Nicio lectură nu e mai potrivită în epoca lui Uniți Salvăm! decât Bâlciul Universității. Descoperind spiritul târgoveț în Bucureștiul postsocialist, proaspăt publicat de Editura Humanitas, în parteneriat cu Societatea de Antropologie Socială și Culturală. Cartea lui Florin Dumitrescu revizitează Piața Universității din anii 90, când protestul-maraton ce a urmat Revoluției avea să schimbe pentru totdeauna semnificația acestui nod central din București, rămas până azi reper al mișcărilor protestatare. Fără a relua discursurile politice și ideologice care s-au înșirat ca un ghem de interpretări ale Pieței în ultimii 20 de ani, Dumitrescu, doctorand în antropologie urbană, e mai degrabă în căutarea unui spirit al locului și al vremii care se află la întâlnirea dintre protest și mondenitate.
Am privit fenomenul Piaţa Universităţii ca pe un târg, în sensul cât mai amplu al termenului: praznic de pomenire (a „eroilor-martiri“), forum de dezbateri civice, bazar, chermesă, carnaval, iarmaroc, scrie Florin Dumitrescu în cartea pe care o puteți citi și descărca integral, gratuit de pe site-ul Humanitas, și din care vă propunem să citiți mai jos câteva fragmente.
”Rememorând mirarea pe care am trăit-o în mai 1990 în Piaţa Universităţii faţă cu mondenitatea – chiar frivolitatea – manifestaţiei, am presupus că mai important decât caracterul militant al „Pieţei“ s-a dovedit spiritul târgoveţ al aces teia: faptul că bucureştenii, mai mult decât să combată regimul „neocomunist“ etc., simţeau nevoia (poate nu deplin conştientizată) de a redescoperi urbanitatea „normală“, de a socializa şi – pe şleau spus – de a se distra împreună. Caracterul spontan al încropirii „Pieţei“, aspectul de naturaleţe al evenimentelor iscate în perimetrul său, întreaga cultură urbană pe care a generat-o într-un timp relativ scurt, cu o condensare incredibilă de ingeniozitate şi forţă performativă, m-au determinat să văd în acest happening extins un protobâlci, o redescoperire/reconstruire colectivă a sărbătorescului, fără intervenţia vreunei autorităţi tutelare, în condiţii istorice de resetare instituţională, de cvasivid legislativ şi decizional. Un fel de mamă a pieţelor (sau tată al târgurilor).”
***
Golan-Golania-Golaniada
Termenul de golan este transfigurat într-o legitimaţie de onoare, derapajul verbal al lui Ion Iliescu fi ind metamorfozat într-o decoraţie. De aici, paleta largă a termenului de „golani“: de la „golan – fost huligan“, la „golan tenace“ etc… La 8 mai, Doinei Cornea i se înmânează Diploma de „Golan“ cu numărul 1. Categoriile de „golani“ se ramifi că şi nuanţează la maximum în apropierea alegerilor: „golan pensionar“, „pui de golan“, „golan bătrân“, „golan radical“, „supergolan“ etc… de la „golan convins“ la „golan manipulat“… (Cesereanu, 2003)
Nu e prima dată în istoria protestelor şi a mişcărilor contestatar-revoluţionare când un apelativ dispreţuitor adresat rebelilor (de obicei, de către forţele reacţionare) este răsturnat valoric şi resemantizat. De la sanculoţii (sans-culottes) din 1789 până la descamisados din spaţiul hispanic zguduit de mişcări sociale până la rotos din Chile, la început de secol XX, de fiecare dată asumarea poreclei – cu un orgoliu ferm al conştiinţei sociale – şi prefacerea acesteia în „renume“ exprimă o atitudine polemică moralistă, biciuitoare. Da, noi suntem cei mulţi şi amărâţi (golani, plebei, fără de cămaşă etc.), dar voi, care ne judecaţi astfel, cum sunteţi?, se subînţelege.
(…)
Adeziunile intelectualilor de la Paris (Eugen Ionescu, Alexandru Paleologu – acesta aflat în misiune diplomatică) la mişcarea golanilor a fost un moment important de legitimare a manifestaţiei. A-l avea de partea ta pe Părintele teatrului absurd, autodeclarat public „golan“, îţi furnizează o muniţie puternică şi totodată subtilă, ironic spirituală. Solidari cu mişcarea golanilor s-au declarat studenţii unor universităţi europene, dar şi personalităţi precum Maica Tereza.
A urmat în mod fi resc redenumirea Pieţei în Golania şi Goland(i)a. Din interviuri (dar şi din materialele scrise), am constatat că, pragmatic situaţional, termenul Golania este folosit pentru a denumi deopotrivă spaţiul manifestării şi intervalul temporal în care aceasta avut loc (ca un sinonim ad hoc pentru Piaţa Universităţii).
(…)
***
Un haos năzuind spre cosmos
Participanţi la manifestaţie sunt şi reprezentanţi ai unor grupări de tineret din Occident, suporteri ai unor echipe de fotbal, chiar câţiva mineri. Paleta socio-umană este extrem de nuanţată…
În „Golania“ locuiesc atât înţelepţi, cât şi colerici, atât senini, cât şi îndârjiţi. Piaţa Universităţii este Zona, o matrice vie, o luare în posesie a Bucureştiului (adică a inimii României) în deplinătatea conştiinţei. Iată cum arată stratifi carea „zonei libere de neocomunism“: „Fiecare categorie socială îşi construieşte la demonstraţie propriul său microclimat: mitingul intelectualilor subţiri se înfăţişează ca o mondenitate, a studenţilor – ca un festival nocturn, mitingul celor foarte tineri – ca un moment disco şi mitingul ţiganilor – ca o minişatră transplantată în centrul metropolei“ (observă un reporter de la România Liberă). (Cesereanu, 2013)
Colectivitatea mozaicată şi fluctuantă din Piaţa Universităţii se aventurează cu frenezie pe tărâmul – atunci abia descoperit – al drepturilor şi libertăţilor. Fiecare îşi găseşte loc „ca apa“. Când un conflict se reglează, altul stă să izbucnească. Haosul năzuieşte să devină cosmos.
Aproape totul se organiza spontan. Piaţa Universităţii era ca un mare animal care trăia fără cap. Care venea – făcea. Zicea unul: hai să organizăm o patrulă până pe strada cutare, că am auzit că sunt camioane cu scutieri pe acolo. Ne duceam, ne uitam şi nu era nimic… Circulau multe zvonuri. De genul: uite ăia de la etajul unu de la Intercontinental se uită la noi… Sigur sunt de la Poliţie şi ne fotografi ază etc. (Mircea Ordean)
O Piaţă a Universităţii cu hoţi, bişniţari şi beţivi, cu depravare morală şi nu lipsită de tendinţe legionare, un loc în care banii circulă ilicit şi necontrolat… – iată o privire tendenţioasă, dar nu complet falsă. Pe de altă parte, a idiliza Golania, a o prezenta ca pe o mişcare a elitelor democratice, a tineretului studios şi a intelectualilor vizionari, este o iluzie echivalentă.
Acolo erau demonstranţii care veneau special, erau organizatorii, dar era şi lume… nu neapărat simplă… Cum să spun? Erau mai multe categorii, nu era ceva uniform… Ei erau fraţii noştri mai mari [coorganizatori], niţel mai vehemenţi. Noi [cei de la GID]eram mai liniştiţi, aveam la bază intelectuali şi studenţi… Cei dela Alianţa Poporului erau mai fruşti, mai de jos… Erau mai puţin instruiţi, mai de rând. Erau precum fata aia care venea mereu – Rebeca… (Mircea Ordean)
În Piaţa Universităţii, s-au aflat şi muncitori, şi pensionari, şi bucureşteni, şi provinciali, şi ţărani care „îşi tăiau slana pe trepte la Naţional şi o împărţeau cu noi, rockerii“ (Dana Fodor), şi liceeni, şi militari de carieră, şi clerici şi – da, să nu omitem – mici comercianţi sau traficanţii dubioşi.
Au fost prezenţi în Piaţă reprezentanţii diverselor tendinţe şi mode juvenile, culturi urbane mai mult sau mai puţin exotice. Au fost idealişti care se împotriveau comunismului prin discursuri şi materialişti care atunci, în acele zile confuze, îşi făceau safteaua viitoarei afaceri. Au fost mondeni care veneau gătiţi, ca la operă sau ca duminica la biserică, dar şi proletari cărora găteala le părea suspectă.
Eu mergeam în Piaţă îmbrăcat ca la teatru, cu cele mai bune haine: la costum, cu pardesiu… Încercam să fi u cât mai elegant. Mi se părea un eveniment foarte frumos, pe care se cuvenea să-l onorez. Într-o seară, când plec din Piaţă, mă ajunge un prieten din urmă. Schimbăm două vorbe, după care el îmi zice: „Fii atent. Când mai vii prin Piaţă, nu mai veni şi tu aşa de bine îmbrăcat. Uite, erau doi care arătau spre tine şi spuneau: «Ia uite-l şi păsta… cum e de bine îmbrăcat… Ăsta precis e securist şi a venit aici să ne spioneze.» Chiar îşi făceau planuri să te ia la bătaie, dar i-am oprit eu, le-am zis că te ştiu, că eşti prietenul meu şi n-ai nicio treabă cu Securitatea.“ Prejudecăţile comuniste erau încă acolo. (Sorin Cucerai)
O problemă, încă din primele zile, a fost strângerea deşeurilor. Sub pretextul salubrizării străzii, Primăria a încercat să trimită autovehicule grele, care riscau să disperseze mulţimea. Manifestanţii au evitat calul troian, dar au fost nevoiţi prin forţa lucrurilor să menţină curăţenia:
Când Primăria a trimis o maşină de gunoi, a fost luată cu huo: „Ce faceţi? Vreţi să ne evacuaţi!?“ Atunci au renunţat să mai trimită maşini şi veneau cu nişte cărucioare să strângă gunoiul (Mircea Ordean)
Mihai Iacob îşi aminteşte că dimineaţa „erau (pe jos) numai gunoaie şi urmele luptelor cu scutierii din seara trecută“. Dimpotrivă, Dana Fodor îşi aminteşte de eforturile ad hoc ale colectivităţii de a menţine curăţenia anume în acel spaţiu supus privirilor critice:
Era [o convenţie]între toţi cei adunaţi acolo: să nu aruncăm pe jos hârtii. Toată lumea făcea curat. Era spiritul ăsta: strângeţi, pentru că [guvernanţii] sunt cu ochii pe noi, spun că facem mizerie. Şi încercau să păstreze curat chiar şi ăia care dormeau acolo [în corturile din faţa TNB] şi care cam miroseau, na! Strângeau tot! (Dana Fodor)
Poate că efectul de paralaxă a memoriei subiective e cauza unor atari divergenţe a impresiilor. Dar poate că, postulând o obiectivitate originară, aceasta ne-ar fi dezvăluit o Piaţă deopotrivă mizeră şi curată, sublimă şi abjectă, la ore diferite, în locuri diferite, văzută din diferite unghiuri. Evocarea lui Mihai Iacob în calitate de participant involuntar şi detaşat la manifestaţie este importantă, în primul rând prin contrabalansarea impresiilor, poate prea bucolice, ale celor direct implicaţi. În plus, universitarul pe atunci student, cu un simţ al observaţiei acut şi un fi ltru estetic nemilos, receptează spectacolul Pieţei Universităţii într-un mod extrem de critic, cu un aer extrem de blazat, anticipând percepţia ironică şi refractară la Kitsch a multor intelectuali şi tineri studioşi de azi:
Mergeam printre oameni, mă duceam la facultate şi, inevitabil, traversam Piaţa prin mulţime. De la staţia de metrou [până la Universitate] o luam pe drumul cel mai scurt. Nu aveam nicio treabă, mi-era silă de ei… Ţin minte că am trecut într-o zi de dimineaţă şi erau [pe jos]numai gunoaie şi urmele luptelor cu scutierii din seara trecută. [Erau puse în funcţiune] difuzoarele cu cântecele alea de profi l de acolo, cu golanii ş.a.m.d. Erau în piaţă numai ăia cu corturile şi atât. Atunci am avansat prin Piaţă, pentru că nu era mulţime, şi puteam să mă plimb şi eu pe acolo. Era oprită circulaţia şi nu era nimic acolo, practic. Atunci, acolo, mi-am dat seama că şi pe mine mă putea lua psihoza, dacă stau acolo, printre oameni, şi ascult vreo cinci minute de pe difuzoare cântece de alea, mă gregarizez şi eu; şi am simţit aşa, ca un pericol chestia asta… Eu nu rezist la Kitsch, am o rezistenţă minimă la ridicol. Nu suportam discursurile anticomuniste, erau prea lozincarde.
Indiferent de ce era vorba, trebuia spus la sfârşit „Jos comunismul!“. „Comunistule“ era insultă generică, fără niciun fel de conţinut semantic. Chestiile astea mă îndepărtau de Piaţă sistematic. Nu-mi puteam conserva entuziasmul în faţa unor vorbitori plini de lozinci. Participau colegii mei cei mai proşti la învăţătură, care îşi descoperiseră vocaţia de Che Guevara. (Mihai Iacob)
Mihai Iacob este printre puţinii care sesizează încă de atunci iluzia, uneori vecină cu găunoşenia, a discursului anticomunist dominant în mediile Pieţei. Anticomunismul devine şi el o mască în marele bâlci al Pieţei Universităţii. Doar că grimasa încrâncenată a propagandei este o mască rigidă, lipsită de ambiguitatea şi de caracterul proteic al măştii de carnaval. Goliarzii Pieţei – golanii şi golancele – îl ridiculizează şi îi răstoarnă simbolic pe „Iliescu şi ai lui“ (care „şi-au găsit beleaua“); în schimb, elitele balconarde îi condamnă cu intransigenţă pe foştii activişti ai partidului-stat şi le predică lustrarea.
Propaganda, comunicarea politică, activismul partinic sunt îndreptate spre acţiune (şi vizează rezultate), în timp ce râsul popular nu are mize, altele decât comuniunea şi împărtăşirea nemijlocită a bucuriei de a trăi. Ca agora, Piaţa Universităţii nu are rolul de a înălţa căpetenii, altele decât conştiinţele celor care participă. Piaţa Universităţii s-a stins (de la sine, nu reprimată de vreo forţă externă), aşa cum se încheie orice carnaval, şi nu pentru că a fost o utopie (decât în măsura în care un carnaval e o punere în scenă a utopiei).
(…)