Autodiagnosticarea: detectivi ai propriei sănătăţi sau victime ale dezinformării?

 

Când te doare “undeva în partea stângă” sau te înţeapă splina, poţi merge la un doctor sau poţi intra pe Google, încercând să-ţi dai singur seama ce-ar fi în neregulă şi cum să te tratezi. Numărul mare de site-uri şi forumuri specializate pe medicină, în care mii de oameni îşi împărtăşesc probleme de sănătate, făcând schimb de istorii personale despre simptome şi sfaturi terapeutice, vine la pachet cu o schimbare a raportării la medic, mulţi dintre noi preferând dintr-un motiv sau altul să se trateze după ureche decât să meargă la medic. Pasul către dezinformare este însă unul singur şi se poate întâmpla ca, în situaţii nefericite, să se dovedească fatal – până la urmă, diagnosticarea corectă e o chestiune de viaţă şi de moarte.

Cu siguranţă vi s-a întâmplat cel puţin o dată să vă verificaţi pe Internet simptome ale unei stări de sănătate supărătoare; în câteva secunde, câteva pagini de rezultate cu testimoniale, sfaturi medicale, articole de enciclopedii sau reviste de popularizare a medicinei sunt gata să-ţi oefere răspunsul pentru problema ta. Pe măsură ce citeşti, descoperi că ai putea suferi de nenumărate boli, de la afecţiuni banale, până la maladii complicate, iar dacă pe aceeaşi pagină se mai află informaţii şi despre alte hibe de sănătate, până la sfârşitul zilei ţi-ai putea depista o întreagă listă de posibile suferinţe. Dacă pe de o parte deschiderea către o mai bună cunoaştere corporală e benefică, practica autodiagnosticării are o rată extrem de ridicată de eşecuri. Unul dintre principalele motive este dificultatea de a diferenţia între o sursă credibilă şi o sursă de dezinformare, ca să nu punem la socoteală cât de failibili suntem când vine vorba de managementul propriei sănătăţi. De ce sunt din ce în ce mai numeroşi cei care preferă pseudo-consultaţia de la distanţă, care implică o serie de riscuri cât se poate de serioase, decât să meargă la doctor, e simplu de explicat. Politicile de sănătate proaste, servicii medicale deficitare, experienţe trecute nefericite legate de medici sau o panică generală creeată în jurul sistemului de sănătate, alimentată cu ştiri apocaliptice din spitale, lipsa banilor pentru cheltuieli medicale şi, nu în ultimul rând, comoditatea, sunt doar câteva exemple.

Dacă autodiagnosticarea este combătută de guverne şi de asociaţii ale medicilor sau pacienţilor, există o direcţie care încurajează o mai mare atenţie la manifestările legate de corp, pentru a-i ajuta pe medici să elucideze mai eficient datele fiecărui caz în parte. Joan Liebmann-Smith, sociolog specializat în probleme medicale, şi Jacqueline Nardi Egan, scriitor în domeniul medical, au scos, de pildă, o carte prin care încearcă să ne înveţe “Semnele trupului. Cum să afli de ce suferi fără să mergi la medic” (Editura Trei). Cele două autoare susţin că fiecare dintre noi ar trebui să înveţe limbajul propriilor semne ale trupului, pentru a ne “implica activ în propria îngrijire medicală”. Informaţiile pe care le oferă nu sunt gândite însă ca un înlocuitor pentru medic, susţin ele, ci mai degrabă ca să ne transforme într-un “partener egal al medicului curant”.

Un bun diagnostician ar trebui să fie şi un detectiv eficient

Joan Liebman-Smith, Jacqueline Nardi Egan, Semnele trupului. Cum să afli de ce suferi fără să mergi la medic (Editura Trei, traducere de Marilena Dumitrescu, Colecţia Psihologie practică)

“Cu toţii observăm anumite lucruri la propriul trup, care sunt neplăcute, neobişnuite, urâte sau de-a dreptul jenante. Ni s-au îngălbenit unghiile. Pielea face negi sub piept. Sau partenerii noştri se plâng că mirosim a amoniac. Toate acestea sunt semne ale trupului. Dacă învăţăm să le decodificăm, ele ne pot spune o mulţime de lucruri despre starea noastră de sănătate… sau despre bolile pe care le avem.

Din fericire, numeroase semne transmise de corpul uman sunt adesea benigne. Vrem să spunem prin aceasta că ele indică o condiţie inofensivă sau lipsită de importanţă din punct de vedere medical. Semnele benigne ale trupului pot fi pur şi simplu ignorate sau tratate cosmetic. Dar unele semne ale trupului pot indica ceva mai grav. Unghiile, de exemplu, dacă s-au îngălbenit, ar putea fi pătate cu nicotină, dar ar putea semnala şi o afecţiune pulmonară sau hepatică. Pielea care atârnă inestetic – semn frecvent de bătrâneţe – poate semnala diabet. Iar mirosul de amoniac pe care îl emanaţi, deşi ar putea arăta că trebuie să apelaţi la serviciiile unei spălătorii, poate trăda şi un regim alimentar prea bogat în proteine. Sau vă poate avertiza că găzduiţi bacteria Heliobacter pylori, care produce ulcerul la stomac. Aceste mesaje medicale nu sunt apariţii întâmplătoare, ci sunt mai degrabă semnale transmise de organism pentru a ne avertiza că ceva nu este în regulă.”

“Cartea Semnele trupului se referă la ceea ce ne spune organismul despre starea noastră de sănătate, prin semne şi semnale transmise în afara lui. Spre deosebire de simptome, care ne expediază valvârtej la cabinetul medical sau direct la camera de urgenţă, semnele trupului trimit mai degrabă la coafor, la manichiuristă, la cosmeticiană sau la farmacie. Sau, dacă ne ducem totuşi la medic, suntem mai degrabă înclinaţi să consultăm un chirurg estetican decât un internist. Cu toate acestea, internistul poate fi exact cel de care avem nevoie. Se pare că uneori problema cosmetică este mai profundă decât ceea ce se vede la suprafaţă.”

“Înainte de apariţia mijloacelor moderne de diagnosticare, medicii erau nevoiţi să se bazeze pe ceea ce le dezvăluiau simţurile, ale lor sau ale pacienţilor. Secole de-a rândul medicii au ascultat inima pacienţilor, le-au luat pulsul, le-au cercetat limba, globul ocular, părul, pielea şi unghiile, au mirosit miresmele pe care le emanau, le-au studiat fecalele, le-au mirosit urina şi uneori chiar au gustat-o. Medicii de azi, deşi dispun adesea de echipamente sofisticate de diagnostic, mai recurc încă la aceste tehnici de bun-simţ – exceptând probabil gustatul urinei.

Un bun diagnostician ar trebui să fie şi un detectiv eficient. Pentru a diagnostica chiar şi o boală simplă, medicul trebuie să adune nenumărate indicii prin care să pună la locul lor piesele ce compun un puzzle coerent. Părţile vizibile ale trupului nostru, în special părul, ochii, dinţii, pielea şi unghiile, pot fi citite ca dovezi ale unor boli şi tulburări ce evoluează din interior. Pentru a alege din multitudinea de semne este nevoie de o muncă asiduă de detectiv, de multe ori a mai multor detectivi. Iată unde interveniţi dumneavoastră.”

“Semnele trupului nu este o carte menită să se substituie sfatului medicului şi discuţiei cu acesta. Dimpotrivă, ea ar trebui să fie un catalizator în comunicarea cu medicul despre lucruri pe care nu v-aţi fi gândit să le menţionaţi sau care v-ar fi făcut să vă simţiţi foarte stânjenit. Cartea îşi propune totuşi să vă ajute să interpretaţi semnele trupului dumneavoastră, legate de starea de boală sau de cea de bine, să deosebiţi ce semne pot fi ignorate fără niciun pericol şi care sunt cele care impun un consult la medic.

Cartea vă va dezvălui cum puteţi deveni detectiv pe urmele propriului diagnostic şi va semnala indicii ascunse ale stării de sănătate, pe care să i le comunicaţi doctorului. Vă va oferi posibilitatea să vă implicaţi activ în propria îngrijire medicală, ca partener egal al medicului curant. Devenind chiar dumneavoastră un bun detectiv în diagnostice, îl veţi ajuta pe medic să stabilească ce nu este în regulă când sunteţi bolnavi.”

Cercetează, dar colaborează cu medicul

Cristina Ilie, medic

Chiar zilele trecute, la o discuţie între prieteni, s-au pornit nişte controverse destul de aprinse pe tema nutriţioniştilor, a homeopatiei şi a tendinţelor de abordare magică a bolilor. Există tot felul de opţiuni extra-medicale de soluţionare a diverselor afecţiuni, oamenii au şi atitudini critice, se aduc argumente pro şi argumente contra.

Ceva mai delicată mi se pare problema autodiagnosticării şi a automedicaţiei. Şi asta în principal datorită informării foarte proaste la nivel general privind chestiunile medicale. Cu alte cuvinte nu există mai deloc ceea ce se chema pe vremuri educaţie sanitară. Cei mai mulţi oameni nu au o educaţie bazală în această privinţă şi în momentul în care primesc o informaţie nu pot aplica un filtru critic corespunzător. Ei nu sunt familiarizaţi cu noţiunea de simptom, nu ştiu să îşi monitorizeze şi să îşi urmărească propriul corp şi propriile stări. Iar în momentul în care tentează o autodiagnosticare ard aceste etape importante şi sar direct la diagnostic şi tratament. Se poate ajunge astfel nu numai la complicaţii majore ale afecţiunilor actuale, dar şi la probleme mult serioase, cum ar fi creşterea rezistenţei bacteriilor la antibiotice, lucru care afectează întreaga populaţie.

Acum, e puţin utopic ca fiecare să meargă la medic pentru orice mic discomfort. E ok să ştii cînd şi cum să foloseşti un paracetamol, o aspirină, un decongestionat nazal, un antidiareic sau alte OTC-uri recunoscute ca atare. Dar chiar şi pentru astfel de medicamente „inofensive” trebuie un minim de documentare, trebuie ţinut cont de recomandările medicului în cazul unor afecţiuni preexistente. Am văzut hemoragii digestive masive de la o simplă aspirină pe un teren particular.Un alt lucru mai puţin ştiut e că durerea cu o anumită localizare poate fi un semnal de alarmă pentru o afecţiune în cu totul alt sistem decît cel în care e localizată. Un exemplu banal ar fi durerea care apare la picioare în cazul afectării rădăcinilor nervoase prin tasarea coloanei.

Ca medic, susţin cu tot entuziasmul informarea pe teme medicale, dar ar fi minunat ca oamenii să citească lucruri care să îi ajute în mod real, să înveţe să îşi detecteze simptomele şi semnele în stadii cît mai precoce, să ştie cît mai bine măsurile profilactice, să îşi gestioneze corect problemele minore, să colaboreze cu medicii care îi tratează. Medicina presupune ani mulţi de studiu, experienţă clinică. E greu să suplineşti asta citind, chiar şi avînd la dispoziţie cele mai bune surse de informare.