Amazoanele. O poveste, de Adriana Babeți, a cîștigat Premiul Cartea Anului, acordat de revista România literară. Cu o bibliografie impresionantă, cartea reprezintă o incursiune exhaustivă în lumea femeilor războinice, o călătorie virtuală ce porneşte din Antichitate şi ajunge pînă în secolul XXI. Printre „protagonistele” acestei poveşti fascinante se află Clorinda, Pentesileea, Brunhilda, Jeanne d’Arc, dar şi Diane Vernon, Hauteclaire, Ada Razu, domnişoara de Maupin sau Nikita, Beatrix Kiddo şi Lisbeth Salander.
Femei de stirpe zeiască, după unii, fiinţe cît se poate de pămîntene, după alţii, amazoanele se regăsesc în opere istorice, literare sau artistice din toate epocile. Prezente la Diodor din Sicilia şi Strabon, ele i-au inspirat deopotrivă de Stendhal, Balzac sau Barbey d’Aurevilly, iar în epoca modernă au devenit eroine de film şi benzi desenate.
Duşmani de moarte
Cum lesne se poate vedea din chiar epitetele care însoţesc uneori numele amazoanelor, acestea le sunt bărbaţilor vrăjmaşe fără cruţare. Căci ce altceva înseamnă anti-áneirai decât „duşmanele”, dar şi „egalele bărbaţilor”? Mai mult, androktónoi amazónai spune clar că războinicele sunt „ucigaşe de bărbaţi”. Ca şi acel ciudat cuvânt scit, oiorpata, pe care-l pomeneşte Herodot în Istorii şi care tot „ucigaşe de bărbaţi” înseamnă, căci, scrie marele istoric, „sciţii spun oior la «bărbat», iar pata, «a ucide»”1. Sau „neiubitoare de bărbaţi” ori, de-a dreptul, stygánores („care urăsc bărbaţii”). După cum tot o mizandrie se poate citi şi dincolo de alte atribute ale amazoanelor. Ele sunt nesupuse, de nestăpânit, neîndurând nici un jug: admétis. Ori, pur şi simplu, nişte femei care trăiesc (cred cei mai mulţi) fără bărbaţi: anándrai.
De unde să pornească însă această ură? S-ar putea extrage câteva explicaţii din ceea ce a fost descris şi explicat până aici, cu precădere în Atac. Pe de-o parte, prin însăşi „matricea” lor, în care sunt întipărite firile celor două zeiţe fecioare, Atena şi Artemis, amazoanele ar putea moşteni o agresivitate îndreptată făţiş împotriva bărbaţilor. Cei care sugerează că mizandria războinicelor s-ar înrudi cu cea a zeiţelor protectoare sunt cu precădere poeţii şi autorii tragici. În paginile lor se poate citi cum amazoanele şi-au închinat virginitatea Dianei, trăind doar printre „soaţe pe ales” şi, mai mult, dezlănţuindu-se înverşunat împotriva bărbaţilor. Aşa ne apare în tot ce face şi spune Camila, amazoana lui Vergiliu: „Camila, mulţămită doar cu Diana/ Iubirea armelor şi-a fecioriei,/ Trăind în neprihană o cinsteşte”2.
Pe de altă parte, istoricii stau în cumpănă, fără să ştie ce explicaţie să dea acestei porniri atât de crâncene a amazoanelor împotriva bărbaţilor. Majoritatea aleg calea cea mai simplă (şi sigură): nu dau nici o lămurire şi iau lucrurile ca atare, cum s-a tot povestit despre ele. Deci amazoanele s-au născut pur şi simplu aşa, ca neam, cu dorinţa de a trăi într-o lume pe dos, unde femeile fac legea. Cum spune şi Himerios în Discursuri: în cazul lor ar fi vorba de însăşi răsturnarea Firii, fapt care tulbură temeiurile ordinii bune a lumii (reprezentată de androcrata cetate a Atenei). Aşadar, legea acestor femei se ridică împotriva celei statornicite de bărbaţi, semn clar al unei aversiuni fără rest faţă de ei.
E tocmai motivul care îi împinge pe unii istorici să scrie fără să ezite că asemenea lumi complet ieşite din matcă nu pot exista în realitate. Pentru Strabon – se ştie – o Amazonland nici nu poate fi concepută, deoarece e greu de crezut că femeile sunt în stare să construiască cetăţi şi să pornească războaie de cucerire. Aceasta ar fi, crede Strabon, ca şi când s-ar spune că „bărbaţii de pe acele vremuri au devenit femei, iar femeile, bărbaţi”3.
În schimb, după cum s-a văzut tot în Atac (în subcapitolul despre obârşiile neamului amazonicesc), alţi istorici şi poeţi s-au străduit să afle sau să-şi imagineze ce anume le-a împins pe aceste femei să-şi făurească o lume „pe dos”, împotriva bărbaţilor. Herodot, Herodian, Pompeius Trogus, Procopius din Caesarea, de pildă, au încercat să raţionalizeze apariţia urii femeieşti împotriva bărbaţilor. Ceea ce nu le face însă pe acestea mai puţin ciudate şi barbare, ba chiar monstruoase.
Primul care le descrie astfel e Herodot, în aceeaşi Carte a IV-a din Istorii. Acolo apare relatată întâia revoltă amazonică împotriva bărbaţilor. Ea are loc în largul mării, căci grecii biruitori la Termodon au luat prizoniere atâtea războinice câte au încăput pe corăbii. Răzmeriţa e bruscă, fără alte explicaţii decât cele ce pot fi deduse din umilinţa pe care o îndură în chip de sclave femeile obişnuite să trăiască liber: „Ajunşi în largul mării, amazoanele săriră asupra bărbaţilor şi-i măcelăriră”4, notează Herodot.
Alţi istorici, în schimb, oferă explicaţii mult mai amănunţite. Unul dintre ei este Pompeius Trogus, pe care l-am mai citat în Atac, prin intermediul lui Iustin. Acolo, în Istoriile filipice, apare relatat amănunţit episodul revoltei. Văduvele tinerilor sciţi exilaţi în câmpia Termodonului şi ucişi într-o ambuscadă, adică viitoarele amazoane, nu numai că au preluat rolul soţilor dispăruţi, dar au respins „orice gând de măritiş cu vecinii, numind-o pe aceasta sclavie, nu căsătorie. Curajoase, […] şi-au întemeiat statul fără bărbaţi şi apoi chiar l-au menţinut sfidându-i pe aceştia. Şi pentru ca nici unele dintre femei să nu pară mai norocoase decât altele, i-au ucis pe toţi bărbaţii ce rămăseseră acasă. De asemenea, şi-au răzbunat soţii omorâţi în război prin măcelărirea vecinilor”5.
O variantă asemănătoare deapănă şi Procopius din Caesarea despre femeile barbarilor lăsate de soţi singure lângă râul Termodon. Pentru că nu au altă soluţie de supravieţuire, împrumută „fire şi strai de bărbaţi”, se înarmează şi pornesc război împotriva vecinilor care le ameninţau. Ce mai adaugă însă Procopius în două rânduri, spre deosebire de alţi istorici, este un fel de circumstanţă atenuantă pentru curajul nebunesc al femeilor: aceste amazoane au pus mâna pe arme „fără voia lor”, „împinse la treaba asta de nevoie, până când li s-a întâmplat să fie măcelărite cu toatele”6.
Iar în ce îl priveşte pe Herodian, el îl citează pe Themistagoras şi crede că schimbarea totală a felului de a fi al femeilor din Lycia e datorată unei hotărâri spontane. „Într-o bună zi”, adică brusc, scrie Themistagoras, ele decid să înceapă o viaţă nouă, să se înarmeze şi să facă toate muncile bărbăteşti. E drept, nu ni se spune nimic despre felul în care aceste femei, numite amazoane după centura (zóne) de care îşi atârnau săbiile7, se foloseau (sau nu) de bărbaţi.
Există însă alte poveşti, e drept, nu despre amazoanele propriu-zise, ci despre trei neamuri de femei care îşi duşmănesc de moarte bărbaţii şi care nu pregetă să îi ucidă: lemnienele, apoi supusele lui Penteu din cetatea Tebei şi, în cele din urmă, fiicele lui Danaos. Firile şi faptele lor sunt descrise pe larg în capitolul Dar Eros? din Asalt. Ceea povestesc poeţii epici şi tragici despre cruzimea acestora faţă de bărbaţi le aseamănă mult cu sadismul pus pe seama amazoanelor. Numai că există şi o deosebire de esenţă între ele. Amazoanele sunt crude cu bărbaţii pentru că aşa s-au născut, cred cei mai mulţi. În schimb, în cazul lemnienelor, al tebanelor şi danaidelor, nebunia care le împinge la tortură şi crimă e mai presus de ele: e fie pedeapsă zeiască, fie poruncă a tatălui.
Asupra femeilor din insula Lemnos Afrodita abate o duhoare teribilă, deoarece acestea îi nesocotesc cultul. Cuprinşi de scârbă, bărbaţii le resping şi încep să se delecteze cu sclavele trace. Turbate de gelozie, lemnienele căsăpesc fără cruţare toată spiţa bărbătească a neamului lor şi trăiesc singure până le descoperă argonauţii. Cel puţin aşa le spune povestea Apollonios din Rhodos în Argonauticele. Un sfârşit cumplit îi aşteaptă şi pe bărbaţii tebani, în frunte cu Penteu. Cele care îi sfâşie cu ghearele şi cu dinţii, ca nişte fiare, sunt soţiile, ba chiar mamele lor, cu minţile răpite de Dionysos drept pedeapsă pentru că regele îi interzice cultul în cetate. Iar cele 50 de fiice ale lui Danaos (cu singura excepţie a Hipermnestrei) îşi ucid din porunca tatălui logodnicii în noaptea dinaintea nunţii.
În toate aceste trei legende, ura împotriva bărbaţilor (atât de asemănătoare cu a amazoanelor) le e indusă explicit femeilor fie de un zeu, fie de un tată mult prea puternic. Aşadar, furia lor ucigaşă îşi găseşte cumva o circumstanţă atenuantă. Ceea ce, în cazul amazoanelor, nu se prea întâmplă. Dar în felul cum e reprezentată uneori mizandria războinicelor mai apare o nuanţă foarte interesantă, care le învăluie înfruntările cu bărbaţii într-un nimb strălucitor şi demn. Acest timbru ciudat apare atunci când, în unele poeme sau tragedii, e invocată moartea jalnică, „prin mână de femeie”, a unor mari bărbaţi, cum ar fi Agamemnon sau chiar Heracle.
Lucru ştiut, pentru unii autori greci şi romani, desăvârşirea unui Erou (fie el mitic sau descins direct din istorie) se petrece la capătul unui şir de probe, între care, obligatoriu, apare şi înfruntarea cu Amazoana. O luptă din care bărbaţii (Tezeu, Perseu, Peleu, Heracle, Ahile, dar şi Alexandru Macedon) ies mereu biruitori. Se întâmplă însă ca amazoanele să mai fie pomenite într-un context din care se degajă un sens nou. Şi anume atunci când moartea unui erou mitic sau rege a fost provocată de o femeie. Agamemnon e ucis mişeleşte de soţia Clitemnestra, iar unui asemenea sfârşit nedemn îi e oricând preferată o moarte eroică pe câmpul de luptă, de mâna unei amazoane. De ce?
Pentru că, deşi spiţă femeiască, războinicele au totuşi un curaj şi o demnitate a înfruntării directe pe care grecii le pun oricând mai presus de urzeala ticăloasă a unei soţii adulterine. Şi încă ceva: ca abatere suplimentară de la legea patriarhală grecească, amazoanele sunt (în cele mai multe cazuri) „femei fără bărbaţi”, deci necăsătorite, deci gata oricând să se sustragă normelor conjugale. Spre deosebire de o soţie legiuită, a cărei crimă perfidă împotriva soţului e cu totul de neîngăduit. Celibatul amazoanelor, stilul lor bărbătesc, plin de francheţe, cu care îşi înfruntă duşmanii faţă în faţă, le face oricând de preferat nevestelor ce uneltesc şi îşi omoară soţii în cele mai josnice moduri cu putinţă. Clitemnestra îl surprinde în cadă pe Agamemnon, aruncă asupra lui un năvod, îl imobilizează şi îl ucide (după unii autori, singură, după alţii – cu ajutorul amantului Egist). În timp ce marele Heracle se stinge în flăcări după ce îmbracă, la îndemnul geloasei soţii Deianeira, cămaşa otrăvită a centaurului Nesus.
Iată ce crede Eschil în Eumenidele, de pildă. Apolo, în chip de avocat al lui Oreste, le reaminteşte celor din Areopag, spre a-l absolvi de vina matricidă pe erou, că felul în care şi-a găsit moartea regele Agamemnon nu poate fi iertat. Căci una e, spune zeul, ca „un bărbat de neam” să cadă eroic pe câmpul de luptă, „străpuns de săgeţile cu lungă bătaie,/ ţâşnind din arcul unei Amazoane”8, şi cu totul altceva „să moară prin mâna femeii sale”.
Aceluiaşi gând îi dă glas nefericitul, dar orgoliosul până în ultima clipă, Hercule în tragedia lui Seneca, atunci când, stând în faţa Corului, îşi plânge sfârşitul amarnic, iscat de nesăbuinţa soţiei: „Vai, groaznică ocară,/ O, soartă ticăloasă! […] Dar dacă sorţii vrură ca viaţa mea s-o curme/ O mână de femeie şi moartea mea se toarse/ Din furca ruşinoasă, aş fi putut, vai mie,/ Să pier de mâna Herei. Tot mână de femeie,/ Dar mâna celei care stăpână e în ceruri./ De era mult, atuncea să-mi fi răpus puterea/ o amazoană scită”9.
1. Herodot, Istorii, vol. I, p. 351.
2. Publius Vergilius Maro, Eneida, p. 557.
3. Strabon, Geografia, Cartea a XI-a, p. 48.
4. Herodot, Istorii, vol. I, p. 351.
5. Marcus Iunianus Iustinus (sec. III), Epitoma Historiarum Philippicarum Pompei Trogi, II, 4, în Epitome of the Philippic History of Pompeius Trogus, ediţie de Rev. John Selby Watson, Henry G. Bohn Publishing House, London, 1853, traducere din latină de Claudiu T. Arieşan.
6. Procopius din Caesarea, Războiul cu goţii, traducere şi introducere de H. Mihăescu, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1963, pp. 208-209.
7. Apud Herodian, Grammatici graeci, t. III, Hildesheim, G. Olms, 1965.
8. Eschil, Eumenidele, în Orestia, traducere, prefaţă şi note de Alexandru Miran, Bucureşti, Univers, 1979, p. 177.
9. Lucius Annaeus Seneca, Hercule pe muntele Oeta, p. 139.