Bărbații feminiști sunt cei care lucrează la desființarea propriei dominații (I)

Când vorbim despre feminism, cu toate direcţiile sale de acţiune şi cercetare, înţelegem, în esenţă, lupta pentru drepturile egale în rândul femeilor, fie că e vorba de drepturi sociale, economice, politice sau culturale. Deşi a pornit ca mișcare a femeilor pentru femei, cauzelor adunate sub umbrela feminismului li s-au alăturat de-a lungul timpului şi bărbaţi care înţeleg necesitatea unei schimbări majore a felului în care raportul dintre genuri e înţeles şi aplicat la nivelul societăţii.

 

Interviu de Roxana Bucată

Ilustraţie de Ionuț Dulămiță

 

Astăzi, când la Sibiu începe Festivalul Egalităţii de Gen, vă propunem o serie de interviuri cu bărbaţi care susţin valorile feminismului.

Florin Poenaru este doctorand în antropologie socială la Central European University din Budapesta și autor de articole publicate pe Critic Atac. Pentru el, bărbatul feminist este cel care a înțeles că problematică este propria dominație și este dispus să renunțe la acest privilegiu, în favoarea egalității de gen. Deşi în cursa pentru alegerile prezidenţiale din România sunt înscrise anul acesta două femei, şi deşi reprezentarea femeilor în politică e o chestiune vitală pentru mişcările feministe, prezența a două femei nefeministe în cursa pentru peședinție nu este  o victorie, după părerea lui Florin Poenaru, care susţine că ar fi preferabil un bărbat feminist. Vă invităm să citiţi seria de interviuri despre femei şi drepturile lor, despre feminism şi societatea actuală, la care sunt invitaţi David Schwartz, regizor de teatru şi activist, Marius Bogdan Tudor, istoric, şi Liviu Gaja, psiholog şi vicepreşedinte al Asociaţiei A.L.E.G.

 

Ce înseamnă bărbat feminist?

Un bărbat care își înțelege privilegiul de a fi bărbat, care înțelege că trăim într-o ordine socială ce naturalizează dominația masculină și care încearcă (cumva) să lucreze împotriva acesteia, sau măcar să o facă viziblă. Astfel, întrebarea care se pune nu este de fapt ce este un bărbat feminist, ci ce (poate) face un bărbat feminist?

Pentru unele curente de feminism, însăși categoria de bărbat feminist este o imposibilitate: un bărbat, prin virtutea faptului că este bărbat –adică la nivel ontologic – participă la și beneficiază de această dominație masculină în mod direct și personal. Faptul că eventual un bărbat spală vase, are grijă de copii, nu iese la bere cu băieții sau nu-și violentează partenera ar putea trece conjunctural drept fapte bune, dar care nu pot să anuleze vreodată poziția structurală dominantă a bărbaților ca gen. Astfel, în această versiune de feminism, un bărbat cu adevărat feminist e un bărbat mort.

Cum această viziune feministă nu lasă prea multe șanse nici fizice, nici teoretice bărbaților (mai ales celor care nu sunt doar bărbați, ci și albi și hetero –cea mai proastă combinație posibilă), cred că din punct de vedere politic bărbații feminiști ar trebui să se comporte în raport cu propriul privilegiu așa cum o fac burghezii progresiști în raport cu al lor: anume, exact în baza propriului privilegiu să îmbrățișeze total acele cauze care au ca finalitate destructurarea propriului lor privilegiu. Altfel spus, un bărbat feminist, precum un burghez progresist, nu poate face nimic altceva decât să lucreze, subtil și indirect, la propria anihilare.

Din această perspectivă, opusul bărbatului feminist nu este (așa cum se crede îndeobște) bărbatul macho, ci bărbatul care aderă la cauzele feministe pentru a-și spori privilegiul: mai pe scurt, pentru a-și înlesni accesul la femei, în special la feministe. Pentru a păstra comparația anterioară, aceștia sunt precum acei burghezi care îmbrățișeză cauze progresiste doar pentru a avea acces la trupuri de țărănci și muncitoare. Prin urmare, paradoxal poate, sarcina unui bărbat feminist nu se conturează neapărat în raport cu femeile (în raport cu acestea, bărbatul feminist va rămâne inevitabil dominator, falic, penetrator, într-un univers fantasmatic clar circumscris), ci cu ceilalți bărbați, în special față de cei cu înclinații oportuniste.

Cum se raportează un bărbat feminist față de cauzele feministe comparativ cu o femeie?

Aceasta este o întrebare delicată, deoarece nu este întotdeauna clar cum se raportează o femeie la cauzele feministe (și feministele la femeile care nu rezonează cu cauzele feministe, dar asta e o altă discuție). Poate părea o aroganță macho ce voi spune acum, dar atât teoretic cât și în practică, bărbații feminiști sunt mai apropiați de cauzele feministe, decât sunt femeile nefeministe. Altfel spus, bărbații care au înțeles că problema este propria lor dominație și care sunt dispuși să lucreze în vederea destructurării acesteia sunt mai utili și mai apropiați cauzelor feministe decât femeile care nu au înțeles că problema de fond este dominația masculină și continuă să rămână subiectele-obiect ale acțiunii acesteia (fără a sugera vreun moment că aceste femei ar fi complet pasive la această dominație, sau în totală necunoștință de cauză). Astfel, nu există nimic biologic sau ontologic care să predispună în mod automat bărbații la dominare și femeile la feminism. Un asemenea mod de a gândi lucrurile ar merge chiar împotriva ideii că există dominație masculină și mai ales împotriva logicii de diferențiere specifică acesteia, ce interpelează și creează în mod diferit subiectivități, corporalități și interese politice, fără a mai pune la socoteală evantaiul de determinări oferite de diversele intersecții dintre gen, clasă, rasă și vârstă. O simplă chemare la arme a femeilor contra bărbaților ar fi de ajuns, dar acest lucru nu funcționează decât în schemele simpliste de best-seller, în care bărbații vin de pe planeta Marte și femeile de pe muntele Venus.

Un exemplu concret în acest sens este acela al implicării femeilor în politică, atât de prezent în spațiul public de la noi, mai ales acum în prag de alegeri prezidențiale cu două femei candidate. Argumentul feminismului liberal local este acela că o prezență crescândă a femeilor în politică, ideal până la paritate, nu este doar de dorit, dar și un scop în sine al feminismului. Ideea de cote este mecanismul cel mai des vehiculat pentru asigurarea acestei ponderi. Or exact acest tip de argument neagă dominația masculină chiar dacă formal o afirmă, fiind astfel un argument, în ultimă instanță, nefeminist Altfel spus, feminismul liberal al reprezentării nu lasă loc posibilității că o femeie ar putea lucra împotriva intereselor femeilor, că aceasta ar putea reproduce, nu contracara, dominația masculină. Simplul fapt de a fi femeie este de ajuns – or aceasta nu reprezintă decât reafirmarea unui esențialism de gen. Dacă ne uităm cu atenție în politica românească prezența într-o proporție mai mare a femeilor în politică, în genere, nu a dus la amplificarea discursului feminist sau la susținerea cauzelor feministe, ci la sedimentarea unor reflexe conservatoare și masculine. Să luăm rapid doar exemplul Elenei Udrea și al Monicăi Macovei, cele două candidate menționate anterior, semnificative pentru femeile intrate în politică în ultima decadă sub oblăduirea președintelui Traian Băsescu: ambele sunt anti-avort, ambele sunt anti-feministe în mod explicit, și ambele reproduc roluri de gen specifice dominației masculine. Un bărbat progresist și mai ales feminist ar fi întotdeauna preferabil acestora. Ceea ce cred că este cu adevărat propriul feminismului nu este fidelitatea față de gen, ci față de emancipare.

Cum ai început să susții cauzele feministe?

Subiectivarea mea în direcția feminismului (atâta cât poate fi acesta posibilă pentru un bărbat alb și hetero) s-a produs concomitent cu subiectivarea mea spre comunism, adică o mișcare concomitentă pentru eliberare, emancipare și revoluție. Ca orice marxist am crezut inițial că toate problemele vor fi rezolvate o dată ce vom ajunge în comunism, inclusiv problema spinoasă a relațiilor dintre bărbați și femei. Acum cred că sunt șanse mai mari să ajungem vreodată în comunism, decât să rezolvăm acest raport asimetric în mod satisfăcător. Practic, antagonismul dintre bărbați și femei este unul structural și care nu poate avea o rezolvare istorică, chiar dacă acesta se articulează diferit în diferite momente istorice. Așadar, trăiesc cu următoarea contradicție: chiar dacă la nivel politic și teoretic nu cred în esențe de gen și mi se pare eronat recursul la acestea, în ultimă instanță, mă gândesc că dacă tot trebuie să existe un esențialism, atunci acesta ar fi. Consecința practică a acestei contradicții este că nu susțin de fapt nici o cauză feministă în mod implicat, ci încerc să lucrez la destructurarea propriei mele masculinității masculiniste. Altfel spus, cu cât devin mai feminist, cu atât devin mai narcisist și mai nesigur în preajma femeilor – ca orice bărbat cum ar veni.

Ce părere ai despre situația femeii în societatea românească de azi?

Aici îmi întindeți o capcană clasică: aceea de a chema un bărbat să vorbească despre situația femeii. Reticiența mea nu vine din faptul că nu sunt femeie, subînțelegând prin asta că doar femeile pot vorbi legitim și cu sens despre femei și despre situația lor. Aceasta e poziție intelectuală și teoretică la fel de interesantă precum a spune că numai românii pot vorbi despre români, sau că doar eu pot vorbi despre mine însumi pentru că mă cunosc cel mai bine. Clamarea acestui monopol epistemologic în baza unui pretins monopol fenomenologic ne transformă pe toți în niște bile de biliard care nu interacționează, ci doar se ciocnesc.

Cu toate acestea, reținerea mea de a mă avânta într-un diagnostic ca răspuns la întrebarea ridicată are de a face mai degrabă tocmai cu posibilitatea de a pune un astfel de diagnostic. Nu cred că se poate izola o părere, sau chiar un studiu fundamentat, referitor la situația femeii în societatea românească de azi fără a lua în considerare o serie de determinări, intersecționalități, contexte și traiectorii. Dacă acesta vi se pare însă un non-răspuns prin invocarea nefericitului jargon post-modern, e păcat, tocmai pentru că este de fapt modalitatea prin care aș vrea să aduc în discuție noțiunea de clasă. De foarte multe ori, articularea discursului feminist presupune recursul la o categorie abstractă de femeie, în timp ce în realitate, femeile (ca și bărbații) par a fi mai degrabă definite (sau în orice caz, interpelate și subiectivate) de poziția lor de clasă, decât de cea de gen. Nu vreau să sugerez că ar exista o ierarhie anume aici, ci doar să constat că de multe ori bariera de clasă este mai plină de consecințe decât solidaritatea de gen.

Prin urmare, dacă tot e să generalizăm, problema femeii în societatea românească (ca și cea a bărbaților dacă îmi permiteți) este că trăim într-o societate capitalistă de clasă, în care lupta de clasă se poartă de sus în jos – adică este o luptă împotriva celor mai săraci, mai vulnerabili, mai izolați unde cele mai sărace, mai vulnerabile, mai izolate sunt femeile.

Care crezi că este cea mai mare problemă cu care se confruntă femeile în prezent?

Dacă tot am deschis poarta generalizărilor mai sus, propun să continuăm cu o generalizare globală. Principala problemă a femeilor în prezent este că pe corpul acestora, și în relație cu acesta, se poartă o serie de bătălii ale bărbaților. Acestea nu sunt doar simple victime ale acestor războaie, ci însăși câmpul de luptă. Nu există zi în care să nu apară câte o știre despre o femeie maltratată, fie simbolic, fie, din ce în ce mai des, fizic. Dorința de a controla corpul acestora prin viol, văl, imposibilitatea avortului, limitarea la spațiul casei, blocarea accesului la educație și voce politică este peste tot la ordinea zilei. Cei care vor să fixeze vina în predispoziții religioase sau etnice (precum se întâmplă în discursul rasist occidental ce identifică islamismul cu suprimarea femeilor, sau mai nou hinduismul, în urma recentelor gangrapes din India) uită că această atitudine este generală, la fel de prezentă în vestul civilizat, ca peste tot. De exemplu, în 2014 țara cu cele mai multe violuri raportate este SUA, în timp ce Suedia și Belgia sunt țările europeane cu cele mai multe violuri raportate per capita. Claude Levi Strauss a scris că funcționarea societății umane se bazează pe schimbul de femei între bărbați. Este un fel de a spune că societatea funcționează în baza violenței structurale și nemijlocite exercitate de bărbați asupra femeilor.

Ce părere ai despre situația bărbaților în societatea românească de azi?

Și aceștia trăiesc într-o societate capitalistă de clasă, în care lupta se poartă de sus în jos. Unii se află de partea câștigătoare, cei mai mulți nu. Desigur că prin simplul fapt că sunt bărbați, aceștia vor avea întotdeauna un avantaj, dar acesta e relativ și din nou ține de clasă. Să ne amintim că în perioada imediat următoare anului 1989, zeci de milioane de bărbați din Centrul și Estul Europei au murit datorită alcolismului. Reduși la irelevanță socială prin șomaj aceștia nu au mai putut performa rolul de gen atribuit și atunci s-au sinucis. Zilele trecute un bărbat din Onești s-a sinucis în fața fiscului din localitate pentru că nu mai putea datoriile, în prelungirea numeroasele sinucideri în rândul bărbaților imediat după criza din 2009. În anumite contexte, sau în rândul anumitor clase și segmente de clasă, presiunea pentru performarea rolului de gen este mai mare decât privilegiul relativ de a fi bărbat. Iar într-o societate patriarhală, machistă și ierarhică cum este și cea românească forța rolului de gen este cu atât mai mare. Modelul bărbatului care produce, care are, care este stâlpul familiei rămâne cel dominant. Cei care nu reușesc acest lucru sunt interpelați drept ratați și prin urmare sunt castrați simbolic. Toate formele agresive de masculinism ce răzbat în spațiul public sunt deopotrivă simptome și efecte ale acestei castrări simbolice ale bărbaților, în definitiv a alienării acestora.

Aceasta este însă o problemă mai amplă în măsura în care accesul la relațiile sexuale este mediat tot de performarea rolului de gen, o presiune ce transcende barierele de clasă. Spus mai pe șleau: faci sex dacă ești de succes, sau dacă măcar dai impresia că ești de succes. Cum se articulează această noțiune de succes, și cum devine aceasta practică, inclusiv la nivel corporal, rămâne de discutat mai pe larg cu altă ocazie. Relația devine însă una tautologică în condițiile în care a fi de succces prespune în sine deja ideea de a avea succes în cadrul relațiilor sexuale.

Există la Freud un pasaj în care acesta discută cazul unui trib indian pentru care toate visele aveau o semnificație erotică, mai puțin acelea care erau în mod explicit erotice. Acelea erau despre altceva. La fel stau lucrurile și în cazul bărbaților: dorința erotică nu se manifestă în raport cu femeile (transformate inevitabil în obiecte ale dorinței, cum spun discursurile mainstream feministe) ci în raport cu dorința de succes. Este practic dorința îndeplinirii totale a propriului rol. Contrar a ceea ce se spune îndeobște, problema principală a bărbaților nu este că aceștia controlează prea mult (instituții, resurse, femei), ci că nu au nici măcar controlul asupra propriei fantezii.

Crezi că e nevoie de bărbați feminiști?

Cred că e nevoie de bărbați care să își conștientizeze privilegiul și care să reușească să își obiectiveze rolul de gen în care sunt interpelați. Pentru asta au nevoie însă de ajutor de la feministe. Acest ajutor mi se pare că lipsește. Avem nevoie cu toții nu doar de mai mult feminism, ci de altfel de feminism.

Feminismul românesc de după 1989 (să nu uităm că a existat unul foarte interesant și înainte totuși) a apărut și s-a dezvoltat concomitent cu agenda neoliberală mai largă a tranziției. Feminismul, chiar dacă mai puțin central, a fost totuși parte alături de anti-comunism, anti-corupție, piață liberă, etc din rețeta tranziției spre capitalismul de tip vestic. În consecință, temele acestui feminism (în principal de reprezentare) au fost subsumabile mantrei democratizării și europenizării, feminismul fiind descris ca un barometru al civilizării și atingerii normalității de tip vestic. Ca atare, feminismul local de după 1989 nu numai că nu a pus în chestiune structura socială ca atare și inegalitățile constitutive ale acesteia, dar fiind promovat de reprezentanți și reprezentante ale fostei intelectualități tehnice a comunismului, acesta a luat un caracter de dreapta. (În siajul său, în România până și discursul LGBT este cu precădere tot de dreapta și neoliberal, dar asta e altă discuție).

Mai mult, forma instituțională în care acesta s-a conturat a fost tot de sorginte neoliberală: pe de o parte autonomizarea și apoi hegemonizarea unei sfere academice, pe de alta înființarea de ONG-uri finanțate pe bază de proiect cu rol de suplinire a activităților din care statul social s-a retras. Intersecția dintre logica academică și cea ONG-istică a avut ca efect producerea regulată a unui număr crescând de feministe cu diplomă, dar și conturarea unui câmp de expertiză propriu. Cum mecanismele validării în acest câmp sunt deținute monopolist, sau în orice caz, bine controlate, acesta funcționează în baza reproducerii unui model prestabilit dar și a fidelității personale față de acesta. În marginea, și uneori chiar în contra acestui câmp, au apărut diferite alte voci și agende feministe cu traiectorii și istorii diferite, însă acestea fie nu au reușit să ofere o articulare instituțională suficient de puternică și convingătoare, dincolo de solidaritățile de gen și personale transiente, fie au fost incapabile să combine cu succes similar schema academică cu cea ONG-istică.

Datorită logicii sale instituționale academice și ONG-iste feminismul oficial este capabil să producă doar teme și preocupări ce pot deveni obiectul unor dizertații sau al unor proiecte. Altfel spus, acest feminism nu produce ideologie emancipatoare, ci doar, în cel mai bun caz, policy. În ultimă instanță, feminismul este redus la un fel de job care se ocupă cu problemele specifice femeilor, nu cu emanciparea acestora (și a bărbaților).

Prin această focalizare, o serie de elemente ale vieții sociale nu sunt prinse în discursul feminist local: Întrebări precum: poate exista nuntă feministă? cum se serbează o zi de naștere feministă? cum se flirtează feminist (sau ce termen mai puțin macho ar trebui folosit măcar)? cum arată o relație sexuală care incorporează valorile feministe? – și multe altele similare nu au făcut obiectul preocupării feminismului local. E drept că există câteva femei și câțiva bărbați care încearcă să articuleze un stil de viață în care feminismul să fie central, experimentând astfel cu relații matrimoniale non-ierarhice, forme alternative de creștere a copilului, etc., dar aceste căutări sunt prinse într-o formă de lifestyle personal decât într-o încercare publică de a aborda aceste subiecte, multe dintre ele încă tabu.

Așadar, problema nu e că bărbații care ar încerca să fie mai feminiști sunt în ceața (după cum știm, o atitudine feministă fiind identificată prin spălatul vaselor sau prin ajutorul dat în gospodărie) la acest nivel, dar o serie de feministe sunt tot așa. Cunosc feministe care se află în același tip de relații monogame, cu bărbați macho, care se conformează la rolurile de gen și care reproduc tot felul de instituții conservatoare întocmai precum nefeministele. Știm cu toții cazuri de feministe care abuzează emoțional alte femei mai ceva decât un bărbat, doar pentru că abuzul e inerent relațiilor sociale.

Astfel, atât bărbații feminiști cât și femeile feministe au sens doar în cadrul unei ideologii feministe care vizează schimbarea radicală a relațiilor sociale construite pe baza dominației masculine. Altfel, acestea nu vor rămâne decât etichete, bune pentru un material de presă sau pentru un grant.

Cum se manifestă susținerea ta față de femei?

Oricum ar fi, întotdeauna e loc de mai mult.

 

Citiţi şi:

“Bărbaţii feminişti trebuie să susţină femeile, nu să le conducă” (IV)

“Vedem tot mai des bărbaţi care schimbă scutece, plimbă copii” (III)

“O femeie la conducere nu este o performanţă, e o normalitate” (II)