Big Sister

Tot privind la televizor, zilele trecute, la diferite evenimente petrecute în mirobolantul nostru spaţiu mioritic, mi-a venit în minte Orwell şi al său „1984”. De ce? Pentru că ţara aceasta pare gata de fi preluată de un Big Brother. Totul se mişcă – dacă se mişcă – numai prin prezenţa camerelor de luat vederi şi a microfoanelor. Un tâmpit bate un moşneguţ pe trecerea de pietoni pentru că mergea prea încet şi moşneguţul moare. La Craiova (acest „no man’s land” al României). Individul e cercetat în stare de libertate, până sare presa; după ce sare presa, pac, individul e arestat.

de Mihnea Blidariu

DNA-ul urmăreşte afacerile necurate ale unui senator, de mai multă vreme. Până să apară în presă stenogramele unor convorbiri telefonice, nimeni nu prea ştia exact cum devine cazul. Apar stenogramele, pac, patru arestaţi într-o săptămână. Un poliţist, beat la volan, omoară o femeie, undeva în Dolj. După aia se duce la secţie, dă o declaraţie, şi pleacă la nani, liniştit. Dar, ghinion, o cameră de luat vederi de la o benzinărie surprinde momentul accidentului. Pun pariu că mâine poliţistul e în arest! Toată lumea va spune: foarte bine! Bineînţeles, foarte bine, presa trebuie să informeze dar, totuşi, unde se termină rolul informativ şi unde începe rolul de justiţiar al presei? Mai mult decât atât, se pune o întrebare şi mai importantă: am ajuns în aşa hal, încât simţul responsabilităţii, cinstea şi omenia trebuie, în mod expres şi necesar, păzite cu camera de luat vederi?…

Presa este a patra putere în stat. Însă puterea ei constă în obiectivitatea cu care informează şi cu care exprimă, liber, opinii, sau reflectă opiniile cetăţenilor. Dacă lucrurile continuă în acest mod, s-ar putea ca presa să devină factor de decizie în arestarea cuiva, în eliberarea altcuiva sau în stabilirea vinovăţiei ori nevinovăţiei unor persoane. Nu spun că presa are intenţia precisă de a face acest lucru. Dar spre asta este împinsă. Pe de altă parte, văd, uneori, jurnalişti şi oameni de televiziune tot mai plini de ei înşişi şi tot mai categorici în pronunţarea unor „verdicte”. Văd prezentatori TV creând ipoteze aiuritoare, inflamând spiritele când nu e cazul, dirijând emoţiile telespectatorilor spre zone cu potenţial ridicat de explozie. Tot pe de altă parte, cetăţenii încep să-i urască tot mai mult pe politicieni. Ei încep să vadă în presă nu doar un mijloc de informare asupra problemelor ţării, ci chiar soluţia de rezolvare a acestor probleme. Ori, această viziune este falsă. Presa nu ţine loc nici de guvern, nici de parlament, nici de palatul de justiţie.

La noi, camera de luat vederi a devenit un simbol social cu două tăişuri. Pe de o parte, atunci când ea apare, guvernaţii se plâng şi guvernanţii mint de îngheaţă apele. Pe de altă parte, ea asigură fluxul informaţional liber, fără de care o societate democratică e greu de conceput. Există, însă, şi un al treilea aspect: camera de luat vederi a devenit un gardian. Deocamdată, e unul bun, descoperă relele. Însă, dacă relele continuă să se înmulţească şi ameninţă să ne copleşească, cât timp va trece până când cineva, în numele „salvării” şi al binelui, nu ne va împânzi viaţa cu camere de luat vederi? Cât timp va trece până când obiectivul nu va mai fi viu, în mişcare, manipulat de cameraman, ci mort, fix, ţintuind un anume unghi, în care nimeni nu poate păşi neobservat? Ştiu, pare o viziune apocaliptică, dar gândiţi-vă de cât de multe ori nu aţi auzit, în jurul vostru, oameni vorbind despre faptul că această naţiune poate fi condusă numai de o mână de fier? Românii, guvernaţi şi guvernanţi, nu par să înţeleagă că toate greşelile în care se complac şi persistă nu au cum să ducă spre un alt deznodământ. Şi presa nu face excepţie: fie că joacă roluri partizane, pentru diferite tabere politice, fie că se transformă în „tele-justiţie”, imparţialitatea ei a încetat aproape total. Ori, un gardian imparţial e un gardian şantajabil, bun de mituit. Şi, pentru suma corectă, se va transforma şi îşi va îndrepta ochii acolo unde i se cere.

Last but not least, posibilitatea apariţiei acestui Big Brother o văd legată, esenţial, şi de noile „mişcări de trupe” de pe scena politică. Migrarea dinspre opoziţie înspre un grup aşa-zis „al independenţilor” – care sprijină puterea – este un semnal foarte prost. În asemenea condiţii, opoziţia, ca braţ al echilibrului democratic, riscă să dispară. Şi ştim cu toţii ce înseamnă asta, nu? Politica nu e o serată cu licitaţie: cine dă mai mult, la acela mă duc. Puterea nu e un borcan cu miere spre care, ca un urs pofticios, o iei la goană, indiferent ce. Caracterul unui politician constă, în primul rând, în consecvenţa principiilor şi ideilor. Asemenea gesturi depăşesc aria oportunismului şi intră pe teritoriul…găinăriei. Iar cu astfel de găinari, nu e de mirare că presa se poate transforma, din „câinele de pază al democraţiei”, în vulpea ce stă s-o-nhaţe…