu ei, dar eram acolo din motive foarte exacte, care nu erau date nu de oameni, ci de industrie, și a trebuit să lucrez mai repede din rațiuni financiare – nu aveam cum să petrec acolo luni și luni. Ceea ce am vrut să fac în Pennsylvania a fost următorul lucru: să prind povestea într-un mod vizual, visceral, pentru a expune problema, și am vrut ca industria să-mi expună problemele, așa că așteptam acele momente. În tipul meu de film pe care îl practic eu, norocul este foarte important, dar îți faci și singur norocul, așa că atunci când managerul de siguranță pentru locul de foraj a venit la mine și a început să-mi spună despre problemele pe care le cauza forajul, am fost surprins. Dacă ar fi fost o situație oficială în care eu îi luam eu interviul cu camera deschisă, nu mi-ar fi zis niciuna din acele povești. În acelați timp, nu voiam să fiu bătut sau să am probleme cu poliția, așa că i-am făcut semn sunetistului, care a înregistrat totul pe mobil, și ăsta a fost un mod de a obține adevărul, ceea ce e cu totul altceva decât versiunea oficială a adevărului.

Filmul dumneavoastrã se terminã cu un ton optimist: uneori, omul de pe stradã poate avea sor]i de izbândã. Pe de altã parte, ultimul cadru ne aratã un burghiu în Pennsylvania, indicând într-un fel viitorul comunitãților poloneze cu care ați filmat…

 Uite, există o adevărată problemă cu toate astea, pentru că, din punctul meu de vedere, filmele mele trebuie să aibă un anumit sens al umorului, ceea ce nu e întotdeauna evident. De asemenea, acel simț al umorului trebuie să conțină o notă de optimism, altminteri atunci faci un film care nu ajută pe nimeni. Dar finalul filmului nu e unul optimist, pentru că la sfârșit ne întoarcem în Pennsylvania și vedem ce se întâmplă acolo.

 Simțiți deci cã, prin filmele dumneavoastrã, puteți provoca o schimbare?

Asta este o discuție clasică, poate cinema-ul schimba lucruri. Cred că unele tipuri de film pot ajuta oamenii să vrea să lupte pentru ceea ce este adevărul. Acum, dacă ele chiar schimbă ceva, asta este o cu totul altă discuție. Dar mai ales ele trebuie să dea oamenilor o dori nță să lupte. Și nu mă refer la genul de luptă împotriva sistemului în sensul acela tradițional, comunist, „hai să distrugem burghezia“, ci la dori nța de a continua să exiști într-un fel care te face să te gândești la ce sunt libertățile personale, și e bine să ai această dori nță să nu cumperi cea mai nouă mașină sau haină, să te uiți la lucruri puțin altfel.

Din punctul meu de vedere, dacă faci oamenii să se gândească la asta, participi la luptă!

 Care credeți cã este piesa de legãtura dintre primele dumneavoastrã filme,care au în prim plan scena underground din America, și filmele dumneavoastrã mai recente?

 Cred că toate filmele pe care le-am realizat au în centru aceeași temă, a evadării – oamenii încearcă să trăiască, să supraviețuiască și să facă tot felul de lucruri în afara sistemului, fie că e vorba despre sistemul cultural, ca de exemplu punk-ul (care vorbește foarte mult despre revolta împotriva muzicii corporatiste), sau o reacție împotriva anumitor evenimente care aveau loc în acele vremuri, ca de exemplu războiul din Vietnam. Sunt multe feluri în care poți să analizezi tot ce se întâmplă, iar eu am fost interesat de toate subiectele, chiar și de cele legate de sexualitate, dar în sens larg de acele subiecte legate de oameni care nu vor să se integreze în sistem. Este dificil să faci acum genul de cinematografie pe care îl fac eu, pentru că ceea ce s-a întâmplat cu documentarele este că sunt concentrate asupra unor probleme pe care eu le consider obositoare și plictisitoare. Când sunt nevoit să vizionez astfel de filme, mă gândesc deseori că primesc o lecție, ceea ce e foarte bine uneori, dar alteori este foarte plictisitor. Oamenii sunt revoluționari, devin outsideri, și asta e ceea ce mă interesează pe mine.

 În principiu, cum vã poziționați fațã de procedeul de a prelua anumite imagini sau secve nțe din alte filme, cu scopul de a ilustra un punct de vedere radical diferit fațã de inte nția inițialã cu care au fost acestea folosite?

 Sunt pentru deconstrucția a cât mai multe chestii, pentru că e ca și cum ai rescrie istoria. E foarte interesant să faci asta. Ce vreau să spun este că atunci când vine vorba de cinema, istoric vorbind, noii cineaști veneau și copiau stiluri de cinema, în același timp adăugând elemente proprii. E ca mixajul în muzică, când te folosești de sunete pentru a obține ceva nou. Suntem în genul ăla de realitate Ne reinventăm pe noi înșine împreună cu trecutul nostru colectiv și mi se pare destul de cool, sunt pentru până la capăt. Ce rezultă din asta mai târziu, nu pot să știu.

 Juriul pentru secțiunea Eco Cinematograff a festivalului, în care participã filmul dumneavoastrã, este format în întregime din elevi de liceu. Care e pãrerea dumneavoastrã în legãturã cu asta și de ce considerați cã organizatorii au fãcut aceastã alegere?

 Mi se pare grozav, pentru că e o platformă pentru ca tinerii ăștia să devină critici, prin aceea că ei trebuie să ia o decizie în legătură cu ce consideră a fi un film bun. Tinerii au tendința să se raporteze la lucruri care sunt viscerale. Ceva ce nu trebuie să treacă prin filtrul unor idei academice sau istorice sau care țin de evoluția cinemaului, chestii de genul ăsta. Deci ceea ce cred e că filmul trebuie să le spună lor ceva, ca o melodie pop, știi, care e cea mai reușită? Păi melodia asta mă face să vreau să dansez. E perfect în regulă să iei o decizie bazată pe lucruri de genul ăsta.

Acest interviu a fost preluat din ParagrAFF, ziarul Festivalului de Film Internațional Astra 2013.

Filmul ”Drill Baby Drill” poate fi urmărit integral online urmând acest link, contra sumei de 5 euro.