Bisericile fortificate de dincolo de pădure

0

Zona de sate dintre Valea Târnavelor şi Valea Oltului e una dintre puţinele din România unde mai găseşti biserici fortificate. Bisericile fortificate datează din secolele al XII-lea – al XVI-lea şi sunt răsfirate în zonele care au fost colonizate de populaţia germanică (saşi).

M-am născut în Transilvania, dar până să îl cunosc pe ghidul turistic Peter Suciu, nu am ştiut că numele acestei regiuni înseamnă “dincolo de pădure”.

Pe Peter l-am cunoscut într-o după-masă la Bike and brunch, un eveniment organizat de mai multe ori pe lună, care include pedalatul preţ de câţiva kilometri şi un brunch cu produse eco, locale, în gospodăriile sătenilor din zona Colinelor Transilvaniei. Era echipat ca un biciclist profesionist – pantaloni scurţi, cască, ghiozdan în spate. Trei ore mai târziu, ne-am reîntâlnit în centrul Sighişoarei. De data asta, printre turişti, Peter părea un personaj scos dintr-un roman francez.

Ne-am aşezat la soare şi am vorbit despre bisericile fortificate din zonă. Am început însă cu inventarierea numelor noastre de familie. Mi-a spus că al lui vine de la cuvântul “tăbăcar” în maghiară. Al meu era clar. Apoi am trecut la biserici.

Biserici fortificate în Colinele Transilvaniei

România e singurul spaţiu european care mai păstrează biserici fortificate. Până în Al Doilea Război Mondial erau aproximativ 300. Acum au mai rămas cam jumătate. Peter spune că acest lucru se datorează naturii conservatoare a populaţiei germanice, care a dat alte întrebuinţări acestor biserici, după ce rolul lor defensiv nu a mai fost necesar.

Astfel, unele dintre fostele fortăreţe care au salvat ani de-a rândul vieţi au devenit locuri pentru păstrat slănina. Unul dintre cele patru turnuri ale unei biserici fortificate era un fel de magazie pentru slănina saşilor. De aceea, a primit numele de “Turnul slăninii”, lucru care a dus şi la apariţie unei meserii, cea de “paznicul cetăţii”. Acesta asigura accesul tuturor la slănină. Oamenii veneau o dată pe săptămână, îşi tăiau o bucată de slănină şi îşi marcau bucata rămasă cu ştampila familiei, să fie siguri că nu le dispare vreo bucăţică până săptămâna următoare.

O altă atribuţie a paznicului era aceea de a trage clopotele de trei ori pe zi, la ora 7, 12 şi 19. Cei mai mulţi nu aveau altă modalitate de a şti cât e ceasul, aşa că de la biserică se dădea ora exactă. Orele, spune Peter, au fost alese în concordanţă ritmul vieţii satului şi corelate cu mesele principale.

Cumva, întreaga viaţă se concentra în jurul bisericii. Acolo se ţineau slujbele, se organizau evenimente (de la muncă până la distracţie, participarea era obligatorie), era şcoala şi locuinţa preotului.

Şi modul în care oamenii se aşezau în interiorul bisericii respecta mai multe cutume – femeile şi copiii stăteau mereu în mijloc, pe scaune fără spătar, ca să nu se şifoneze costumul tradiţional, iar bărbaţii erau pe margine, pentru că trebuiau să stea de gardă mereu.

De fapt, biserica era singura clădire durabilă din comunitate. Casele erau făcute din lemn, pe principiul – o faci repede, o pierzi repede, o refaci repede, spune Peter. Când erau atacaţi, oamenii mergeau în interiorul fortificaţiei, ştiind că cel mai probabil la ieşire nu va mai fi nimic în afara acelor ziduri.

Paznicul şi slănina

La îndemnul lui Peter, am făcut un tur al bisericilor fortificate din zonă. Michael Huegel e cel care are cheia de la turnul cu slănină din satul Stejărișu. Aflu de la un vecin unde stă, strig de două ori şi intru în curte. Un sas minion, de 58 de ani, coboară de pe scara din şură, cu fața pictată de puncte albe de var. Bucuros că vreau să văd biserica de peste drum, se spală pe faţă, ia cheia şi mergem să îmi deschidă poarta grea care încă apără fortăreaţa.

“Luptăm până la ultimul soldat. Mai suntem 12 suflete”, spune când îl întreb cât de mare e comunitatea de saşi de aici.

Urcăm în turnul bisericii, care e format din mai multe turnuri, unul în capul celuilalt. La primul etaj își atârnau slănina groasă cât un braț de muncitor cei mai în vârstă, iar la etajul al doilea, cei care aveau sub 40 de ani. Îmi imaginez o slujbă de duminică în care mirosul de ceară topită se contopeşte a cu cel de boia și afumătură.

Michael povesteşte cum o dată pe săptămână, dimineața la 7, se auzea un tong-tong timid al clopotelor, semn că e timpul ca oamenii să meargă să își ia porția de slănină. Cei care nu veneau la timp, nu mai aveau dreptul să îşi ia slănina şi mâncau marmeladă în săptămâna respectivă. Sașii țineau la cuvântul, ora și tradiția lor, nu făceau concesii, spune el.

Acum au mai rămas câteva table de slănină, dar în anii buni, erau aliniate ca țiglele de pe acoperiș.

Biserica fortificată din Cincşor – “Doar hărnicia dă roade”

Intru în biserica fortificată din satul Cincşor şi mă înghit nişte ziduri înalte de şapte metri. De fapt, biserica era apărată de două rânduri de ziduri, unul construit în secolul al XVI-lea şi altul în secolul al XVII-lea, adăugat pentru a deruta inamicul. Strategia funcţiona, inamicul obosit după zile întregi de muncă pentru a doborî un zid, când se trezea în faţa altui paravan de piatră, prefera să negocieze, aflu de la ghidul bisericii.

Acum, aici se ţin slujbe de două ori pe lună şi, în rest, biserica funcţionează ca un muzeu. La etaj încă funcţionează orga originală, o capodoperă de artă care pare că veghează biserica precum o icoană, iar în turnul slăninii mai atârnă câteva cârlige goale.

Mesajele lui Martin Luther încă răsar din cărţi prăfuite. El promova o idee care mereu mi-a plăcut; aceea că preotul nu e special, nu există sfinţi. Legătura se face între Dumnezeu şi om. Mă uit în jur şi îmi imaginez că cele patru turnuri, câte unul la fiecare punct cardinal, sunt doar nişte martori. Întreaga biserică are un aer solemn, ziduri masive şi reci, pereţi goi, genul ăla de linişte care nu îţi perturbă căutarea unui răspuns sau a unei divinităţi.

Timp de două zile am vizitat şi alte biserici din zonă, unde ne-au întâmpinat ziduri şi turnuri de poveste.  Le puteţi vedea aici:

Biserica fortificată din Cârța

Biserica fortificată din Stejărișu

Biserica fortificată din Brădeni

Biserica fortificată din Cincșor

 Fotografii de Mădălin Nicolaescu

Mai multe informații de călătorie despre destinația Colinele Transilvaniei găsiți aici și aici.
Informații despre alte destinații pentru ecoturism din România găsiți aici.


Descoperă Eco-Romania este o inițiativă a Asociației de Ecoturism din România de dezvoltare și promovare a ecoturismului.
Fundația Friends For Friends și Think Outside the Box în parteneriat cu Asociația de Ecoturism din România prezintă proiectul editorial #descoperaecoRomania, din cadrul programului Policlinica de Marketing si Comunicare pentru ONG-uri (un proiect marca FFFF finanțat de Romanian American Foundation).
Identitate vizuală de Tudor Prodan.

Leave A Reply