Avatar. Poate fi viața virtuală o alternativă la cea reală?

Într-o lume a conexiunii perpetue în online, oamenii-avatar par să fie din ce în ce mai deconectați în realitate. Putem vorbi fără să exagerăm de efectul de suprimare al unor rețele sociale precum Facebook asupra identității. Suntem mai talentați și mai frumoși atunci când suntem virtuali, suntem perfecționiști și vigilenți – rar ne scapă o greșeală care să ne expună ridicolului, iar dacă ne scapă, o ștergem, și alegem să dăm din noi doar ce credem că place ochiului – și mai dezinhibați, mai ales dacă ne ascundem în spatele unui avatar inventat. Știm și că există doar opțiunea like pe Facebook. Dar ne alienăm în realitate, pe plan social, suntem mai cosmetizați și mai puțin empatici decât acum 30 de ani, după cum arată studiile științifice. Cum putem împăca oare avantajele și dezavantajele identității virtuale?

de Ionuț Dulămiță

De multe ori mă surprind în autobuz urzind statusuri care să-mi atragă multe like-uri pe Facebook. Chiar şi când citesc o carte, mă mai opresc asupra unei fraze care nu transmite neapărat ceva care să rezoneze cu mine, ci doar sună bine, este frumos ambalată, şi mă gândesc: „Asta merge postată pe Facebook”. Verific de zece ori înainte să postez ceva, mă asigur că este corect, atractiv, că nu mă voi face de râs – în faţa cui, nu ştiu –, că este artsy, creativ, câteodată caut în dicţionar cuvinte în engleză să văd dacă le stăpânesc ca la carte.

După o privire fugară prin reţelele de social networking, îţi dai seama că majoritatea oamenilor nu spun nimic despre ei, le e teamă să se expună. Îşi aleg pozele cele mai frumoase, statusurile cele mai creative sau teribiliste, dar în acelaşi timp cele mai lipsite de substanţă, citatele cele mai atrăgătoare, transformând totul într-o agoră a esteticului. Cei care calcă pe lângă sunt sancţionaţi prin ignorare. Nu vreau să generalizez, e doar o observaţie personală.

Pe de o parte, poţi găsi avantaje într-o identitate virtuală – ţi-e mai uşor să exprimi lucruri pe care ţi-e teamă să le rosteşi în interacţiuni face to face, e un mediu propice defulării, îţi măsori talentele şi abilităţile sociale în like-uri şi comment-uri, dar de cealaltă parte intervine autocenzura în favoarea identităţii perfecte, dorinţa de a te face plăcut şi de a-ţi ascunde „defectele”. Îţi faci prieteni mai uşor, dar nu îi vezi niciodată în carne şi oase.

„Când rămâi acasă sâmbăta şi, în afară de cărţi, n-ai altă metodă de relaxare, trebuie să reîncepi jocul socializarii. Şi atunci îţi dai seama că 1.400 de prieteni online nu sunt egali cu 10 prieteni offline. Iar metodele de împrietenire, care merg 100% pe online, nu sunt bune şi pentru offline”, scria Magor Csibi anul trecut, în cadrul experimentului The Caveman Project. „Ar fi oarecum ciudat să mă duc la cineva într-un bar şi să-i zic: ‘Te-am adăugat în lista mea de prieteni. Sunt Magor, am 29 de ani, ai pe această hârtie amănunte despre educaţia mea, joburile mele şi am şi un album cu fotografii la mine, dar poţi să te uiţi doar dacă mă accepţi ca prieten’. Cred că cel mult aş obţine un râset sănătos”.

Studiile arată că serviciile de e-mailing şi reţelele sociale ajung să substituie relaţiile de prietenie offline, în loc să le încurajeze, iar distanţa specifică interacţiunilor din faţa monitorului poate urzi sentimente de izolare şi tendința de a ne păsa mai puţin de alţii. Până la urmă, dacă nu ai chef sa asculţi problema unui prieten în mediul online, tot ce trebuie să faci este să te deloghezi şi să-ţi vezi de ale tale. Cercetătorii de la Duke University, SUA, observau în vară că, din 1985 până în 2004, procentul americanilor care spun că n-au cu cine să discute probleme importante s-a triplat.

Un prieten mi-a spus că, peste 20 de ani, vom avea avataruri cu pattern-urile noastre mintale înregistrate care vor vorbi pe mess în locul nostru, iar noi nu ne vom întâlni unii cu alţii în viaţa reală, dar nici în mediul virtual. Tot el a propus și jocul de mai jos, pentru a ilustra fețele identităţii virtuale şi ale celei reale, dintr-o perspectivă literară.

Dmitri Miticov s-a născut pe 1 septembrie 1980 în Târgoviște. În 2003 a absolvit Facultatea de Matematică din cadrul Universității Transilvania din Brașov. Trei ani mai târziu a debutat cu volumul de poezie „Efectul de peliculă” (Editura Vinea), iar în 2010 a lansat volumul „Numele meu e Dmitri” (Editura Paralela 45). În prezent, lucrează în domeniul bancar și este „unul dintre poeții contemporani care a stârnit cea mai vie reacție în mediile online”.

Robert Mîndroiu este un tânăr ca oricare altul, care, pe 19 noiembrie 2010, în cadrul unei expoziții de carte din București ce a găzduit și lansarea volumului „Numele meu e Dmitri”, a ieșit în fața publicului și a spus că el este Dmitri. „La sfîrşitul lui 2006, cînd am început să creez personajul Dmitri Miticov, singurul scop era să mă distrez, să scriu sub un alt nume şi să înregistrez reacţia oamenilor”, scrie Robert într-un text pe care îl puteți citi mai jos.

Biografia lui Miticov s-a încheiat o dată cu volumul „Numele meu e Dmitri”, însă pseudonimul ales de Robert Mîndroiu va merge mai departe. În cele ce urmează, Dmitri și Robert scriu din prisma identității virtuale, respectiv a celei reale, iar noi vă invităm la dezbatere.

[coloana]

„Orice scriitor creează identităţi virtuale, fie că e vorba despre personaje sau despre eul auctorial”

de Dmitri Miticov, poet

Orice site în care se adună nişte oameni cu preocupări comune e mai întîi o reţea de socializare cu o ierarhie aproape conştientizată de membrii săi, chiar şi unul literar, deci cîştigul unui avatar e în plan social. Dar se întîmplă să existe cazuri excepţionale în care identitatea virtuală o depăşeşte în asemenea măsură pe cea reală încît omul respectiv începe să facă lucrurile mai bine în chiar domeniul acelor preocupări comune. În cazul meu, fiind vorba despre o disponibilitate stilistică, identitatea Dmitri Miticov e un alibi în măsura în care e şi un răspuns la dorinţa mea de a evolua.

Se spune că biografia unui scriitor se confundă cu opera. Orice scriitor creează identităţi virtuale, fie că e vorba despre personaje sau despre eul auctorial. Sunt identităţi care nu se confundă cu identitatea reală a celui care le-a creat. Nici măcar în cazul în care numele personajului e acelaşi cu al autorului (asta nu poate însemna decît o simplă coincidenţă). Aşa încît identitatea virtuală a unui autor nu e decît exerciţiul conceperii unui personaj care are un rezultat consistent pentru că pune acest personaj să vorbească şi să se mişte în mediul virtual, în afara cărţii. Robert omite să spună că personajul Dmitri a fost creat şi din nevoia lui de a comunica cu personajele cărţilor pe care le-a citit. Pornind de aici, şi-a imaginat un personaj cu care cititorii ar putea interacţiona online. Ca scriitor, reuşeşti să creezi un personaj literar credibil abia cînd cititorii doresc să-l cunoască.

O identitate virtuală are un efect de dezinhibare asupra personalităţii unui om. Folosit corect (pentru că, într-adevăr, pot să apară accente de agresivitate nejustificată sau complexe de superioritate de la adăpostul anonimatului) acest efect oferă o libertate salvatoare. Nu e vorba de a deveni altcineva, ci de a-ţi atinge potenţialul maxim. Pentru unii poate e unica variantă de a deveni creativi, dezinvolţi, proaspeţi.

Cred că există scriitori care ar scoate cărţi mult mai bune dacă proza sau poezia lor nu ar gravita cu atîta dependenţă în jurul brandului personal creat în bună măsură din aşteptările celorlalţi. Există o autocenzură a numelui care poate duce la manierism sau plafonare. Asta nu înseamnă că fiecare trebuie să-şi facă clone, dar într-un fel sau altul spaţiul imaginar trebuie să se elibereze de dimensiunea publică a autorităţii auctoriale. Abia atunci biografia unui scriitor va fi chiar opera sa.

E adevărat că îţi pui problema consistenţei sinelui unui individ care poate susţine lucruri opuse, dar toţi scriitorii fac asta în momentul în care pun două personaje faţă în faţă şi creează un conflict între ele. Ţine de forţa obiectivizării şi a raţiunii. Robert nu precizează un lucru foarte important: ca rezultat al reinventării, Dmitri este varianta sa mult îmbunătăţită. Nu e vorba despre o alegere, ci de participarea unor forţe superioare despre care văd că el nu suflă un cuvînt, puse în slujba unei cărţi şi unui personaj care îşi depăşesc autorul. Dovada victoriei identităţii virtuale e faptul că a publicat cu pseudonim. Aşa că Robert a murit, trăiască Dmitri.

[coloana]

„Rişti să pierzi contactul cu realitatea şi să te refugiezi într-un joc pe calculator de-a identitatea”

de Robert Mîndroiu, poet

E posibil ca eu şi Dmitri să limităm discuţia la zona literarară a fenomenului, dar în mare măsură noţiunile pot fi extinse şi interpretate mai general.

La sfîrşitul lui 2006, cînd am început să creez personajul Dmitri Miticov, singurul scop era să mă distrez, să scriu sub un alt nume şi să înregistrez reacţia oamenilor. La început, a-ţi face o clonă e ca un joc pe calculator: creează dependenţă şi te face să pierzi contactul cu realitatea. Pe parcursul celor patru ani, evoluţia lui Dmitri a fost în acelaşi timp incontrolabilă şi neaşteptată: clonă pe internet, personaj literar, autor tînăr promiţător, proiect literar şi acum, iată, pseudonim literar pentru „Numele meu e Dmitri”. E adevărat însă, şi la lucrul ăsta nu m-am gîndit la început, că se pierd pe parcurs nişte lucruri esenţiale care ţin de identitatea proprie. Eşti eclipsat de un personaj care de fapt nu există, conştiinţa de sine devine mai fragilă, în plan social exişti tot mai puţin. Iar dacă te întîlneşti cu vechii prieteni, toţi vorbesc despre noua identitate apărută pe internet, care de fapt eşti tu, dar nu le poţi spune asta şi comunicarea cu ceilalţi se rupe, din cauza felului cum eşti poziţionat în toată povestea.

În plan literar, cel mai negativ aspect în momentul în care publici o carte cu pseudonim (iar la mine cartea a fost finalitatea jocului cu identitatea virtuală), este că povestea apariţiei personajului devenit pseudonim trece în primul plan, lăsînd cartea în plan secundar, şi ce poate fi mai neplăcut pentru un autor decît întrebările care aparţin dimensiunii sociale a poveştii în defavoarea celor literare. Lumea e mai interesată de micile picanterii (poate ăsta e şi motivul pentru care în dorinţa de a-şi idealiza existenţa îşi inventează tot felul de identităţi şi de nume).

General vorbind, cred că foarte mulţi sunt tentaţi să inventeze o „clonă” (identitate virtuală, avatar, etc.) pentru că, subconştient, sunt nemulţumuţi de anumite aspecte care ţin de propria persoană. Fie că sunt timizi şi astfel îşi confecţionează un costum strălucitor caracteristic celor mai curajoşi, fie că nu arată prea bine fizic şi atunci îşi pun poza vreunei vedete la profil, pentru a înşela aşteptările. Totul pleacă de la o frustrare, de la o slăbiciune. Vrei să-ţi depăşeşti identitatea sau chiar să ţi-o negi. Cînd apelezi la o identitate virtuală nu faci altceva decît să încerci continuu să înşeli aşteptările celorlalţi. Să joci un rol, să fii altcineva. E imposibil ca aşa ceva să nu te afecteze psihic măcar puţin.

Rişti să te refugiezi într-un joc pe calculator de-a identitatea. Un joc care tinde să devină periculos din cauză că, în afara dependenţei pe care o creează şi pe care am amintit-o deja, întoarcerea la realitate dintr-o lume fascinantă e abruptă şi te predispune la depresie.

Foto lateral: Flickr/Scarleth White