Mariusz Szczygiel este un binecunoscut jurnalist polonez şi unul dintre cei mai apreciaţi reporteri de investigaţie din Europa. În cartea Gottland, distinsă cu Premiul Europe Book Prize şi aflată în curs de apariţie la Editura ART, în traducerea Anei Maria Luft, jurnalistul aduce laolaltă o serie de reportaje şi scurte articole personale. Textele lui, pe care le parcurgi cu sufletul la gură, mai degrabă ca pe fragmente de proză curgătoare decât ca pe mostre de jurnalism, explorează aspecte ale vieţii din Republica Cehă, jumătate din fosta Cehoslovacie.
De la povestea aiuritoare a familiei Bata, care a pus pe picioare celebrul lanţ de magazine de pantofi, până la istoria nepoatei lui Kafka, scriitor originar din Cehia, care şi-a împrumutat numele unor scriitori interzişi de regimul comunist, pentru ca aceştia să poată publica, Gottland este o carte unde realitatea şi ficţiunea nu se pot distinge la prima vedere. Bazat pe investigaţii şi nenumărate interviuri, volumul surprinde vieţile unor oameni care încearcă prin forţe proprii să facă faţă unei lumi ciudate, pe alocuri suprarealiste şi, desigur, frizând absurdul kafkian. Mai jos, vă invităm să citiţi un fragment din această carte, în care Szczygiel pleacă pe urmele nepoatei lui Franz Kafka.
Doamna Ne-imitaţie
2004.
Suntem gălăgioși, îmbrăcați lejer. Am venit din Vest și parcurgem străzile cu un entuziasm lacom. Avem deja căni de ceai cu Kafka. Avem tricouri cu Kafka. Avem chibrituri. Ținem la subraț benzi desenate despre viața lui și rezumatul operelor sale complete pe o sută șaptezeci și șapte de pagini. Ne pierdem timpul prin cartierul evreiesc, care lasă impresia că nu s-a schimbat.
În urmă cu peste o sută de ani, în acest loc au fost demolate toate casele, iar pământul a fost tratat cu o soluție pentru dezinfecție. Evreii au fost goniți; în locul lor au venit orășeni cehi și nemți care și-au construit case impozante. Acum ne-am oprit în fața casei în care s-a născut Kafka; nu este cea originală, doar mimează autenticitatea.
Studiem cu atenție meniul expus la intrare pe care îl propune restaurantul Franz Kafka. Deși este înfi ințat în 2003, arată de parcă ar avea o sută de ani. Apoi ne mutăm câteva sute de metri mai încolo, pe strada Široka, în cafeneaua Franz Kafka care, deși e înființată în anul 2000, are decoruri de interior care le imită perfect pe cele din urmă cu un secol. Pe perete este atârnată o fotografi e pe care Kafka ar fi putut să o lase aici din neglijență: apare în ea alături de sora lui preferată, Ottla. Ea este cea care, după cum observase, e mult mai sănătoasă decât el și are o mai mare încredere în sine. Aici ni se dau și pliculețe de zahăr cu Kafka (!). Încărcați cu toate aceste suveniruri, putem în sfârșit să ne simțim satisfăcuți, chiar dacă sunt numai imitații.
Cei mai rafi nați dintre noi vin aici primăvara sau toamna. Poate că au citit undeva că „nu e nimic mai frumos ca Praga în ceață“ și vor să aibă șansa să vadă străzi care lucesc de umezeală, luminile felinarelor învăluite în ceață și acea aură de mister care e indispensabilă evocării lui Kafka. Vara, soarele și zăpușeala îi răpesc orașului dimensiunea sa metafi zică.
Habar nu avem că cinci etaje deasupra noastră, nepoata lui de soră e încă în viață. Věra S., fi ica Ottlei. Are optzeci și patru de ani și nu este o imitație. Timp de opt ani a văzut de la fereastra sa „cel mai mare monument al lui Stalin din lume“; casa ei era situată chiar în fața statuii. Acum vede Hotelul Intercontinental. Dacă ar coborî astăzi din casă, ar vedea că la parterul casei sale e un butic de lux în vitrină căruia sunt expuse geci de blugi pentru femei, cărora tocmai li se reduce prețul la două sute de euro.
În clipa asta stă în casă, îmbrăcată într-un trening roșu. Are părul alb și o față slabă, ușor măslinie. Acum că bătrânețea i-a schimbat trăsăturile, seamănă cu o față de bărbat. Bărbatul din ea seamănă cu cel din fotografiile pe care le cunoaștem de pe coperta cărților sale.
Nu a dat niciodată un interviu, le refuză în mod sistematic. Nici măcar televiziunea americană nu a reușit să îi cumpere mărturiile.
Totuși, ar fi putut să povestească lucruri interesante. Nu neapărat despre Kafka, pe care poate că nici nu îl mai ține minte, pentru că a murit când ea avea trei ani, dar ar fi putut să povestească despre mama ei, Ottla.
Mama a divorțat de soțul ei atunci când evreii au început să fi e persecutați în Protectorat. A făcut asta mai ales pentru fi icele sale, care urmau să fi e asociate cu tatăl catolic, și nu cu mama evreică. Le-a salvat în felul acesta. În 1942, ea însăși a fost dusă în lagărul de la Terezín, iar de acolo, în calitate de îngrijitoare a 1196 de copii evrei din Białystok, au ajuns cu toții la Auschwitz, unde au fost imediat trimiși spre camerele de gazare.
Soțul Věrei S., un renumit traducător al lui Shakespeare, s-a înecat în mare în timpul unei vacanțe în Bulgaria. Ea însăși era redactor la o editură și traducător de limba germană. Din când în când Věra S. împrumuta numele său. Același nume era împrumutat și de colegii ei traducători care căzuseră în dizgrație și nu aveau dreptul să publice sub nume propriu. În Cehoslovacia, acest ajutor colegial purta numele de acoperire. Pokrývač (țiglar) nu era numai cel care pune țiglă pe casă, ci și autorul care-și împrumută numele celor care nu au voie să publice sub nume propriu. O operă semnată de către pokrývač nu mulțumea pe nimeni întru totul. În caz de succes, nici proprietarul numelui, nici adevăratul autor al traducerii nu se puteau bucura pe deplin. Primul doar se prefăcea că se bucură de succesul operei care nu era a lui, iar cel de-al doilea nu primea gloria pe care o merita.
Lângă Věra S. s-a aşezat pe canapea o vecină; oaspetele din Polonia stă în picioare. (Subterfugiile mele nu prea au funcționat. Dacă cineva dorește să sune la numărul doamnei S. din cartea de telefon și are norocul ca, după cel de-al treizeci și patrulea apel, să răspundă cineva, la telefon se va auzi vocea nepotului ei. Nepotul îți dă alt număr de telefon, la care nu răspunde nimeni niciodată. Dacă peste un an reușeşti din nou să dai peste nepot, își cere frumos scuze și-ți spune că a încurcat, cine știe de ce, două cifre din numărul de telefon al bunicii. Și ce dacă ne-a dat alt număr de telefon? Nici la numărul cu cifrele corecte nu răspunde nimeni. Colegul care mă trimisese să o văd pe nepoata lui Kafka, pentru că scria o carte despre oamenii din anturajul acestuia, a discutat cu fi ul unei alte surori a lui Kafka.
Fiul locuiește în Marea Britanie. A cerut să i se scrie un e-mail, dar adresa era greșită, așa că mesajul s-a întors de câteva ori. După multe încercări, colegul a reușit într-un fi nal să afl e adresa adevărată. I-a trimis tot felul de întrebări, la care nepotul lui Kafka a răspuns: „Vă rog să așteptați răspunsul meu în următoarele paisprezece zile.“ După care nu a mai dat niciun semn.
Singurul fel de a o întâlni pe nepoata din Praga este de a te prezenta personal în fața ușii ei. Numai că în locuința de la litera „S“ nu găsești niciodată pe nimeni.
Este nevoie și de mult noroc. Apăs soneria vecinilor să îi întreb dacă știu ceva. Surprinzător, din acest apartament care nu-i aparține se aude chiar vocea ei: „În situația de față nu mă mai pot preface că nu sunt eu“.) Věra S. se așază în intrarea spațioasă, în fața unei mese rotunde din lemn, care stă eacoperită între pereții albi.
— Vă rog să îi explicați doamnei S. ce vă aduce aici, începe vecina.
— Colegul meu și-ar dori foarte mult să-i ia un interviu doamnei S. Eu sunt trimisul lui. Încearcă să vă găsească la telefon de doi ani, dar fără succes.
Acum Véra S. răspunde cu o voce blândă:
— Vă rog să îi spuneți colegului să îmi trimită, în acest subiect, o scrisoare cu întrebările sale. Îi voi răspunde când pot.
Sar de pe un picior pe altul.
— Ce altceva mai pot face pentru dumneavoastră?
— E păcat că eu însumi nu vă pot întreba nimic, îi mărturisesc cu părere de rău.
— Dar ce întrebări ați avea să îmi puneți?
— De pildă, cum vă simțiti în secolul XXI?
— Vă rog să îmi trimiteți o scrisoare cu acest subiect. Vă voi răspunde când pot.
MARIUSZ SZCZYGIEŁ s-a născut în 1966 şi, din 1990, a lucrat ca reporter pentru “Gazeta Wyborcza”. A primit numeroase premii pentru materialele sale jurnalistice pe teme legate de Polonia şi Cehoslovacia, inclusiv Europe Book Prize şi Prix l’Amphi, ambele pentru Gottland. Între 1995 şi 2001, a fost gazda unui talk-show (“Na każdy temat”). Împreună cu Wojciech Tochman şi Paweł Goźliński, conduce Institutul Polonez pentru Reportaje din Varşovia.