Biologii suedezi și biodiversitatea românească. Cazul Maramureș

 

Răsfirați pe o pajiște alpină din zona Borșa, Maramureș, la peste 1.500 de metri altitudine, câțiva dintre cei 30 de specialiști ai naturii din Suedia și Norvegia se apleacă să scormonească vegetația în căutare de biodiversitate. Unul dintre ei ține între degete flori amenințate global, atât de banale pentru țăranii români care-și cosesc fânul și pasc animalele în compania lor, și le explică cu fascinație celorlați ce le face atât de speciale. Un altul, înarmat cu o plasă pentru insecte zburătoare și cu o găletușă pentru cele care trăiesc în sol, îngenunchează în fața unei plăcinte de bălegar. Scoate o spatulă din rucsac și rânește prin excrementul animal, în flashurile de blitz ale colegilor de grup care îi sorb mișcările. Extrage trei vietăți negre, cât boabele de orez, denumite generic gândaci de bălegar. Specia pe care a găsit-o e amenințată cu dispariția în Suedia și, în consecință, scumpă la vedere. Pe pajiștile alpine din România pare însă să fie fecundă.

de Ionuţ Dulămiţă

La ce folosește un gândac de bălegar? Descompune plăcintele maronii și le poartă particulele prin sol, contribuind la circulația îngrășământului în natură și, deci, la un sol mai fertil. Plus că, în lipsa lor, bălegarul s-ar aduna pe pășuni și ar aduce cu el muște și boli. Suedezii (cel puțin biologii) au ajuns însă să deplângă bălegarul. După ce Suedia s-a confruntat cu o creștere masivă a populației, deci cu mai multe guri de hrănit, începând cu secolul XIX a trecut la sporirea productivității agricole, o dată cu care au început să dispară agricultura tradițională, pășunile și fânețele folosite pentru hrana animalelor. Deci și bălegarul produs de acestea, înlocuit de îngrășăminte artificiale, chimice. Pentru un suedez, o călătorie în România înseamnă o călătorie în timp, într-un peisaj natural de acum mai bine de o sută de ani. Specialiștii aduși de Centrul Suedez pentru Biodiversitate în Maramureș, localitatea Botiza, în cadrul unei școli de vară, sunt extaziați că pot merge cu localnicii la cosit, că le pot studia uneltele folosite acum atât de rar în țara lor și analiza tehnicile de tăiere a ierbii. Că se află într-un loc în care „administrarea tradițională” a pământurilor, care include pășunatul, cositul de mână, recoltarea furajelor, cultivările temporare sau sistemul pastoral creează condiții propice pentru specii de plante și animale care, în mare parte, sunt amenințate cu dispariția în Suedia, în timp ce în România formează populații bogate.

 

 

Cum peisajele naturale din cele două țări sunt asemănătoare, suedezii caută în al nostru soluții pentru conservarea naturii de la ei, furnizate de agricultura tradițională de la noi. Modernizarea agriculturii suedeze, mai exact tehnologizarea și trecerea la îngrășăminte chimice întru sporirea producției, spune Tommy Lennartsson, de la Centrul Suedez pentru Biodiversitate din Uppsala, a modificat nu numai peisajul natural, ci și pe cel cultural. „Această transformare a agriculturii suedeze a implicat pierderea tradițiilor și a oamenilor care trăiesc la țară – sate întregi au fost abandonate de când a dispărut modul tradițional de administrare a pământurilor”, spune el. „Agricultura [suedeză] a încercat tot timpul să sporească productivitatea și să reducă forța de muncă. Dacă poți să-ți cumperi un tractor care să facă munca a zece persoane, atunci probabil că îl vei cumpăra. Iar dacă poți să folosești îngrășăminte chimice pentru a obține cantități mari de fân, atunci probabil că vei face și asta”. În România, continuă el, există multe habitate seminaturale pe care oamenii le exploatează pentru subzistență „în mod tradițional”, lucru care nu se mai întâmplă în Suedia din cauza influxului ridicat de îngrășăminte artificiale. Biologul suedez se referă aici la pășunile și fânețele extinse din zona montană românească.

În cadrul sistemului agricol tradițional, explică el, în centrul schemei se află gospodăria și terenul arabil, care le furnizează oamenilor mâncare (cereale, legume etc.). Pentru a cultiva acest teren ai nevoie de îngrășământ – bălegarul. Pentru a obține bălegar ai nevoie de vaci. Iar pentru a hrăni aceste vaci ai nevoie de fânețe (care le asigură animalelor mâncarea de iarnă) și pășuni (de unde vine mâncarea de vară). În Suedia, fânețele și pășunile se mai întind acum doar pe niște mici petece de pământ, animalele fiind hrănite direct de pe pământul arabil. Restul au fost transformate în păduri și terenuri pentru recolte. Însă cele „câteva rămășițe ale vechiului peisaj natural”, cum le numește Tommy, merită conservate, și asta pentru că pășunile și fânețele sunt focare de biodiversitate și patrimoniu cultural. Așa că, îl completează colega sa Anna Dahlström, specialiști din domenii variate ale științelor naturii se reunesc în fiecare an, din 2004 încoace, la școala de vară din Maramureș (o regiune cunoscută în Suedia pentru biodiversitatea ei) și încearcă să înțeleagă mai bine legătura dintre modul în care oamenii exploatează pământul și biodiversitate.

„Acasă avem probleme legate de biodiversitate și, din moment ce voi aveți mult mai mult decât noi [în această privință], din moment ce aveți aproximativ aceleași specii și aceleași practici agriculturale tradiționale [ca și noi], am putea găsi niște idei pentru conservare”, spune ea. Suedezii au apelat la arhive vechi pentru a studia modul tradițional de administrare a pământului, dar cum informațiile nu au fost suficiente, au venit în România să le completeze. „Ne întoarcem în timp pentru a găsi soluții pentru viitor”. Bineînțeles, unele care să poată fi adaptate la agricultura modernă, din moment ce agricultura tradițională nu mai poate fi înviată. Pentru a găsi aceste soluții, suedezii au cerut ajutorul unor instituții precum Muzeul Țăranului Român (MȚR) sau Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), secția Antropologie, din București, în cadrul unor proiecte de cercetare. Anul trecut, în colaborare cu MȚR, au intervievat oameni pentru a afla care este calendarul muncii lor. „Când se duc să fertilizeze pământul cu bălegar – țăranii spun că nu folosesc îngrășăminte chimice pentru că ucid iarba –, când cultivă, când cosesc, câte animale au, cât pământ au, cum îl administrează, cine muncește, câți oameni din familie muncesc”, spune etnologul Ana Iuga, de la MȚR.

„Suntem interesați în principal de latura biologică a acestui loc, dar suntem interesați și de latura antropologică și etnologică”, completează Anna Dahlström. Locul în care se desfășoară școala de vară este satul Botiza, un exemplu de aplicare eficientă a antreprenoriatului „tradițional”, unde oamenii trăiesc din turism, agricultură și migrație. Deci un loc numai bun pentru antropologie. Iar în centrul relației dintre biologie și antropologie va sta, într-un proiect viitor pentru care se caută finanțare, brânza. „Mâncarea nu vine doar din terenul arabil, ci și direct de la animale. Iar un tip de produs precum brânza e un factor important pentru administrarea pășunilor. Am stabilit brânza ca punct central între biologie și antropologie”, spune Tommy. Biologii vor să înțeleagă, cu ajutorul antropologilor de la SNSPA, cum folosesc oamenii peisajul natural pentru a produce brânză, ce se întâmplă în interiorul familiilor care depind de acest produs, de ce aleg să facă ceea ce fac, care este economia unei gospodării, ce primesc din exterior, cum se schimbă generațiile etc. și să realizeze un traseu al brânzei – produs care nu este consumat doar în cadrul fermei, ci și vândut – într-un context social.

Într-un final, unul dintre scopurile suedezilor este să le facă pe autoritățile române să conștientizeze importanța pentru biodiversitate a fermelor de subzistență, care în momentul de față nu pot accesa fonduri decât dacă îndeplinesc reguli stricte, unele dintre ele covârșitoare. Suedezii spun că România vede în gospodăriile de subzistență un sistem care trage în spate performativitatea agricolă, în care pământul și munca sunt exploatate sub potențialul lor economic și care duce lipsă de know how și de capital, motiv pentru care aceste unități agricole nu sunt capabile să se alinieze standardelor europene în materie de calitatea mediului, bunăstarea animalelor și siguranța alimentară. „Aceasta este cea mai ecologică agricultură din Europa”, transmite însă Tommy, „necesită multe cunoștințe și, în lipsa îngrășămintelor chimice, menține o biodiversitate uriașă. Dacă faci o hartă a Europei și analizezi cât de mulți poluanți vin din agricultură și câtă ecologie și biodiversitate ai, vei avea o cantitate foarte redusă de poluanți din această zonă (Maramureș) și din România în general, de la bălegarul din hambare, în comparație cu Suedia, de exemplu, care emite multe toxine”. Cum autoritățile române sunt chitite să se axeze pe o producție ridicată, biologul le propune două soluții: fie aleg modelul suedez, sărac în biodiversitate și patrimoniu cultural, fie aleg să acorde mai multă atenție unor „zone tradiționale” ca Botiza și să asigure perpetuarea lor printr-o politică mai bună de subvenții care să nu mai defavorizeze fermele mici.

Puteți citi și:

Producția de lapte, între subzistența lucie și noii latifundiari