Bike My Way. Pe trotuar sau pe stradă?

0

Se dă un proiect cu biciclişti liceeni şi advocacy pentru infrastructură velo. Şi un oraş: Bucureşti. Cum procedăm? Cum răspundem la întrebarea care-a rupt lanţul, şi-aşa neuns, dintre comunitatea bicicliştilor şi autorităţi? Unde-i trimitem pe biciclişti? Pe trotuar sau pe stradă?

 

de Irina Dobrița, Ecopolis

 

Bike My Way încearcă să testeze în teren ambele teorii ca să ajungă la cea mai pragmatică variantă pentru liceenii biciclişti. Vom ajunge, inevitabil, la o combinaţie. Pentru că până la cea mai bună pistă dintre toate câte sunt posibile, vom merge înainte pe unde vom putea dar o vom tot spune pe aia cu “pe stradă sau în stradă!”.

În cameră bâzâie o muscă grasă. Pe geam intră aer cald. Mai lipseşte o spirală d-aia neagră, lipicioasă, care să atârne de galerie. Nu ca să prindă musca – asta e împărăteasa muştelor, însărcinată – ci ca să fie fix ca-n după-amiezile leneşe din copilărie, când mă băgam la răcoare după vreo muncă fizică în soare, în praf. La ţară.

Cam aşa mă simt eu azi după încă o zi de cartare trasee velo cu bicicliştii Bike My Way prin Bucureşti. (Bike My Way e un proiect cu liceeni care vor să meargă cu bicla la şcoală. Da, în Bucureşti). Am părul vâlvoi, nările pline de praf, sunt lipicioasă, m-am bronzat şi miros a parfum, vag, şi tare a praf, gaze de eşapament şi-a metal de la lanţul antifurt şi din compoziţia diverselor garduri de care-o sprijin sau leg pe Silver Bully (bicicleta mea olandeză care visează că civilizează Bucureştiul).

Oboseală bună. Nervi că mi-am agăţat colanţii noi albaştri într-o maşină. O Dacie cu benă – un pachet de fier vechi din care curg în stânga şi-n dreapta table şi fiare vechi. Era parcată aiurea şi-a trebuit să mă strecor cam periculos pe lângă ea. Din păcate nu i-am făcut poză că mă presa unu’ să mă strecor mai repede. Pentru că altfel nu se prea poate la ora de vârf prin Bucureşti.

Da’ nu-i nimic nou în constatarea asta. O ştiu până şi specialiştii din grupurile de lucru de la PMB. O ştiu deopotrivă pietonii şi bicicliştii. Rush hour = slalom printre maşini. Pe trotuar sau pe stradă.

Deci pe trotuar sau pe stradă?

S-a iscat de ceva vreme o gâlceavă pe marginea spaţiului pe unde bicicliştii ar avea voie / ar trebui / ar fi mai bine să circule. Sunt unii care cântă “cine a pus pistă-n drum, ăla n-a fost om nebun” şi visează la benzi pe carosabil ca-n Amsterdam, Copenhaga şi, mai nou, Budapesta. Alţii se tem că or să numere morţi pe două roţi pe carosabil. E şi normal având în vedere că ăştia visează numai şosele suspendate şi pasaje rutiere (de mare viteză pe hârtie, supra aglomerate la ieşiri în practică). Ca la Moscova, ca-n State prin anii ’50 când se făceau străzi la comanda dată de constructorii de automobile. Cum naiba să fie genul ăsta de proiecte gândite pentru mersul pe bicicletă?! În pasajele astea trebuie ţinută audienţa captivă, toată floarea automobilistică a Bucurestului, care să cumpere de la comercianţii ambulanţi acreditări de primărie măşti de gaze, drajeuri pentru gât, ultimul model de telefon cu touchscreen cu jocuri şi aplicaţii de traffic jam gata instalate şi alte “scăpări” de care ai nevoie blocat în trafic.

Bicicliştii nu sunt interesanţi pentru autorităţi, numai că au devenit destul de insistenţi cu faptul că vor şi ei să încapă pe străzi. Conform codului rutier acolo le e locul. Deci pe acolo au şi ieşit să protesteze – mai întâi anul trecut în octombrie (vreo 2400 de roţi) şi apoi în martie (vreo 8000 de roţi). Aşa e şi corect, nu putem să ne dorim mai puţin. Mai puţin decât ceea ce ar fi sigur şi eficient pentru mersul cu bicicleta. Deci în principiu nu mai vrem să “facem trotuarul”, nu mai vrem să incomodăm pietoni şi cărucioare care abia se strecoară la rândul lor printre maşinile parcate la scară / la gard, nu mai vrem să ne scuzăm. Nu mai vrem piste cu jaloane, gropi, pomi, chioşcuri, bănci şi stâlpi. Deci ieşim în stradă. La pedale. Şi cu cât o să fim mai mulţi cu atât mai bine oraşului. Eu număr parcă în fiecare zi mai mulţi biciclişti în trafic. Ne salutăm, ne zâmbim, ne atenţionam. Frăţia spiţelor n-are cum să fie de joasă… speţă.

 

 

Dar ce ne facem cu cei care se tem încă să străbată oraşul pe bicla? Bicicliştii începători sau care fac acum pasul de la plimbarea de agrement la pedalatul ca mijloc de transport alternativ la stuck în traffic / în autobuz?

Când iei efectiv la bani mărunţi Bucureştiul, când faci traseele pe care nişte elevi de liceu, de exemplu, sunt obligaţi să meargă atunci când se încumetă să iasă pe bicla, realizezi că străzile nu-s chiar pentru inimile sensibile. Nu fără bandă dedicată, semnalizată măcar, dacă nu cu separaţie fizică ca-n alte oraşe europene. Nu cu şoferii nervoşi care nu respectă nici măcar regulile de circulaţie, care-ţi deschid portiera sau îţi strigă treci fă pe pistă şi te invită să-ţi rupi gâtul doar pentru că nu poţi merge cu minim 50 la oră.

Iar cele mai sensibile inimi sunt ale părinţilor, nu ale liceenilor. Pe Clara (Biking Hero de la Coşbuc) n-o lasă taică-su să meargă pe distanţe lungi cu bicla deşi, om practic, e la rândul lui biciclist şi lasă de multe ori maşină-n parcare pentru deplasarea pe două roţi.

Mulţi liceeni abia acum învăţa să meargă la drum lung pe bicicletă. Dincolo de turele prin parc şi prin faţa blocului. Aşa că o ziceam pe aia dreaptă, pe mulţi dintre bicicliştii Bike My Way infrastructura din Bucureşti îi cam trimite în ilegalitate. Ca să ajungă cu bicicletă din cartiere până la şcoala se strecoară cel mai adesea printre pietoni şi pe străduţe lăturalnice, unde iarăşi combina mersul pe stradă cu retragerea pe trotuar din calea claxoanelor, nervoşilor, RATB-istilor. Tot ei sunt tentaţi să traverseze trecerile de pietoni pe biciclete pentru a recupera din timpul pierdut pe trotuar sau pe cei 10 centimetri până-n bordură lăsaţi de coloanele de maşini.

Peste asta vine combinaţia letală de lipsă fonduri şi lipsă expertiză tehnică prin primării; letală pentru orice fel de proiect integrat care să rezolve cumva transportul alternativ şi de fapt să reorganizeze transportul urban cu totul.

Sorin Oprescu se plânge că n-are bani nici să vopsească benzile pentru biciclete. E adevărat că a dat cam mult pe pistele de pe trotuar declarate apoi ilegale de Poliţia Rutieră. Primăria Capitalei, prin Administraţia Străzilor, a plătit 11 milioane de euro în 2008 şi 2010 pentru amenajarea a 122 km de piste pentru biciclete. În 2012, Poliţia Rutieră a închis aproximativ 80% dintre aceste piste deoarece erau nefuncţionale. Suntem în oraşul în care copacii, chioşcurile de ziare şi refugiile RATB apar pe pistele de biclă peste noapte dacă este să dăm crezare spuselor reprezentantei Administraţiei Străzilor.

 

 

Concluzia? E nasol. Oricum o dai, n-ai pe unde nici cu cine. Şi?! Unde-i soluţia?!

Soluţia e tot la biciclişti. Mesajul e Keep going! Keep calm, mergi pe bicla, cum poţi pe unde poţi (preferabil pe stradă) DAR musai fă-te văzut sau auzit de ceilalţi. Vorbeşte, cere voie să treci, semnalizează în trafic, mergi preventiv. Mulţumeşte când o un şofer oprit la stop îşi creionează maşina ca să-ţi facă loc să treci sau când ţi se acordă prioritate. Zâmbeşte când treci printre coloanele de maşini aliniate la semafor, fă-le poftă, nu în ciudă. Mulţumeşte oamenilor care se dau la o parte de pe pistă pentru biciclete, chiar dacă între timp e … desfiinţată.

Pe celălalt front, fiecare trebuie să-şi facă temele şi să încerce să comunice cu primării şi autorităţi, să se facă relevanţi, auziţi, ascultaţi. Bicicliştii Bike My Way, de exemplu, cartografiază traseele pe care merg ei de acasă la şcoală şi apoi fac recomandări de îmbunătăţire a infrastructurii. Apoi merg cu planurile de măsuri urgente în audienţă la primari generali şi de sector. Nu înainte de a fi strâns în spate ceva sprijin din partea colegilor, părinţilor, vecinilor, prietenilor de pe Facebook. După ce-au învăţat ce înseamnă infrastructura velo corectă (de la Geo Culda, Bate Şaua) şi cum lucrezi cu autorităţile ca să impui o măsură, o politică în care crezi (de la Florina Preşadă, Ce-Re), bătălia cea mai grea se dă în audienţă la primar şi pe la departamentele din Primărie. Pentru că acolo unde nu există buna-vointa apriori ea trebuie câştigată. Cu cifre şi muncă.

Vor semna mai apoi publicaţia Biking Heroes – o colecţie de poveşti de pe frontul ”velorutiei” unde se vor regăsi toate aventurile şi concluziile trase de ei în lunile de proiect, pe traseele din Bucureşti, de acasă la şcoală şi retur. Cât ”să batem şaua bine” şi să priceapă primarul care sunt măsurile concrete pe care trebuie să le ia pentru a face mersul pe bicicletă o formă alternativă de transport sigură şi în Bucureşti.

Îi poţi sprijini, pe ei şi pe ceilalţi biciclişti care încearcă să facă proiecte pentru o mai bună infrastructură velo în oraş, campanii de educare a autorităţilor şi participanţilor la trafic. Fie că sprijini Bike My Way, Comunitatea Bicicliştilor din Bucureşti sau pe alţi biciclişti activi civic, o să meriţi din plin titlul de Biking Angel şi-o să vezi efectele bune, în trafic şi-n aerul mai curat dintr-un oraş ceva mai relaxat, mai aerisit mai fericit.

Și că tot am stat toată ziua printre liceeni și mă simt cam ca pe la 14-15 ani, hai să vă pun și soundtrack-ul momentului:


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger