Un studiu coordonat de Max Planck Institute for Human Cognitive and Brain Sciences din Leipzig demonstrează că bebeluşii detectează mai bine decât adulţii relaţiile complexe dintre silabe în vorbire şi abaterile de la acestea.
Timp de 20 de minute, cercetătorii i-au pus pe bebeluşii de trei luni să asculte un flux de silabe şi le-au măsurat reacţiile cerebrale prin electroencefalografie. Bebeluşii au ascultat perechi de silabe care apăreau de cele mai multe ori împreună, în dependenţă, fiind însoţite de o altă silabă. Din când în când, această regularitate era spartă.
De exemplu, silabe precum le şi bu apăreau mereu împreună, în combinaţii cu altele, de genul – le -ui – bu. Când seria era schimbată – le-ui-to, bebeluşii simţeau ruperea modelului. Aceste tipuri de regularităţi sunt prezente în construcţiile gramaticale. De exemplu: Fetele şi-au probat rochiile; dacă ultimul element ar apărea nearticulat, Fetele şi-au probat rochii, creierul bebeluşului ar percepe imediat această neregularitate.
Nu toţi bebeluşii au avut însă aceeaşi capacitate. Cercetătorii au introdus schimbări ale tonului cu care erau pronunţate silabele şi numai bebeluşii care au reacţionat la aceste schimbări au perceput şi dependenţele dintre silabe.
Până aici nimic nou, părinţii şi educatorii au fost dintotdeauna uimiţi de viteza cu care învaţă copiii regulile vorbirii. Ceea ce i-a surprins pe cercetători a fost că adulţii nu reuşeau să detecteze aceste neregularităţi decât dacă erau instruiţi să le caute. Când făceau această operaţie analitică, conştientă, reuşeau să atingă performanţa bebeluşilor, ceea ce înseamnă că în timp ne pierdem această capacitate naturală de recunoaştere automată. Aceleaşi diferenţe între adulţi în raport cu tonul rostirii silabelor a fost observată. Cercetătorii încearcă mai departe să determine care e rolul acestei abilităţi.
Sursa: Science Daily