Ba e despre ecologie

1

Presa străină a lipit în mod natural cuvîntul ecologie de proteste, la noi însă acest termen e problematic. Discursul ecologist e antipatic pentru că pune în dificultate discursurile dominante obișnuite, în primul rînd mantra dezvoltării economice. Problemele eco par să vină din afara jocului și să-i schimbe regulile și nici nu ne dau nimic la schimb decît dureri de cap. Ecologia nu promite nici un fel de progres, așa cum am fost învățați să-l înțelegem, nu e deloc constructivă, nu crește PIB-ul, nu promite locuri de muncă, e doar o amărîtă de conservare, o prăpădită de prevenție. Ne cere să renunțăm la ce am putea avea de teama a ce am putea păți.

 

 

de Dan Sociu

 

”Din păcate, ecologiștii au dreptate.” (Michel Houellebecq)

În 1976, deasupra fabricii de parfumuri de lîngă orășelul italian Seveso și deasupra acoperișurilor din localitate a apărut un nor toxic. Abia după destule zile, timp în care au murit sute de animale și zeci de oameni, în special copiii, s-au trezit cu o boală rară de piele și s-a și înregistrat o creștere semnificativă a numărului de avorturi spontane, autoritățile au decis să evacueze populația – fără să recunoască dezastrul. Au negat tot, mai întîi că dioxinele ar fi fost implicate în efecte, pe urmă au negat că dioxinele ar fi fost împroșcate de fabrica respectivă apoi au negat că dioxinele ar fi toxice și în cele din urmă au criticat orice pretenție de reclamație și necesitatea oricăror măsuri de protecție. Scandalul cel mai mare l-au stîrnit însă un grup de feministe voluntare care au apărut în Seveso și au încercat să informeze femeile însărcinate – speriate de efectele toxinelor – despre dreptul de a avorta. Catolicii din zonă și din toată Italia, adică toată Italia, braț la braț cu autoritățile și o parte din presă, s-au pus cu tunurile pe feministe (țigăncile, cum li se spunea) și pe femeile și fetele care se gîndeau la avort ca la o opțiune în acea criză. O opțiune cît se poate de întemeiată, pentru că dioxinele sînt extrem de toxice pentru embrioni și dacă o gravidă e expusă dioxinelor în primele trei luni de sarcină, copilul riscă să se nască cu diformități sau să nu supraviețuiască. O telenovelă întreagă s-a produs pentru public, s-a vorbit de bătăile inimioarelor fetușilor (un doctor zelos și liric a produs pentru presă această memă) și s-au construit campanii de ură față de gravidele îngrijorate. Acestea, feministele, ecologiștii și oricine vorbea despre costurile ascunse ale industriei erau puși la zid. Problema nu era dezastrul, problema era să nu se supere fabrica, să nu se supere investitorii, ăsta era discursul zilei. Fabrica era proprietatea firmei elvețiene Hoffman La Roche și, oficial, făcea parfumuri ,dar, de fapt, făcea chimicale care erau trimise, prin Elveția, în SUA, unde se transformau în celebrul Agent Orange, pîrjolitorul de păduri vietnameze. Nici această informație, nici dramele gravidelor, nici animalele moarte, bolile de piele și mediul intoxicat pe termen foarte lung (iar italienii, ca de altfel și elvețienii care împuțiseră treaba, sînt mîndri de plaiurile lor verzi și țin la ele), nimic din toate astea n-au reușit să depășească forța discursurilor vechi, dominante – cel al dezvoltării economice, al investițiilor etc. și cel mai vechi, catolic. Iar toate astea, după dezastru, după ce l-au văzut cu ochii lor.

Astfel de probleme sînt cu atît mai greu de procesat cînd discuția e ipotetică. Problemele eco mai sînt numite și post-umane, nu pentru că n-ar fi provocate de om dar pentru că depășesc tot ce știm noi despre umanitate și nenorocirile ei. Dioxinele (în cazul Seveso, dar e vorba de chimicalele industriale, în general) sînt o specie nouă de bestie, un alien care trece prin orice fel de bariere, se instalează și devorează ultimul loc pe care îl credeam cît de cît autonom, care ni se părea un sistem închis – corpurile noastre. Ecologia nu e despre păduri verzi, ape clare și specii pe cale de dispariție, nu e despre social (deși primii și cei mai loviți sînt cei fără putere – săracii, copiii, femeile, animalele), e despre ultimul loc despre care aveam impresia că ne aparține în totalitate, pentru a cărui întreținere – și distrugere – numai noi hotărîm, individual. Dioxinele sînt postumane pentru că nu poți negocia cu ele. Nu le pasă de proiectele noastre, de sistemul nostru social, de speranțele noastre în prosperitate, de locuri de muncă, de bani la buget, de națiune, de toate celelalte probleme și, în cele din urmă, de corpurile noastre. Chimicalele alea, cînd sînt scăpate de sub control, ne otrăvesc direct în inimă, otrăvesc familiarul nostru cel mai drag, trec de piele, trec prin orice, intră în mîncare, otrăvesc fetușii, sînt groaza de pe lume. Încercăm să ne apărăm de ele prin discursurile obișnuite, apreciem probabilistic riscuri, ne liniștim, ne îmbărbătăm (asta e, industria poate fi periculoasă dar multe sînt periculoase în viață), punem în balanță cîștiguri și pierderi, ca și cum am avea de a face cu bestiile noastre obișnuite.

Și nici măcar cînd se întîmplă dezastrul nu ne vine să credem, nu reușim să-l integrăm în poveștile noastre tradiționale. Pînă la urmă, zicem, sau numai gîndim, pentru că e totuși cinic, sînt dezastre locale, pînă la urmă eu și ai mei nu sîntem atinși. Ne-am obișnuit să credem că există doar niște locuri de sacrificiu gen Copșa Mică, unde e concentrat tot iadul ăsta post-uman, locuri care pătimesc pentru ca noi, restul, să fim totuși mai bine. Dar țările de calici care au impresia că sînt într-un fel de dezvoltare, cum e România acum, și cum era Italia în anii dezastrului de la Seveso, devin locuri perfecte de sacrificiu pentru industriașii și speculanții țărilor mai șmechere (care nu vor să-și strice natura lor de acasă) și momeala e tocmai cuvîntul ăsta, dezvoltare. România poate deveni încet-încet și din ce în ce mai repede o Copșa Mică mai mare. Nu e nici un conspiraționism aici, nu e Nu ne vindem țara, e logica de fier a banilor și puterii. Nu e vorba de România ca națiune, e un spațiu care are suprafața României și instituțiile slabe ale României și sărăcia României, care e folosit ca groapă de gunoi, iar groapa asta de gunoi e în noi, în corpurile noastre, în aerul pe care-l respirăm și apa pe care o bem. Protestele Roșia Montană au scos iar la lumină steagurile cu tricolorul, dar numai unii ca Noua Dreaptă sau, invers, cei scîrbiți de naționalism așa cum îl știm cred că se protestează în numele unei identități naționale. E o identitate de criză și nu are nimic de a face cu țărișoara și simbolurile și Grădina Maicii Domnului. Sînt 20 de milioane de oameni care au fost propuși pentru otrăvire. N-a început cu Roșia Montană, dar ar trebui să se oprească aici.

Sînt două tipuri de viitor – și numai două – pe care le putem alege. Unul cu problemele noastre oribile dar negociabile sau cu speranțe de negociere, viitorul ăla crescut dintr-un prezent în care vecinii au povestit autorităţilor că, de foame, copiii mâncau şi propriile fecale (poate totuși nu) și un altul, post-uman, cu poate aceiași vecini și aceiași copii și otravă, multă otravă în aer și-n apă, în mîncare și în fetuși (discursul dezvoltării-cu-orice-preț promite și o a treia variantă, în care riscurile otrăvirii sînt bine compensate și copiii nu mai mor de foame; cum s-a întîmplat în Africa, adică? cum s-a întîmplat în America de Sud?). Cam astea sînt opțiunile, nu altele.

E vorba deci de ecologism, nu este alt cuvînt, oricît nu ne place. E un cuvînt relativ nou pentru noi și un fel nou și sumbru de a vedea lumea dar trebuie să ne obișnuim. Ecologismul nu ne bagă bani în buzunar (deși turismul e mai plăcut în locuri neinfectate) și nu ne răspunde la mai niciuna din întrebările noastre. E antipatic, ca un doctor care-ți cere să renunți la multe fără să-ți promită că o să fii vreodată sănătos, doar că poate n-o să te îmbolnăvești și mai tare – cronic.


Un comentariu

Reply To Calin Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger