Aventurile lui Alin Totorean: din Arad, prin Mongolia, până în Pădurea Craiului

0

Cu ocazia călătoriei pe care am făcut-o recent în Munții Apuseni, am descoperit un loc fascinant: comuna bihoreană Roșia. „Sunt vreo 400 de peșteri în comuna asta. Ce mi-aș putea dori mai mult?”, îmi spunea Tudor Rus, un speolog care locuiește acolo. Tot în Roșia l-am cunoscut și pe exploratorul Alin Totorean, care s-a retras aici în urmă cu câțiva ani. Între 2003-2010, el a participat la diverse expediții în Mongolia, India, Chile, Maroc, Bolivia, Etiopia și Australia, experiențe diseminate ulterior în cadrul unor proiecte educaționale în România. Alin este singurul explorator român care a traversat Atacama, cel mai arid deșert al lumii. L-a străbătut pe jos în trei săptămâni, timp în care a dormit sub cerul liber. „Nu există nicio formă de viață în Atacama, mă așteptam să găsesc măcar un șarpe, un păianjen ceva”, își amintește el astăzi. În 2010, a fost diagnosticat cu cancer și a fost nevoit să întrerupă expedițiile. De când s-a stabilit în Roșia, Alin se ocupă cu prelucrarea lemnului, a sticlei și a porțelanului și face diverse bijuterii și accesorii.

În cele câteva ore petrecute împreună, Alin mi-a vorbit despre lunga sa expediție prin viață și prin lume, din Arad, până în Mongolia și înapoi în Munții Pădurea Craiului. 

Alin Totorean s-a născut în Arad, în 1968. S-a mutat în Roșia în 2015, dar știe zona de mai bine de cincisprezece ani, de pe vremea când venea aici să facă speologie ca membru al clubului Speowest din Arad. „Rodajul pentru expediții atunci mi l-am făcut”, spune Alin. Despre perioada lui arădeană vorbește cu nostalgie, dar și cu o oarecare autoironie, mai ales când își amintește că a avut și mică fabrică de pufuleți, care se numea Toto. „De la Totorean”, zice el râzând. A lucrat o perioadă și la TV Arad, la emisiunea Hoinar prin țară, experiență care l-a pregătit și pentru lungile lui călătorii solitare prin lume: „Mergeam singur, ziua și noaptea, indiferent de anotimp, prin tot felul locuri izolate din țară, prin sate, în munți, pe creste, și asta m-a ajutat mai târziu.”

Comuna Roșia, Bihor

Angela și Tzupi, prietenii lui care s-au stabilit aici în urmă cu opt ani, au fost cei care l-au convins să se mute: „Hai în Roșia, hai în Roșia, îmi tot spuneau ei. Și până la urmă am venit”, îmi zice el în timp ce intrăm pe ulița care duce spre casa lui. O casă bătrânească, împrejmuită de o livadă, unde Alin își petrece mai tot timpul prelucrând lemnul și făcând bijuterii. „Am veverițe în curte, mai apare câte o căprioară printre pomi, merg după bureți, am pus dulcețuri, am mure pe gard. Ce pot să zic, mă simt bine în curtea asta.” Nu plătește chirie aici, dar plănuiește să se mute cât de curând. Și-a cumpărat un teren și vrea să-și facă o casă de lemn undeva mai sus, pe deal. Oamenii din Roșia s-au arătat primitori încă de când s-a mutat, veneau vecinii să-l vadă și aveau grijă să nu-i lipsească nimic. „În primul an, am fost cu ei la clacă, la fân și la alte treburi. Că așa e aici, vii azi să mă ajuți, mâine vin eu la tine, așa am intrat eu în comunitate cumva.”

Alin are o privire pătrunzătoare și, deși vorbește pe un ton calm, așezat, sunt momente în care se animă brusc și zâmbește copilăros. Dă impresia că nu vrea să sară peste niciun detaliu atunci când îți povestește ceva, fie că vorbește despre expediții, boală sau despre Ghiță, vecinul lui potcovar.

Primul lucru pe care mi-l arată odată intrați în curte e șura, în care se află o iurtă demontată: „E făcută de mine iurta asta, Mongolia m-a inspirat.”

Mongolia a fost prima țară pe care a luat-o la picior, în 2003. Și apoi, an de an, a fost plecat în expediții. „Dar în 2010 am fost diagnosticat cu cancer la țesuturile moi și atunci a trebuit să mă opresc. Doctorii mi-au zis să nu mai supun corpul la stres, pentru că s-ar putea să reizbucnească. Diagnosticul, liposarcom mixoid, a venit peste noapte și un an de zile am fost prin spitale. Sunt bine mersi la ora asta. Acum fac tot felul de obiecte și bijuterii, schimb tot felul de materiale, descopăr cum e să lucrezi cu sticla, cu lemnul și cu porțelanul. E ca în expediții cumva, mereu ceva nou.”

Mongolia. foto: Alin Totorean

În 2003, Alin a fondat un ONG ca să atragă sponsorizări și a început o colaborare cu revista Terra Magazin. Planul lui era să meargă atât în sălbăticie, în zone mai puțin cunoscute, și, pe de altă parte, își dorea să cunoască oameni, să vadă cum trăiesc alții, „să îmbine partea de natură cu cea socială”. Proiectul avea două etape: expedițiile propriu-zise și apoi, odată întors acasă, scopul era să meargă în școli, ca să le vorbească elevilor și studenților despre experiența sa.

În scurtă vreme, „și-a făcut un nume”, fiind singurul care mergea în „expediții solitare din astea dure”, după cum le descrie el. „Toți visau să urce pe munți înalți și de aia eu mă gândeam: de ce să bat aceleași drumuri pe care le-au bătut alții și să nu vin cu noutăți? Să nu mă înțelegi greșit, ce fac alpiniștii e performanță sportivă și psihică, e de apreciat, dar voiam să vin cu ceva nou.”

De cele mai multe ori abia strângea bani pentru expediții, era nevoit să facă  compromisuri și să meargă cu echipament vechi. „Oricum, dacă mergeam în sălbăticie, stăteam în cort sau dormeam pe unde se putea și, dacă mergeam printre oameni, stăteam în locuri din astea mai puțin costisitoare, nu în capitalele țărilor. În India, unde am petrecut cinci luni, stăteam și la oameni acasă, la fel și în Mongolia sau în Etiopia. Dormeam  cu oamenii în colibă și îi ajutam la treabă, munceam cot la cot cu ei. În Mongolia aveam grijă de animale, mânam caii și tot așa.”

Deșertul Atacama, Chile.

Alin este primul explorator român care a traversat deșertul  Atacama. L-a străbătut pe jos în trei săptămâni, timp în care a dormit sub cerul liber. „Am vrut să arăt că se poate traversa. Nu există nicio formă de viață acolo, mă așteptam să găsesc măcar un șarpe, un păianjen ceva”, râde el. „Atacama are 2000 de km lungime și mai spre zona sudică există ceva biodiversitate, niște cactuși, niște șoricei și vulpi. Eu am fost în porțiunea lui cea mai lată, unde sunt canioane și forme extrem de frământate de relief, și nu puteai să mergi decât pe jos.”

Tot pe jos a străbătut unul dintre deșerturile Australiei, o expediție care a durat șase săptămâni, dar care s-a dovedit a fi una mult mai dificilă. Alin a luat startul greșit și, după cinci zile, l-au recuperat cu elicopterul din deșert. A fost un caz mediatizat la vremea respectivă, apăruse pe toate agențiile de presă internaționale. Totul a pornit de la alimentație, după cum singur recunoaște. Și-a dat peste cap organismul înainte de plecare și n-a mai putut să mănânce în primele zile de expediție.

„Și, după trei zile în care n-am mâncat nimic, m-au lăsat genunchii. Și am mărit rația de apă în ideea că poate o să-mi revin. Și în a patra zi am încercat să mă întorc spre punctul de start, doar că, la întoarcere, efectiv nu mă mai puteam ridica de jos. Apa era consumată și timp de 36 de ore am stat deshidratat. Și la temperatura aia, 60 de grade în plin soare în timpul zilei, n-aș mai fi rezistat încă o zi. În anumite condiții poți să trăiești mai mult fără apă, dar pe căldura aia era foarte greu. Plus că fusesem deshidratat și înainte, îmi calculasem să beau trei litri de apă pe zi, oricum nu puteam să car mai mult. Mi-am lăsat rucsacul pe drum și mi-am luat doar lanterna, GPS-ul și geanta foto. Aveam două sisteme de transmisie prin satelit, dar din anumite motive n-aveam semnal. N-aveam apă și eram epuizat. La un moment dat, m-am întrebat: ce fac? mă mișc din loc sau renunț? Ba chiar mi-am zis: mi-am trăit viața, am văzut destule, asta e.”

Deșertul Australiei

„Și ce te-a ambiționat, ce te-a ținut în viață?”, îl întreb.

„M-au ambiționat două lucruri”, răspunde el zâmbind. „În primul rând, aveam cu mine două sisteme de satelit și mă gândeam că o să râdă toată presa de mine: uite cum moare ăla cu două sisteme la el și nu poate să dea nici alarma. Nu mă pot face de râs, mi-am zis. Toate expedițiile mele de până atunci fuseseră reușite și nu eram obișnuit să pierd. În al doilea rând, făcusem o promisiune cuiva, unei prietene din București, care primise un vin australian chiar înainte de plecarea mea. Și i-am promis că primul lucru pe care îl fac, când mă întorc în România, e să bem vinul împreună. Trebuia să mă țin de promisiune. Astea două lucruri m-au motivat, nu faptul că mă aștepta maică-mea acasă sau că mai aveam proiecte. Așa că m-am hotărât să mă îndrept cât mai mult spre localitatea Yulara, ca să prind semnalul normal de telefon, de Vodafone. Toată noaptea m-am târât, vreo 4-5 kilometri m-am dat peste cap pe dunele alea de nisip și prin spini. Dar nu mai conta că mă înțeapă, că sunt șerpi sau mai știu eu ce, era o chestia de supraviețuire. Pe la ora 8 dimineața, pe o dună, am prins semnal foarte slab la telefon. Și noroc că era plătită factura acasă. Aveam o persoană de contact, căruia i-am trimis un SMS: „am probleme, dați alarma”. Și am dat coordonatele de GPS. Când am auzit elicopterul, am avut atâta forță să mă ridic în picioare, să le fac cu mâna și după aia m-am prăbușit la loc. Piloții mi-au dat puțină apă, oricum primul reflex al corpului e să arunce apa afară. Există și niște poze de atunci, pe care le-am văzut după o săptămână într-un supermarket din Australia. Eram la casă și m-am văzut pe prima pagină în ziarele de acolo, dar nu se vede clar că sunt eu. E o poză făcută de sus cu ceva încercuit în niște tufe și cu o săgeată roșie. Și ei zic că eram eu acolo (râde). Când am reluat expediția, mai târziu, am schimbat puțin traseul, am găsit niște bălți de la ultimele ploi, aveam cu mine și un filtru și m-am hidratat mai bine.”

Deșertul Australiei. foto: Alin Totorean

În momentul în care a ajuns în spitalul din Alice Springs, Alin avea cu opt kilograme mai puțin.

„Numai apă ieșise din mine”, își amintește el. „Și, cât am fost internat, m-am tot uitat la televizor. Și peste tot, la știri, ziceau: român rătăcit în deșert. Dar eu nu aveam cum să mă rătăcesc, știam foarte bine unde eram, având forme de relief ca reper. Iar după ce am ieșit din spital, încă mă dureau rinichii și mă gândeam că e gata expediția. Cei de la Terra Magazin mi-au zis: <<faci ce vrei, relaxează-te, du-te la plajă, odihnește-te>>. Eu le-am zis <<voi sunteți acasă, eu sunt aici, e expediția mea>>. Niciodată nu mi-au impus nici sponsorii, nici cei de la Terra Magazin, unde să mă duc. Am stat două zile, rinichii începuseră să-și revină și am plecat spre Yulara. Am așteptat să se facă seara ca să nu mă vadă poliția că plec din așezare sau careva și să mă întoarcă din drum, că eram pe lista neagră, și atunci, ca un catâr cu câte două bidoane de cinci litri de apă pe fiecare umăr și alte două în mâini, am repornit expediția. După noaptea aia de târâș, știam că nici șerpii nu sar chiar așa ușor pe mine, am prins curaj, și era puțin mai răcoare noaptea. Și după 50 de kilometri, mi-am găsit rucsacul ăla mare, era exact acolo unde îl lăsasem. Și de acolo am plecat mai departe.”

Alin a străbătut 670 km și a încheiat expediția la muntele Zeil, în centrul Australiei. La fiecare expediție, își făcea traseul astfel încât să plece dintr-un „loc simbolic și să încheie într-un loc simbolic”. La fel s-a întâmplat și în Mongolia, unde a început expediția la Karakorum, vechea capitală a imperiului mongol, și a terminat pe un vârf, la 3900 de metri altitudine, în munții Altai, la marginea deșertului Gobi.

Mongolia. foto: Alin Totorean

Alin spune că Mongolia i-a rămas țară de suflet, dar recunoaște că nu s-ar fi stabilit în niciuna din țările în care a fost. „N-aș fi rămas într-un singur loc și asta pentru că voiam să mai văd și alte locuri. Întotdeauna când plec dintr-o țară parcă se rupe ceva din mine, pentru că mă atașez de oameni, de locuri, și atunci o parte din mine e în Mongolia, o parte în Atacama, o parte în Australia.”

Etiopia. foto: Alin Totorean

Cât despre diagnosticul pe care l-a aflat la întoarcerea din Etiopia, Alin îl vede ca pe un semn care a venit exact la timp, într-un moment de răscruce. În același an plănuia să plece în Chile, cu intenția de a traversa de la nord la sud calota glaciară, a treia din lume ca mărime. Chiar dacă n-a ajuns în Chile, Alin n-a renunțat la ideea de a merge acolo.

„Întotdeauna am fost puternic”, spune el. „Aveam ambiția asta să arăt că se poate. Exact ca și acum, cu porțelanul. Nu m-a învățat nimeni, mi-am luat cuptor de porțelan și am învățat de unul singur. Cât eram în chimioterapie, deja studiam și îmi cumpăram  cărți despre porțelan. Întrebarea era: ce fac după ce termin tratamentul? Trebuia să am un plan. Încercam să mă rup de ce auzeam în jurul meu prin spitale, unde se vorbea doar despre boală și moarte. Eu eram cu mintea la lucru, la pasul următor. Era dorința de a nu claca, de a merge mai departe, de a arăta că se poate. Ca și în expediții, era o luptă cu propriile slăbiciuni.”

Bol de sticlă creat de Alin Totorean

După ce a terminat chimioterapia, Alin s-a mutat la Vatra Dornei, unde a stat câțiva ani „pentru liniște și aer curat”. „Am încercat să am o relație acolo cu o prietenă mai veche, dar n-a mers. Chiar dacă relația n-a mers, am rămas în continuare acolo, mi-am făcut un atelier și mi-am văzut de lucru.”

Angela și Tzupi, vechii lui prieteni, pe care i-am vizitat în aceeași zi, îmi povesteau că erau îngrijorați în perioada în care Alin era la Vatra Dornei. „Știam că e singur acolo, de aia noi îl sunam tot timpul și îl chemam încoace”, îmi spuneau ei. Angela Szabo e artist plastic, iar Tzupi (Dezideriu Szabo) e speolog și împreună organizează în Roșia festivalul Straiță Plină.

„E ceva cu Roșia, simt o legătură cu locul ăsta”, îmi zice Alin înainte să ne despărțim. „N-am simțit asta la Vatra Dornei, adică m-am adaptat, dar tot mă simțeam ca un străin. Îmi plac mult și oamenii de aici, sunt de treabă și uniți. Și contează pentru mine conexiunea asta cu oamenii, mai ales acum, când mă iau mai mult după simțuri și trăiri. După boală simt că mi s-a dezvoltat mai tare partea emoțională. Când făceam expediții mergeam pe partea fizică, trageam de corp mai mult. Evident, erau importante emoțiile și atunci, dar cumva aveam și o atitudine din asta de reporter atunci când mă întâlneam cu oamenii, perspectiva omului din exterior. Ce pot să zic, am tot ce vreau aici, am prieteni, locul e foarte frumos, sunt peșterile; am idei, am energie și sunt în căutări. Se vorbește despre un fel de ciclicitate a vieții: șapte ani buni, șapte ani răi, și tot așa. Și acum simt că încep cei șapte ani buni și pentru mine.”

Comuna Roșia, Bihor

Fotografii de Mădălin Nicolaescu

Mai multe informații de călătorie despre destinația Pădurea Craiului găsiți aici.
Informații despre alte destinații pentru ecoturism din România găsiți aici.


Descoperă Eco-Romania este o inițiativă a Asociației de Ecoturism din România de dezvoltare și promovare a ecoturismului.
Fundația Friends For Friends și Think Outside the Box în parteneriat cu Asociația de Ecoturism din România prezintă proiectul editorial #descoperaecoRomania, din cadrul programului Policlinica de Marketing si Comunicare pentru ONG-uri (un proiect marca FFFF finanțat de Romanian American Foundation).
Identitate vizuală de Tudor Prodan.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger