Televiziunea italiană RaiNews 24 a anunţat, la începutul acestui an, că nu va mai difuza materiale video livrate de gruparea extremistă ISIS. Prin vocea jurnalistei Monica Maggioni, directoarea postului, instituţia a anunţat că RaiNews 24 şi Rainews.it au ales, în urma unor luni intense de discuţii şi dezbateri etice, să nu mai facă parte din maşinăria de propagandă a grupării ISIS. “Comunicatele şi materialele video ale ISIS sunt deja marca Hollywood. Sunt regizate, sunt studiate şi ne sunt trimise pentru ca noi să arătăm lumii, mai departe, acele orori. Dar până unde putem merge, ca jurnalişti, care este punctul în care spunem stop? Mai ales ca jurnalişti de televiziune, credeţi-ne, este foarte dificil să vă explicăm ceea ce nu puteţi vedea”, spune jurnalista.
Însă cruzimea materialelor video pe care ISIS le transmite canalelor media i-a determinat, în cele din urmă, pe jurnaliştii italieni ai acestui post de televiziune să renunţe la a mai face parte din “arsenalul de propagandă” al acestei grupări. “Am decis să vă arătăm o singură fotografie, o imagine statică şi, în rest, să vă explicăm ce anume spun, ce cer membrii ISIS, care este mesajul pe care îl transmit, pentru că acesta este, până la urmă, rolul jurnalistului, de a se pune între transmiţătorul mesajului şi receptor şi a descifra acest mesaj pentru a-l transmite mai departe. Am decis să luptăm cu armele pe care le avem noi la dispoziţie: inteligenţa, valorile umane, democraţia”, mai spune jurnalista italiană (întreg materialul video îl puteţi urmări la finalul articolului).
Din păcate, terorismul a devenit un act comun al societăţii moderne (de fapt, ceea ce astăzi numim “terorism” a însoţit dezvoltarea umanităţii de-a lungul secolelor în diverse forme). Unul dintre cel mai des exploatate subiecte de film este terorismul, în variatele sale manifestări. Pentru mass-media, subiectul este unul de interes şi cazuri precum cel al televiziunii italiene care refuză să mai transmită imagini propuse de grupuri extremiste, imagini marcate de violenţă şi cruzime, sunt destul de rare. “Bad news is good news, iată o butadă care face, de aproape o jumătate de secol, nu numai istorie, ci ţine loc adesea şi de politică editorială, într-o presă din ce în ce mai dominată de senzaţionalism. Ştirile şocante, dure, fie ele de fapt divers sau de real interes, capacitează vădit publicurile, cresc ratele de audienţă pentru radiouri şi televiziuni, măresc tirajele ziarelor. Dar consecinţa perversă a acestui bazar atroce este slăbirea progresivă a gradului de interes participativ al destinatarului în raport cu acele ştiri care trebuie înţelese şi care cer de la el o reacţie reflexiv-interpretativă. Mai mult, de cele mai multe ori, interesul public adevărat, adică măsura în care ştirea are potenţial în a-i influenţa cetăţeanului viaţa, tinde să fie neglijat, pus pe plan secund sau tratat cu indiferenţă atât de instituţiile de presă, cât şi de destinatarul însuşi”.[i]
Accidentele, relatate în presă la început cu accent de grozăvie, de iminenţă, de fatalitate, au devenit astăzi simple ştiri. Evident, numărul de morţi nu este ocolit, dar parcă nu mai creează panică, ba mai mult, îl citim cu indiferenţă. Cum ar spune o anumită lege a presei, cu cât evenimentul este mai îndepărtat, cu atât ne este mai indiferent (legea mortului pe kilometru). Mass-media se confruntă de multă vreme cu două probleme de natură etică: “stimularea crizelor sociale prin augmentarea efectului simbolic al faptelor prezentate şi fabricarea unor evenimente, prin selecţie preferenţială sau prin decupaj incorect şi deformator”.[ii] Un act terorist se înscrie în categoria crizelor sociale şi amploarea unui asemenea eveniment depinde, în mare măsură, de mass-media. Teroriştii, oricare ar fi ei, îşi vor câştiga publicitatea, un loc în istorie, chiar dacă este unul negativ (istoria nu are preferinţe în a reţine personajele, ba chiar are predilecţie spre cele negative), prin mediatizarea actului lor. “Jurnaliştii […] au tendinţa de a îngroşa valoarea anumitor evenimente sau chiar de a răstălmăci accidentalul, transformând un fapt mai degrabă banal într-un eveniment cu valoare sistemică”.[iii]
Tony Banks, scriitor independent de origine engleză, fost editor al săptămânalului Jane’s Defence, a scris şi a transmis reportaje legate de terorism din Orientul Mijlociu, în special, pentru multe instituţii media din S.U.A., Marea Britanie şi alte publicaţii internaţionale încă din 1980. Ulterior, a devenit liber profesionist; şi-a petrecut mulţi ani în Orientul Mijlociu, unde s-a specializat în probleme internaţionale şi, mai cu seamă, în cea a terorismului. În 1987 a fost reporterul principal al săptămânalului “Jane’s Defence”, ajungând în scurt timp editorul pe probleme politice al acestei publicaţii. Deşi a părăsit acest post pentru a-şi dezvolta cariera ca şi independent, a continuat să colaboreze cu “Jane’s Defence”, cu “International Defence Review” şi cu alte publicaţii specializate pe domeniul problemelor de securitate. A avut o contribuţie majoră la scrierea poveştii forţelor aeriene israeliene, numită “Strike from the sky” (Fulger din ceruri).
Jurnalistul este autorul unui articol de analiză a fenomenului mediatic creat în jurul terorismului, intitulat: “Terorismul în avioane şi pe aeroporturi – o tară a trecutului ori a viitorului?”. Tony Banks subliniază faptul că media şi-a concentrat atenţia asupra actelor teroriste, ignorând, uneori, alte acte de genul răpirilor sau ameninţărilor cu bombă deoarece “în ceea ce priveşte media, actele de terorism ce implică avioanele şi aeroporturile sunt sexy. Fac titluri interesante, dau bine la tipar”. Citând doi autori, A.P. Schmid şi J.De Graaf (cartea acestora se numeşte “Violenţa ca şi formă de comunicare”), Banks susţine că teroriştii folosesc mass-media ca modalitate de recrutare, că publicitatea de care se bucură este chiar o răsplată pentru ei, că prezentarea detaliată a actelor de terorism oferă un model pentru a creşte rata succesului unor asemenea acţiuni pe viitor; totodată, că vieţile celor luaţi ostatici pot fi în pericol, iar rapoartele media pot crea panică în rândul teroriştilor, ceea ce ar putea duce la tensionarea situaţiei şi uciderea ostaticilor; că prezentarea actelor teroriste poate duce la dorinţa de a le imita (copierea unui model).[iv]
Nu de puţine ori, atrag atenţia specialiştii în domeniu, teroriştii au complici rămaşi la sol, care monitorizează situaţia din media, transmiţând-o celor aflaţi în aer (dacă ne referim la terorismul aviatic, analizat de Banks în articolul său), care pot astfel afla ce intenţii au autorităţile, ce s-a declarat, care este starea de spirit provocată de actul lor. “La nivel global, puternice argumente împotriva reportajelor în direct din timpul războiului din Golf au fost exprimate, când s-a demonstrat că acestea alertau forţele irakiene în legătură cu activităţile forţelor coaliţiei”, scrie jurnalistul. Un vechi proverb chinez spune că prin faptul că ucizi o persoană, înspăimânţi zece mii de oameni, ceea ce îl face pe Banks să susţină că în mod sigur teroriştii de orice tip şi naţie nu vor ignora pirateria aeriană, între celelalte forme de terorism, căci atrocităţile săvârşite prin acte teroriste îndreptate împotriva avioanelor şi aeroporturilor înspăimântă cel mai tare.
Motivaţia este simplă – pasagerii unui avion sunt cele mai vulnerabile persoane din mai multe motive: se află la o distanţă considerabilă de siguranţa oferită de pământ, sunt dezorientaţi, poate se află la primul zbor, sunt debusolaţi de schimbările de fus orar, de o călătorie poate prea lungă, uneori, în fine, sunt expuşi unor temeri mai mari decât oricare alţii. Şi, foarte important, sunt mulţi la un loc. “Este mult mai uşor să ucizi 500 de persoane într-un Boeing 747 decât într-o clădire”. Cantitatea de explozibil trebuie să fie foarte mică, efortul este minim, explică Banks. Piraţii aerului au exploatat această vulnerabilitate şi aceste “avantaje” (din punctul lor de vedere), făcând din aviaţie o ţintă ideală pentru ei; la aceasta a contribuit şi convingerea autorităţilor că va fi greu de deturnat un avion sau de pătruns într-un aeroport bine securizat. După cum s-a dovedit şi la 11 septembrie 2001, convingerea autorităţilor a fost greşită. Întrebarea principală pe care o ridica Tony Banks era una simplă, dar, din păcate, deşi au trecut 20 de ani de la publicarea articolului său, ea continuă să primească răspunsuri tot mai nedorite: şi-au schimbat teroriştii ţintele sau aşteaptă doar să atace prin noi mijloace, care să le asigure nu doar reuşita, ci şi publicitatea categorică prin media generată de ingeniozitatea (sau cruzimea) atacului?[v]
Atacurile teroriste nu se rezumă doar la ţinte precum avioane sau aeroporturi. După cum ne-au demonstrat-o incidente de după anul 2000, metrourile, trenurile, pieţele aglomerate, şcolile, concertele, sălile de spectacole, restaurantele, stadioanele, strada, toate pot fi potenţiale ţinte. Şi terorismul nu se rezumă doar la Europa sau SUA: el se petrece şi în Orientul Mijlociu, şi în Africa, şi în alte părţi ale lumii. Dincolo de numărul mare de victime, de traumele pe care aceste atacuri le lasă în urmă, ele reuşesc să activeze un inamic mai puternic decât orice ameninţare teroristă evidentă: frica. O emoţie indusă de percepţia unui pericol, care produce o schimbare în creier, în funcţionarea organelor şi, în cele din urmă, în comportamentul persoanei care o simte. Oamenii dezvoltă frici specifice ca urmare a experienţei directe sau indirecte, au demonstrat diverse studii încă din anii 1920. Dar, totodată, frica este afectată de contextul istoric şi cultural al unui anumit moment, al unei societăţi. Spre exemplu, în anii 1920, mulţi americani se temeau de poliomielită[vi]. În vremurile pe care le trăim, pe lângă sumedenia de frici cu care ne confruntăm la nivel individual, apare şi frica această colectivă de acte teroriste, alimentată, fără îndoială, de modul în care mass-media le reflectă.
Desigur, rolul presei este unul ingrat, în acest context. A nu vorbi despre astfel de evenimente, oricât de tragice şi de crude, înseamnă a eşua în misiunea sa de a transmite lumii ceea ce se întâmplă. A vorbi prea deschis, prea mult, prea explicit despre terorism poate însemna exact ceea ce jurnaliştii postului RaiNews 24 vor să evite: propagandă. O propagandă obţinută rapid de către terorişti, prin prisma numărului de vieţi curmate, prin prisma violenţei unui atac, o propagandă care poate alimenta alte acţiuni de acelaşi tip sau mai crude. În acest cerc vicios, o poziţionare precum cea a televiziunii italiene citate poate oferi un echilibru: informează publicul, dar, în egală măsură, alege să o facă prin filtrarea mesajului (chiar dacă asta impune un anume fel de cenzură – până la urmă, este o cenzură asumată, cu o raţiune şi un scop clar exprimate). Însă, în cele mai multe cazuri, principiile eticii nu pot concura cu cifrele audienţei (sfântul rating), iar la apariţia acestei neloaiale concurenţe suntem cu toţii părtaşi, într-un fel sau altul.
Foto main: Cartoon Movement
[i] Miruna Runcan, A patra putere – legislaţie şi etică pentru jurnalişti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
[ii] Idem
[iii] Idem
[iv] Extras din lucrarea de licenţă a autoarei, capitolul “Terorism şi mass-media”, Cluj-Napoca, 2003
[v] Extrase din lucrarea de licenţă a autoarei, capitolul “Terorism şi mass-media”, Cluj-Napoca, 2003
Un comentariu
Este bine venita schimbarea. Trebuia sa aiba loc mai demult si cu alte argumente, protejarea publicului. La fel ar trebui sa faceti si cu scenele de desfranare pe care le dati la televizor si cu limbajul obscen si violent si alte lucruri asemenea. Putreti face o stire sa fie mult mai usor de vizionat si fara repercursiuni asupra constiintei noastre evitand imaginile violente si detaliile morbide. De exemplu puteti spune … cutare a fost impuscat de isis, dar voi ziceti cutare a fost impuscat in cap cu barbarie de gruparea isis. Accentuati astfel grozavia intamplarii si dati sugestii la felul in care ar trebui primita stirea in loc sa fiti impartiali asa cum ar trebui. Cine este barbar? Cine este inuman? Daca ar fi sa judecam lucrurile la rece sunteti chiar la fel de vinovati ca si cei pe care acum incercati sa ii opriti. Asteptam o schimbare in profunzime a modului in care sunt prezentate stirile, a emisiunilor TV, si a filmelor difuzate. Ar fi un lucru nemaipomenit.