Birocrația bate filmul. Povești de la ghișeele patriei

Un drum la Administrația Financiară, la Casa de Sănătate sau la Poștă în România poate deveni o poveste de spus nepoților. Cine nu a avut de completat formulare de neînțeles, de obținut ștampile peste ștampile, de făcut copii inutile și cine nu a stat măcar o dată la o coadă interminabilă la capătul căreia a aflat că a greșit ghișeul? Noi am adunat câteva experiențe kafkiene pe care le-au avut concetățeni de-ai noștri și pe care nu vi le dorim. Dacă aveți astfel de povești de împărtășit, le așteptăm pe adresa redacției.

 

 

Eram tânăr, rocker și cu sexul incert…

de Raul Cazan

Ne amuzam copios la cursurile de dreptul familiei atunci când studiam despre stabilirea (juridică) a sexului; erau niște norme civile ritoase care ni se păreau eminamente absurde. Incertitudinea sexului meu avea, însă, să se manifeste nu din perspectiva teoriilor politice identitare postmoderne privind genul și construcția sa culturală, ci în sânul administrației publice postcomuniste.

În anul 2000 eram proaspăt ieșit din facultatea de drept și lucram ca reporter “pe politic” la o instituție a statului care, funcțional, se organiza ca o cooperativă agricolă, iar jurnalistic era undeva sub gazeta de perete a Școlii Generale Nr. 2 din Cugir. Instituția era Rompres, fosta comunista Agerpres și viitoare agenție de publicitate a guvernelor neoliberale… Agerpres, așa, de dragul schimbării.

Partea bună a simulării jurnalismului era că în vara lui 2000 mă acreditasem și urma să acopăr festivalul Sziget de la Budapesta – pe banii mei; agenția națională de presă nu înțelegea manifestările zgomotoase cu chitări amplificate și cu participare internațională. În acea participare internațională, pe lângă greii Lou Reed, Oasis sau Bad Religion, intrau în scenă și două trupe moldo-vlahe, Zdub și Zdob și Timpuri Noi – trupe despre care editorii ancorați cultural în Mamaia ’86 și Cântarea României nu auziseră.

În acele timpuri aveai nevoie de pașaport pentru a ieși din România, iar, blestemăție!, pașaportul meu tocmai expirase. Foarte diligent, de cu vreme, mă duc cu o lună înainte de plecare la Alba Iulia – de unde-mi sunt – să îmi fac pașaport nou. Ajung la poliția județeană după 8 ore pe tren, stau la o îmbulzeală browniană timp de patru ore, deplâng înfrângerea săpunului în lupta sa cu poporul, iar, în final, deshidratat, epuizat și intoxicat cu excrețiile sudoripare ale concitadinilor mei, îmi depun actele printr-o găurică deasupra căreia cu totul impropriu stătea scris “ghișeu”.

Polițaiul din spatele găuricii e satisfăcut de dosarul meu și îmi dă un bon pe care scria “ridicare pașaport, 1 august”. Excelent, îmi spun, durează trei săptămâni emiterea pașaportului, dar e perfect la timp. Pe 1 august voi fi revenit la Alba, îmi ridic noul document și sar direct în Pannonia Express, trenul de noapte către Ungaria.

Peste trei săptămâni revin încrezător, planul meu va fi urmat să funcționeze nemțește. După numai vreo două ore de îmbulzeală în care pluteam printre confrați “provocați etnic” și rememorând scene din Șatra ori Gadjo Dilo, polițaiul mă cheamă la gaură. “Domnule, sau nu știu cum să vă spun, hihihi, nu vă putem elibera pașaport”. Am înghețat; să vezi că sunt persecutat politic pentru niște căcaturi de știri de agenție, îmi spun paranoic în gând. “De ce?”, întreb sfios.

“Nu corespunde CNP-ul, la revedere”. “Hei hei, domnu polițai, ogoaie-te! Cum se poate ca CNP-ul să nu corespundă?” “Cum să vă zic, se codeste polițaiul mustăcind, nu vă corespunde sexul”.

În secunda aia un blitz de zeci de lucruri mi-a inundat capul: poate că mărimea chiar contează; poate că părul lung de rocker care deranjase atât de mult pe profii de liceu și pe cei de la facultate mă efeminase complet, atât de complet încât din perspectiva administrativă, precum unor batracieni, mi se schimbase și sexul. Poate că mulți cocalari care umblau să mă “spargă la moacă” pentru că “bă pulă, tu ești roacher?” sau “blondule, tz-o traji la popou?” aveau dreptate. Barem că nu urmăreau decât să am un CNP corespunzător. Și la naiba, articolul 200 Cod Penal încă exista într-o variantă ușor modificată, dar la fel de fascistă, deci orice suspiciune de a fi gay era literalmente o suspiciune de a fi infractor.

Sexul ori genul persoanei este exprimat prin prima cifră din codul numeric personal, 1 pentru bărbat, iar 2 pentru femeie. Ei bine, subliniază polițaiul, “dumneata ești și bărbat și femeie”. Adică în vechiul pașaport fusesem “F” (în cinci ani de zile nu observasem), în buletin eram mascul, iar în proaspătul sistem informatic eram din nou femeie. “Cine știe, când v-au băgat în sistem ultima dată v-au văzut în poză așa… mai cu părul lung și v-au trecut CNP-ul cu 2, v-au trecut femeie. De ce nu vă tundeți?”

Ce să fac?

“Să vă fac femeie și în noul pașaport?”, mă întreabă polițaiul scrutându-mă neîncrezător. Un val de testosteron îmi inundă ființa și zic “NU!” Rezolvați-mi problema sexului, urlu ca o cutră! Și vreau pașaportul azi pentru că sunt în misiune de serviciu peste hotare; nu mă interesează ce sex am! În acel moment întreg mecanismul castelului kafkian se pune în mișcare. “Veniți mâine și cu certificatul de naștere, depuneți și o cerere motivată pentru eliberarea de urgență, plătiți taxa de urgență la CEC și în patru zile vă eliberăm pașaportul dacă totul e în regulă”. Era teribil; pierd marele concert din cauza unor burtoși imbecili și cazoni? Gata, scriu cererea de urgență, și cer superurgență, pașaportul să îmi fie eliberat în aceeași zi. Sun redacția de la București să îmi trimită un fax care să îmi motiveze graba. Noroc cu un coleg și prieten care îmi rezolvă treaba repede, altfel faxul ar fi venit prin poștă și urma să fie semnat și ștampilat abia a doua zi de către doamna șefă de la “personal”, cea de la a șasea ușă stânga de pe culoarul întunecat din celalat corp al Casei Scânteii unde duhnea a somn și nesimțire pe banii poporului.

Ridic faxul de la oficiul poștal din centrul Albei (după ce stau la o coadă de 20 de minute să plătesc un leu), mama vine în trombă cu mașina și îmi aduce certificatul de naștere (unde sexul era clar atestat pe baza unui penis și a două testicule), iar eu fug cu noul vraf de documente să le depun la găurica intitulată ghișeu. Ei bine, polițaii închiseseră cu o jumate de oră mai devreme pentru că deh, “nu mai avea rost”. Mă întroduc în birou și îi somez să îmi rezolve problema urgent, “azi trebuie să ies din România”.

“Lăsați documentele aici, reveniți peste 4 zile și terminați cu tonul ăsta că ne supăram, da? Credeți că un pașaport se face în cinci minute? Gata, la revedere!” Eram înfrânt.

Ies obidit. Sun un amic, domn deputat, persoană importantă. Îmi zice, “dă-mi cinci minute”. După 10 minute mă sună. “Du-te la biroul comisarului X, știe că vii din partea mea, te rezolvă”. În câteva secunde bat la ușa comisarului. “Domnu’ Cazan, dar poftiți, poftiți. Pentru pașaport, da? Poftiți și mult succes. Vedeți ce operativi suntem? Să ne arătați și nouă articolele de la festival”. Mizerabilii, un pașaport chiar se face în cinci minute. Rânjet de hienă.

Sunt ușor amețit după vreo opt ore fără hrană, după multe țigări fumate și după trafic de influență experimentat live. Chelfăind o plăcintă cu varză, mă îndrept repejor către gară și îmi iau bilet din timp. Sar în tren și dau o privire de pe scara vagonului către gara decrepită din Alba Iulia. Megafonul gării îmi zice că sunt în rapidul de Curtici. Între mine și Lou Reed nu mai rămân decât vreo 400 km. Pe peron, rezemați de peretele bufetului, trei cocalari cu șlapi și maiouri decupate adânc sparg semințe și scuipă cojile pe caldarâm. Unul din ei mă fixează, “roachere, ‘tu-te-n cur, roachere”.

 

“Nu aici, la ghișeul cutare”

de Timea Racz

Povestea mea nu ține chiar de birocrație, mai mult de atitudine. Era cândva prin 2007, când a trebuit să mă duc de câteva ori la finanțe pentru o declarație de închiriere. Nu cunoșteam nici clădirea, nici procedurile, deci am intrat într-o sală la nimereală, la un ghișeu tot la nimereală – mai exact, la cel la care nu era coadă, era o singură persoană. M-am pus frumos la coadă, dar după un timp mi-am dat seama că doamna din fața mea nu era clientă, ci prietena doamnei din ghișeu, și tocmai povesteau despre o nuntă sau un botez. Am început, după un timp, să mă fac observată, am totuși ceva de rezolvat. Cea care în sfârșit și-a dat seama că vreau ceva era prietena și i-a zis doamnei de la ghișeu: “na, eu plec că văd că ai clienți”. La care doamna îi răspunde: “las’ să aștepte, mai rămâi!” Era chiar revoltată că o deranjez în timpul orelor de serviciu și bănuiesc că i-a făcut o plăcere enormă că a putut să-mi zică pe un ton superior “nu aici, la ghișeul cutare”.

 

Telefonul care sună într-un dulap

de Roxana Bucată

Când am aflat că am nevoie de Cardul European de Sănătate m-au trecut fiori reci pe șira spinării. Mi-a încolțit cel mai negru gând – că trebuie să merg la Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, instituția unde mi-am petrecut multe ore și zile la coadă în zadar. Deși știam de anul trecut că numerele lor de telefon sunt doar de formă, am încercat totuși să aflu la telefon de ce acte am nevoie. Ore în șir am sunat fără niciun răspuns. Îmi imaginez că telefonul care zbârnâie la apelurile mele e închis într-un dulap, printre mopuri și cutii goale și oamenii trec pe lângă el, cu vaga senzație că aud ceva.

Numărul de telefon l-am luat de pe ușa CASMB într-o după-amiază, când m-am dus să mă interesez de Cardul European de Sănătate, dar era pauză de prânz, pauză care dura, în ziua aia, de la ora 13 la ora 16. Era în jur de 14, iar oamenii deja stăteau la coadă să intre la ora 16. Mi-am amintit de aventura mea de anul trecut, când veneam de la ora 14 să pot intra de la 16 pentru a obține adeverința de asigurat, dar când ajungeam acolo, oamenii de dinaintea mea aveau deja făcută lista de așteptare și primeam mereu numărul 300 și ceva.

Joia e singura zi când CASMB are și program după-amiaza, de două ore, și cum nu puteam pierde diminețile, în fiecare joi eram la coadă la CASMB. Prietenii mei știau deja unde să mă găsească. Acolo m-am împrietenit cu o doamnă care avea Parkinson și venea pentru adeverințe pentru ea și soțul ei și cum nici ea nu a intrat din prima sau din a doua sau din a treia etc., am apucat să ne cunoaștem mai bine. Cine mai era la coadă? Mulți oameni veniți direct din spital să-și ia adeverința ca să-și poată cumpăra medicamente compensate. De așteptat se aștepta afară până se deschideau ușile la ora 16, adică pe trepte sau pe o margine de beton, direct în bătaia soarelui, în miezul verii.

Nu stăteam mereu la coadă la CASMB, din când în când expirau fișele fiscale pe baza cărora trebuia să scot adeverința, astfel că mă mutam la Administrația Financiară, unde făceam, din nou, cerere pentru fișele fiscale care se eliberează cel mai repede în două săptămâni. După o vacanță binemeritată de două săptămâni, luam tramvaiul și după o binemeritată călătorie de o oră, ajungeam, din nou, la CASMB. Într-o zi, după luni de așteptare, norocul mi-a surâs și am intrat. Îmi tremurau genunchii de emoție, nici nu mai conta de aici. Mi-am plătit ce mai aveam de plătit și mi-au dat adeverința. Valabilă trei luni.

În timp ce scriu, ascult cum sună telefonul către CASMB. Sper să aflu cum să obțin Cardul European de Sănătate. M-am dus la ANAF să verific cerințele de pe site, o doamnă m-a trimis să plătesc contribuția pe trei luni pentru persoane fără venit și asta mi-ar ajunge să obțin Cardul. Doamna de la casierie a zis că ar fi de minim 6+1 luni, dar că cel mai bine mă duc la CASMB să verific, pentru că nu e standard, e altfel pentru fiecare persoană. Și în orice caz să fac și cerere pentru adeverințe de venit, că poate îmi trebuie…

Am renunțat, se înțelege, la Cardul European de Sănătate, mi-am luat o asigurare privată și am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa.

 

Cum scoți absurdul din birourile primăriei? Cu divinitatea?

de Irina Zamfirescu

Nu există interacțiune cu autoritățile publice care să nu îmi stârnească pasiuni. Unele mă scot din minți, altele mă amuză.

Acum vreo doi ani, un grup format din reprezentanți ai Primăriei Generale, ONG-iști și reprezentanți ai Ministerului Dezvoltării au stat la discuții lungi și, constatăm acum, sterile, despre menținerea Halei Matache pe amplasamentul original. La un moment dat, Arhitectul Șef al Capitalei a emis un aviz de consolidare a Halei. Bucurie, veselie. La două săptămâni de la semnarea hârtiei, colegul Dedu, director în PMB de la infrastructură, nu a primit hârtia. Drept care eu, ONG-ist, am făcut o vizită la PMB pentru a lua hârtia de la dl Pătrașcu, de la etajul trei, și a o livra dlui Dedu, la etajul șapte. Domnul Pătrașcu a simțit penibilul situației și, totuși, s-a ocupat el personal. Cu toate astea, la un an distanță, suntem anunțati că PMB organizează dezbatere publică pe marginea demolării Halei. Mergem, ne dăm duhu’ argumentând în favoarea Halei. În aceeași seară, Hala era demolată. Iar peste două săptămâni, era publicat procesul verbal al dezbaterii publice și supus votului consiliului General.

Cât despre alea amuzante, una scurtă, dar relevantă: trebuia să primesc un aviz pentru o manifestație publică. Eu: „Doamnă, nu sunt în București, nu pot veni personal să o ridic. Îmi puteți da pe mail, vă rog?” / Doamna: „păi dacă nu sunteți în București, cum să primiți pe mail?”.

Toate-s bune, Guvernul tocmai a pus religia pe lista „serviciilor publice esenţiale fără de care unităţile administrativ teritoriale, aflate în situatie de criză financiară sau insolvenţă, nu pot funcţiona”. Este ultima frontieră pentru scoaterea absurdului din birourile primăriilor – divinitatea.

 

Un Absurdistan înfloritor pe banii contribuabililor și cu finanțare europeană

de Roxana Damian 

“Păi, știți, de fapt la noi nu funcționează prea eficient instituțiile, e greu din cauza corupției, guvernabilitatea … ce-i aia? … Comunismul ne-a cam dezaxat și sărăcit și nici ortodoxismul nu prea ne ajută. Aaa, da’ stați că sectorul politic e funcțional aici. Dacă știți pe cineva la care (și acum urmează o listă de sinonime): să apelați, să cereți să intervină, să vorbiți, să vă servească.”

Cam așa funcționează lucrurile în Absurdistanul pe care îl cunosc. Să descriem un caz concret de eficiență specifică, de fapt un model de fraudare a fondurilor europene, în care sunt implicați funcționarii din administrația publică și firme pe care aceștia le dețin, prin interpuși. Mai exact, să spunem că o primărie de la granița Absurdistanului cu Bulgaria aplică pentru un proiect de cooperare transfrontalieră finanțat prin fonduri structurale. În cadrul acestui proiect, primăria respectivă declară că nu deține suficient spațiu pentru crearea unei agentii de știri la nivel transfrontalier. Astfel, primăria, în calitate de viitor beneficiar, decide să includă în proiect o activitate ce prevede renovarea unei clădiri închiriate, pe o perioadă de minim 5 ani, de la o terță persoană/firmă. După expirarea perioadei de 5 ani, primăria decide că nu își mai permite să plătească chiria respectivă și clădirea revine, de drept, posesorului ei. De multe ori, proprietarul clădirii se dovedește a fi un apropiat (interpus) al unui funcționar public implicat chiar în gestionarea fondurilor europene. În acest fel banii publici europeni sunt transformați, în mod legal și cu ajutorul celor care ar trebui să le asigure utilitatea publică, în beneficiu privat. În limbaj economic tocmai am descris ceea ce în limba engleză se numesc “rent-seeks”. În Absurdistan li se zice, în continuare, decidenți și îi descrie pe majoritatea celor cu funcții publice de conducere din administrația publică (ministere, primării, consilii județene, prefecturi, instituții subordinate acestora).

 

“Dumneavoastră ce căutați aici?”

de Marinela Rață

Undeva în primăvară, a trebuit să ajung la Administraţia Financiară a Sectorului 4 pentru a plăti o taxă de permis auto. Ma aşez la unul dintre ghişee, unde mi se părea mie mai scurtă coada. În faţa mea erau două persoane. Cât am aşteptat să-mi vină rândul, în spatele meu s-au aşezat alte două. Coada din faţa mea s-a epuizat repede. Exact când să-mi vină rândul şi mă aşez în faţa geamului ridicat în faţa mea la ghişeu, o văd pe funcţionară că se ridică şi pleacă. Îmi spun că, na, femeia o fi având şi ea nevoi urgente. E de înţeles. Doar că în câteva secunde, funcţionara începe să colecteze toate cănile colegelor de la ghişee şi le aduce pe rând ba apă, ba ceai, ba cafea. Le mai întreba ce preferă. Între timp, mă uitam insistent si siderată la femeia care părea să mă ignore complet.

La un moment dat se întoarce din drum, vine spre ghişeu şi mă întreabă: „Dvs. de ce staţi aici?”. „Am de plătit o taxă pentru permis auto”, zic eu. „Şi de ce v-aţi aşezat la coada asta?”, zice. „Nu aţi văzut că e închis?”. Am rămas blocată. Era ireal ce mi se întâmpla. Mizez totuşi pe cartea raţiunii: „Doamnă, exact când am ajuns eu în faţa ghişeului, v-aţi ridicat şi aţi plecat. Eram deja la rând când aţi făcut asta. Ba mai mult, la aceeaşi coadă erau, ca şi acum, alţi oameni în spatele meu”.”Nu e adevărat”, îmi răspunde. „Nu eraţi la coadă când am plecat. Şi dacă aţi văzut că nu sunt aici, trebuia să vă aşezaţi la altă coadă. Acum, spuneţi, ce vreţi?”. „Să plătesc o taxă pentru permis auto”. Îi întind buletinul iubitului meu, la care funcţionara exclamă: „Aaaa, păi nici măcar nu trebuia să staţi aici. Buletinul e de Vaslui. Acolo trebuie să mergeţi”. Zic: „Uitaţi-vă pe spate! Are viză de flotant”. Ea răspunde: „A, da! Păi, şi ce fel de taxă?”. Zic: „Pentru examenul auto. Cât e taxa?”. Funcţionara: „Păi, eu de unde să ştiu?”. „Păi, nu ştiu, nu lucraţi în insituţia asta?”. „Nu, domnişoară, de unde să ştiu eu a câta oară dă el examenul? Că poate dă a cincea oară, şi taxele diferă”. „Ok, mă bucur că ajungem la un consens. Dacă m-aţi fi întrebat din prima asta, pentru că eu nu ştiu că taxele diferă, am fi economisit timp preţios”.

Plătesc taxa, aproape tremurând, şi plec. Ca să vedeţi că funcţionarii nu sunt absurzi doar în Bucureşti, îmi amintesc un episod de Kafka petrecut în Iaşi. Tot un fel de Capitală. Se întâmpla, undeva prin februarie 2013, când am fost nevoită să îmi plătesc nişte la Casa de Asigurări de Sănătate. Taxele se plătesc de asemenea la Administraţia Financiară. Ajung la unul din ghişee. Mă aşez la coadă. În faţa mea, trei persoane. La rând mă întâlnesc cu un coleg din presă şi mă aşez la rând, paralel cu el, pentru că deja începem să depănăm amintiri şi să povestim ce am mai făcut. El îşi plăteşte ce are de plătit. Iar un domn, la vreo 60 de ani, aşezat în spatele meu rând, îmi taie calea şi mă ignoră cu totul. Îi atrag atenţia: „Nu vă supăraţi, eram la rând în faţa dvs.”. „Păi, eu de unde să ştiu? Că am văzut că stăteaţi de vorbă…”. „Aşa, e, la o coadă nu se stă de vorbă”. Şi îmi reiau rândul. Îi spun doamnei de la ghişeu că trebuie să plătesc dările. „A, păi, nu aici. La casierie”. „Ok, iar casieria unde este?”. „Alături, la colega”, spune. Colega stătea la nici un metru distanţă, iar ghişeul casieriei era cel alăturat. Perfect, nu consum mult timp. Mă aşez, desigur, la o altă coadă. De data asta cu vreo cinci oameni înaintea mea.

Ajung la ghişeu, dau banii şi aştept chitanţa. „Mai doriţi ceva?”, mă întreabă casiera. „Chitanţa, dacă se poate”. „A, nu, i-o dau eu colegei”. Şi o văd pe casieră cum izbeşte cu putere pe chitanţa mea o ştampilă şi îi întinde hârtia colegei de la ghiţeul alăturat, la care mă dusesem prima oară. „Veniţi aici!”, o aud pe funcţionară. Îmi dă hârtia, realizez că nu am înţeles nimic din ce s-a întâmplat şi plec. Năucă. Dar răsuflu uşurată că am scăpat.