Bătrânul care a văzut Europa

Era bătrân, a trăit deja mai mult de 80 de ani. Stătea pe bancă, printre flori și copiii se jucau în fața lui. Doi erau nepoții lui, ceilalți prieteni ai acestora. Copiii se jucau, râdeau, se distrau, vorbeau despre fluturi și libelule și ariciul prins în spatele blocului, iar el îi privea tăcut. Îi plăcea să le povestească despre ape îndepărtate și munți înalți, despre popoare neștiute și elefanți, iar copiilor le plăcea să îl asculte. Era ca un bunic bun al tuturor, nu doar al nepoților lui; îl știau ca fost profesor de istorie și geografie. O perioadă scurtă a fost directorul liceului, cu toate că nu avea originea care era necesară pentru a putea fi considerat om.

Cu el, comuniștii au făcut cumva o excepție de la regulă, deoarece îl vedeau atât de uman, atât de educat și știau că la ore vorbește doar despre ce este în manualele aprobate. Știa și limba rusă, avusese timp s-o învețe.Îi plăcea să stea pe bancă, dacă era vreme însorită, și să citească National Geographic, primit direct din America – era cumva o situație excepțională că putea să primească revista. Nu se putea călători altfel, iar el făcea maximul din ce se putea realiza: citirea articolelor despre inuiți și ghețari, despre șerpi și deșerturi, despre jaguari și păduri tropicale, despre oceane uriașe și balenele lor. Le arăta copiilor fotografiile cu locuri neștiute și animale extraordinare, iar ei priveau interesați, mai ahtiați după cunoaștere decât își putea imagina vreodată oricare dintre profesorii imbecili care predau la școală, acelorași copii maltratați de comunistul sistem educațional, o mare dresură de papagali. El, bătrânul profesor, era altfel: îi încuraja pe copii să învețe pentru ei, pentru a înțelege, pentru a deveni oameni de valoare, pentru a fi apți de a explora cu mintea splendorile și realitățile Universului, care merită să fie cunoscute. Și, culmea, copiii nu foarte mari, îl înțelegeau. Conștientizau esența celor spuse de el. Extraordinar! Doar cultura te face om, iar cunoașterea nu poate să fie dobândită decât prin străduința ta personală, prin efort intelectual susținut pe întreaga Viață. Ne povestea cum cunoașterea l-a salvat și pe el în vremurile grele, când făcea schimb, dând tutunul pentru bucățele de pește sărat și frânturi de pâine care îl făceau mai rezistent, mai apt de supraviețuire. Conta fiecare bucățică de pește sau pâine, hrana aceea putea reprezenta diferența dintre viață și moarte. El știa asta.

Îi plăcea să povestească în limba lui minoritară despre lucrurile bune, care îi fac pe oameni mai fericiți. Dar acum, în ultimii ani, îl frământa o întrebare. Oare ar trebui să povestească despre acele lucruri despre care nu a zis niciodată nimănui nimic, după ce a revenit din război? Despre marșul sinucigaș către inamicul necunoscut, despre bombele care explodau și sunetul asurzitor al grenadelor, mitralierelor, mortierelor, despre schijele și gloanțele milioane care te ucideau oricând sau te ocoleau din hazard, dacă erai norocos? Își amintește exact zbaterea prin păduri și stepe neștiute, traversând râuri necunoscute și mlaștini, în număr din ce în ce mai mic. Dacă își închide ochii, îi vede și acum pe camarazii și dușmanii care se chinuiau în sânge răbufnind din artere, cu răni mortale, membre lipsă, trupuri sfârtecate, produse de ei, între ei. Își aduce aminte de grimasele de pe fețele lor. De avioanele care aruncau bombele peste orașe, de tancurile care veneau și veneau, fără să se mai oprească. Puhoaie de ruși care se revărsau de niciunde, militari germani care erau când aliați, când dușmani, bazat pe decizii venite de departe, decizii cu care nici unul dintre ei nu avea de-a face. Despre bărbații tineri care rămâneau nemișcați în noroaie roșiatice din păduri îndepărtate; despre cei răpuși de foame, de boli, de frig. A văzut satele pârjolite, casele arse, femeile pângărite de zeci de soldați, apoi ucise împreună cu copii, cu bătrânii, de către Armata Eliberatoare. A văzut jaful și debandada, hoția și disperarea de fiecare parte. Bărbați tineri care nu mai aveau puterea de a mai continua.

Erau multe situații când nici el nu mai credea că de aici se mai poate avea un viitor. A trăit Siberia și inexistența de prizonier, știe de foamete și frig, de membrele degerate, ca și cum ar fi fost azi. Lumea în care viața omului nu valora mai mult decât viața unei muște. Milioane de pași prin peisaje pustiite, străbătând țări întregi pe jos, prin zăpadă, ascuns ca o sălbăticiune înfometată, dar adunând putere, căci era drumul către casă, către familie, către părinți și soție și către copiii lui, către societatea umană de care aparține. A văzut toate mârșăviile posibile și imposibile, a văzut extremele comportamentelor umane, de la violență nemărginită la disperare și viclenie și camaraderie și autosacrificare pentru binele comun. Al cui bine? Decorații post-mortem făcute din aluminiu. Ce se poate zice despre astea, despre oamenii europeni creștini din secolul 20, care se ucideau între ai ca șleahte de diavoli? Cum de a fost posibil… cum de a fost posibil? Și ceea ce este și mai dramatic, își aducea aminte de vremurile de dinainte de război, când nimeni nu putea să creadă că așa ceva este posibil să se întâmple. Ce garantează cu nu va fi din nou la fel sau și mai dur? A preferat să tacă, zeci de ani. Și-a construit cu trudă multă o altă casă, și-a găsit o altă soție, a avut alți copii, împins de dorința Omului de a exista în orice condiții, de a supraviețui oricărui dezastru.

Privea nepoții cum se joacă, fericiți, plini de viață și era mulțumit. El era un învingător. Le povestea despre păduri îndepărtate, urși mari, râuri sălbatice, munți înalți și stânci frumoase pline de flori și despre importanța iubirii dintre oameni. Le povestea despre speranța lui că odată va exista o Uniune Europeană în care ceva rău nu se va putea întâmpla, niciodată. O uniune a oamenilor din Europa. Îmi aduc aminte de el și îi mulțumesc pentru cele zise de el, atunci.

Acest articol a fost preluat de pe blogul biologului Peter Lengyel.

Peter Lengyel s-a născut în 1973 în Sighetu Marmaţiei şi a absolvit biologia la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Este biolog, expert în conservarea biodiversităţii, fotograf al naturii, membru al Asociaţiei “Valea Verde”, dar şi secretar ştiinţific la ONG UNESCO Pro Natura, cu sediul în Bucureşti, şi membru al Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii.

Foto: Flickr / lomokev

Puteți citi și:

Noaptea în pădurea sălbatică

Ecologismul trebuie să devină religia elitelor tinere

Fabula vânătorului împăiat

Hidrocentrale mici, dezastru mare

Ursul, mafia și prompteristele

Rangerul, ursul și braconierul

Liber la braconieri

Creativitate științifică și artistică – pentru bani

Biodiversitatea umană: numărul mic de urmași și degradarea genetică a populației civilizate?

Criza – de ce este ea bună?