Banii de mîncare / i-am dat pe Turbohalle

23

Nu merg la meciuri sau la concerte, așa că nu pot să compar, dar nu cred că se întîmplă prea des așa ceva în București. Sau nu în felul ăsta – pe o stradă lată de 10 metri, între un gard cu sîrmă ghimpată și un șir de clădiri, cîteva mii de tineri așteptau la coadă să intre în fosta uzină Turbomecanica. Un prieten cu care m-am întîlnit pe drum mi-a spus că a copilărit în cartierul ăla și că în toată istoria lui, adunați, n-au coborît niciodată atîția hipsteri la stația Păcii. Dar nu erau numai hipsteri, era tineretul profesional urban și cred că era tot tineretul profesional urban.


 

de Dan Sociu

 

Organizatorii printaseră și împărțiseră pe la firme prea multe invitații, în ideea că oricum nu vin atîția oameni și acum toată lumea avea un flyer de-ăla. Încercau uneori să-și facă loc prin mulțime cîte unii care strigau să fie lăsați să treacă, pentru că au invitație și se rîdea isteric în urma lor.  Majoritatea nu se scuzau că ne calcă pe picioare și ne-o iau înainte și ăștia erau cei mai ok. Bravo lor.

Enervanți erau cei care voiau să mănînce prăjitura și s-o și aibă, genul de oameni care se simt vinovați de toate căcaturile, numai ca să arate că au bun-simț. Nu suportă ideea că cineva s-ar putea să nu-i placă. Își cereau scuze fîstîcite din priviri, în timp ce ne depășeau sau explicau de ce trebuie să ajungă neapărat înăuntru acum. Cea mai bună a fost – vă rog să ne lăsați să trecem, suntem DJ-ii care pun în seara asta și deja am întîrziat.  Din zvonurile și poveștile celor care ajunseseră pînă acolo, dar se lăsaseră păgubași și veneau înspre noi, în șiruri lungi, ca niște contra-curenți, se înțelegea că, dacă ajungi la prima poartă, nu înseamnă nimic. Acolo mai ai de așteptat ore bune pînă intri în curte.  Și în curte, alte ore pînă ajungi în club.

A fost o seară superbă, de mult n-am mai trăit așa ceva. Muream de plăcere să stau înghesuit între atîtea trupuri calde; era un bairam entactogen. Cînd venea mai multă lume din față, quitterii adică,  și încercau nerăbdători să-și facă loc printre anxioșii care așteptau, toată anxietatea aia combinată ne apropia și mai tare. Mă simțeam ca împachetat și plimbat dintr-o parte în alta. Nici nu trebuia să dau din picioare, eram dus pe sus și strîns la piept. Unii urăsc din suflet înghesuiala. Nu și eu, sunt o curvă de mulțimi, un porc în noroi. O să ajung un pervers de ăla bătrîn, care se freacă de oameni în autobuz. La fel, anxietatea mulțimilor îmi face bine. Mă face să mă simt superior, pentru că eu n-o am. Sunt mai mult cu depresia, cu trecutul, nu-mi bat capul să simulez posibile situații negative  din viitor, cînd am atîtea nașpa din trecut la care să mă gîndesc. Anxietatea e boală capitalistă, de stres, metropolitană, de office, și aseară în față la Turbomecanica era un viespar. Cred că cel mai mult îi omora lipsa controlului. Nu se știa nimic – mai ajungem vreodată, oare încăpem toți, oare cînd ajungem o să ne închidă pe dinăuntru și o să ne dea foc?

În cupluri era dezbinare – nu știu, tu stai dacă vrei, eu plec, mă scap pe mine, mi-e foame, mi-e sete, Țușca eu ți-am zis că o să fie așa, nu mai bine beam undeva o bere liniștiți, mă fut pe petrecerea lor. Țipau, se agitau, se scufundau în noroi – era și o zonă întinsă mai mlăștinoasă – se urcau pe garduri și cînd se cățăra cîte o fată la fustă scurtă, se pornea un val de fluierături și chiote vesele. Ratații care abandonaseră și veneau din față ne preveneau, condescendenți – stați degeaba, o să vedeți voi. Dar pentru unii dintre noi era prea tîrziu, devenise o treabă de onoare să ajungem la uzină. Plecați, fraierilor, cu cît plecați mai mulți, cu atît ajungem noi mai repede. Atîta determinare am mai văzut numai cînd l-am votat pe Băsescu, cu mulți ani în urmă, și am așteptat dîrji ore în frig în fața secțiilor.

Periodic, se organizau și mici mișcări de protest împotriva organizatorilor. Cîntau, pe Quantanamera: țărane, la sapă, țăraneeee la sapăă. Cei mai disperați își rupeau demonstrativ invitațiile și aruncau fîșiuțele de hîrtie în sus. Dar lipsea un lider care să dea coerență, o portavoce, un slogan sexy. Cei 5.000 de tineri adunați acolo erau pregătiți – o mică scînteie și ne-am fi răsucit pe călcîie, am fi pornit în marș pe bulevardul Maniu direct înspre Cotroceni și poate pe drum i-am fi agățat și pe cei din Militari. Dar n-a fost să fie. Și Slavă Domnului, mor dacă mai aud o singură dată în viața mea vreunul din sloganele alea cu ritm tîrîit gen : Indignați/nu manipulați,  Banii de cultură/i-ai dat pe băutură sau silabele sfinte ale cuvîntului Democrație. Venisem să dansez într-un spațiu cu adevărat generos, unul în care să te pierzi, ca din tinerețile mele berlineze, și aș fi înfruntat cu pieptul gol toată revolta populară, numai să-mi văd visul cu ochii.

Mi se uscase îngrozitor gura de la jointuri și mi se terminase apa (cred că eram singurul care avea așa ceva, ceilalți nu se gîndiseră că la club se poate sta ore la coadă), în curînd limba avea să mi se lipească de tot de cerul gurii și să nu mai pot vorbi decît în consoane. Ionuț Dulămiță, date-ul meu de aseară, mă rugase să nu mă îndepărtez de el. Creierul lui Ionuț e un sac cu pisici. Dacă se va cuantifica vreodată anxietatea, ar trebui măsurată în dulămiți. Cred că în orele cît am stat acolo, a trecut prin tot iadul,  dar s-a ținut tare, a stăpînit situația ca un ninja. La un moment dat însă, fluxurile ne-au luat pe sus și ne-au despărțit. La revedere, prietene, și m-am trezit deodată în fața Porții. Legendele se dovedeau adevărate – prima poartă era doar începutul.

Mi-ar trebui spațiul unui roman ca să povestesc și restul orelor pînă cînd am intrat pe bune. Holul principal era magic – cred că așa se simțeau imigranții cînd intrau în America, prin insula Ellis, după ce ieșiseră de la despăduchere. M-am întors o clipă cu fața către intrare și i-am privit pe cei din urma mea. Din secunda în care pășeau la căldură și muzică, fețele încremenite de frig și așteptare și nervi li se înmuiau și ochii li se aprindeau de bucurie. În curînd, mulți dintre ei aveau să fie dezamăgiți, cum li se întîmpla și imigranților din insula Ellis, dar momentul era frumos.  După ce m-am dezmeticit, m-am dus direct la baie să beau apă. Dar se spărsese o conductă și nu curgea. Aș fi lins robinetele, ca un cîine, dar erau uscate. Am stat încă vreo două ore la bar, am suportat tupeul fetelor prea sexy ca să stea la rînd și mai ales pe cel al narcisicilor care cereau să li se facă cockteiluri, le-am mîncat barmanilor lămîile din bolurile de pe tejghea și am reușit.

O vreme, muzica n-a fost mare lucru de capul ei. Erau două săli, una mai freak, pentru puști, cu dubstep, dar plictisitor, și una, aia mai mare, cu ritmuri middle-class, de dansat în lounge, cu delicatețe. Era o muzică de-aia care nici nu te ținea pe loc, nici nu te ridica în picioare, așa că am preferat să stau pe loc multă vreme, ca o statuie a reprimării între oamenii ăia care, de bine de rău, făceau un efort de adaptare și părea să le și placă. Dar sunt sensibil la muzica de dans, sunt mofturos, am nevoie de ritm susținut, de power, de hipnoză, fără multe alternări de stil. Muzica trebuie să crească, să fie climactică, ritmurile trebuie să te conțină și să te autizeze, nu să o ia în toate părțile din minut în minut, ca la jazz. E frustrant să te urci într-un TGV și să fii dat jos după 5 minute. Un DJ mișcă sala, nu o arde artist, pentru că n-ai venit la Ateneu.

Pînă la urmă, ceva mi s-a întîmplat și mie și muzicii și ne-am înțeles.

Foto: Metropotam

Acest articol a fost publicat pe 18 martie 2012. 


23 de comentarii

  1. Sunt foarte urate cozile. La fel de urat e cand venim toti la aceeasi ora. Dupa ora 2 s-a putut intra lejer ( si astfel prindeai chiar in intregime cele mai importante seturi). Sau, bineinteles, mai devreme.

    Nu! Hai sa venim toti buluc la 12 noaptea si sa strigam “Huooo, de e nu pot intra doua mii de oameni in acelasi timp?!!”

    Va asigur ca inauntru era destul spatiu, ba chiar nu m-am inghiontit cu nimeni si chiar am gasit si locuri unde se putea sta jos. All in all, ne plangem ca asta stim sa facem cel mai bine.

    Next time, nu veniti toti la 12 ca nu o sa intrati la un astfel de eveniment mare. GARANTAT!

    Mai bine ne-am plange de faptul ca inca nu s-a interzis fumatul indoors, lucru neplacut nu numai pentru nefumatori. Pe mine cel mai mult m-a deranjat ca am plecat ca un peste afumat de acolo, dar asta e cu totul alta mancare..de peste 🙂

  2. vai de capu’ vostru ! :)) asta e distractie??
    Oameni care fac eforturi sa se distreze?? dar ce s-a intamplat, intre timp s-au inchis toate cluburile din bucuresti de v-ati inghesuit toti acolo? ce-ati astepta sa fie mai special acolo? psihologia maselor + marketing, banuiesc ca au castigat organizatorii aia la greu de pe urma dobitocimii care se chinuia sa se distreze :)))

    • Captain Planet on

      scuze, am crezut ca am luat-o cu tot cu watermark (nici n-as sti sa-l scot) dar s-a intimplat ceva, cred ca am luat alta.

  3. haha, ha. cea mai buna cronica scrisa vreodata de un hipster. stiam de aseara. quiteri au venit si au plans pe FB. dar nu imi imaginam ca aveti atata staruintza sa ajungeti la tzeava aia…

  4. Nu am inteles de unde pana unde toti cei care au fost la Turbohalle sunt hipsteri…
    Majoritatea au fost intamplator acolo ca au primit invitatia…
    Am auzit un destept care mergea la Halele Turabo… deci e clar ca stia spre ce se indreapta…

  5. Pingback: TB rîde din nou « voxpublica | Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET

  6. “cei care voiau să mănînce prăjitura și s-o și aibă” nu exista aceasta expresie in limba romana. daca vrei s-o folosesti, totusi, mai bine scrii in engleza, cu italic. intelege lumea si nu te faci de ras

  7. Pingback: TB rîde din nou | Critic Atac

  8. sunt inca tinerel, zic eu. am o profesie. sunt urban de cateva generatii bune. totusi nici prin gand nu mi-a trecut sa dau pe acolo. ne vedem maine seara la sala palatului!

  9. Pingback: Cei mai buni gameri ai lumii se întrec la București | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger