Relaţia dintre soacre şi nurori a fost dintotdeauna subiect de glume, dar şi de discuţii serioase. O regăsim în poveştile populare şi în zicători, în romane şi în show-uri TV, unde, în general, soacra apare ca un personaj negativ, iar nora, ca o victimă. Rivalităţile şi conflictele soacră-noră, care nu de puţine ori duc la violenţă, îi preocupă şi pe psihologi, psihanalişti, sociologi şi antropologi.
Apelând la surse dintre cele mai diverse, de la literatura ştiinţifică la poveşti reale, psihologul Aurora Liiceanu analizează într-un nou volum apărut la Editura Polirom acest raport complicat dintre două femei care concurează pentru dragostea aceluiaşi bărbat: una ca mamă care nu vrea să-şi piardă copilul, cealaltă ca parteneră care şi-l doreşte doar pentru ea. În cele ce urmează, vă propunem un fragment din cartea Soacre şi nurori. La cine este cheia?, disponibilă şi în format digital.
Soacră din soacră răsare
Există soacre care nu părăsesc scena maternităţii nici în ruptul capului, indiferent de vârsta copilului. Pe de o parte, ştiu, pentru că viaţa le învaţă, că fiul lor creşte şi devine adult. Ca adult, el îşi va dori o femeie, va vrea să stea cu ea, să trăiască cu ea şi să se căsătorească. Nu poate fi legat de fusta mamei la nesfârşit. Pe de altă parte, adesea, cea aleasă de fiu nu li se pare potrivită. Dar ce femeie sar potrivi fiului lor? Niciuna, pentru că această femeie nu s-a născut încă. În folclorul cotidian, această opinie nu numai că este răspândită, ci este considerată aproape un adevăr absolut.
Strânsă cu uşa, cu argumente solide, o asemenea mamă nu poate nega faptul că aleasa fiului este potrivită. În acest caz avem de-a face cu o soacră înciudată. O soacră înciudată produce o noră care poate deveni o soacră copy-paste, adică o soacră înciudată.
Dar s-o iau de la început. E o istorie cu totul adevărată, în sensul că, după părerea mea, subiectivitatea este sub control. Mă voi referi la nora devenită soacră copy-paste pornind de la soacră.
Îi voi da numele Adina. Adina, înainte de a se căsători, a avut o mare iubire. El era de modă veche, conservator, dintr-o familie avută, cu servitori în casă, deşi în comunism servitorii aproape că dispăruseră. Ea era dintr-o familie modestă, din provincie şi făcuse o facultate obscură, în termeni academici, în care greu făceai carieră.
S‑au despărţit pentru că sexul se consumase şi, cum se spune, socialul îi separa. Ea simţea că, luând-o de soţie, el ar face o mezalianţă. Fiind o fire practică, credea că mezalianţele nu duc la bine, provocând tensiuni, conflicte, despărţiri. Aşa că s-a orientat realist către un bărbat potrivit ei.
A găsit unul. Suficient de prezentabil, după ea chiar prezentabil, dintr-o familie devenită modestă – părinţii fuseseră comercianţi, avuseseră o cofetărie –, dar modestă şi cultural vorbind. Era profesor, ca şi ea, aveau salarii asemănătoare, un nivel cultural asemănător.
Cel mai problematic era că nu aveau casă. Nu aveau unde să stea după ce s-au căsătorit. Ea era din provincie, stătuse cu chirie, iar el locuia într-o cameră cu mama lui. Restul locuinţei fusese naţionalizat. Prin urmare, în dormitor stăteau toţi trei. Erau vremuri grele.
Soacra era văduvă cu doi fii. Ea era şefa familiei. Odată ce intrai în casa ei, pe terenul ei, te supuneai necondiţionat. Mâncai ce voia ea, respectai regulile stabilite de ea pentru convieţuire. Soacra fusese casnică şi gospodăria era meseria ei. Gătea bine, spăla bine, călca bine. Fiilor le cerea supunere.
După ce s-au căsătorit, Adina a hotărât să plece cu soţul ei la mare. El nu se despărţise deloc de mama lui, nu cred că avea episoade de libertate, de depărtare de casă.
Nici acum, după trecerea atâtor ani, ea nu uită cum i-a stricat soacra jumătatea de lună aşa-zisă de miere. El, soţul ei, fusese dresat, înainte de a pleca la mare, să-i dea telefon zilnic mamei lui, să aibă veşti de la ea. Seara, bineînţeles. Pe atunci nu erau telefoane mobile, ca astăzi, iar poşta, de unde se vorbea la telefon, funcţiona ca vai de lume.
Erau la mare, iar ei îi plăcea teribil de mult. Era sportivă, înota foarte bine, îi plăceau grozav de mult soarele, nisipul, plaja. Poate pentru că îşi trăise copilăria şi tinereţea într-o regiune cu dealuri şi munţi, fascinată de mare.
Prima zi de plajă şi mare i s-a părut un miracol. Miracolul n-a durat însă mult. Doar până seara. Ar fi dorit să stea pe o terasă, să bea bere şi să mănânce mici, dar nu. Trebuia să se ducă la poştă pentru ca soţul să-i telefoneze mamei lui. Soacrei. Cu o voce de înmormântare, soacra şi-a anunţat fiul că se simte rău, că nu a mers la doctor şi nici nu va merge, că are dureri care nu se opresc. Nu-i era bine deloc. El s-a speriat, i-a spus ce medicamente să ia, a rugat-o să se ducă la doctor şi i-a promis că a doua zi va telefona din nou, tot pe seară.
Asta s-a petrecut seară de seară, timp de două săptămâni, cât au stat la mare.
Zilele de vacanţă au fost un fiasco, s-au scurs la fel ca prima. Dimineaţa era fericită. Marea, plaja, înotul, nisipul cald, totul era minunat. Serile erau la fel. Vocea ursuză, cu note de reproş fără vorbe şi contradicţii studiate – „mi-e rău, dar voi distraţi-vă“ –, alternând false încercări de a-i linişti cu false pesimisme privind starea ei de sănătate. Măcar dacă într-o seară sar fi întâmplat altfel. Dar n-a fost să fie aşa. Nu a uitat niciodată cum soacra i-a stricat vacanţa, luna de miere de doar două săptămâni. […]
S‑a întâmplat ca Adina să aibă şi ea un fiu. Şi să ajungă soacră.
Fiul ei a fost un copil cuminte, care nu-i ieşea din cuvânt. N-am auzit niciodată să facă vreo năzdrăvănie, cât de mică ar fi fost ea. Atunci când a devenit adult, s-a însurat cu o copie a mamei lui – şi ea, la rândul ei, copie a soacrei sale. El, fiul, era copia tatălui său.
El şi soţia lui au locuit singuri, apoi au plecat în străinătate. El se purta cu mama lui exact cum se purtase tatăl lui cu mama lui. Telefona zilnic, făcea vizite dese – când era în ţară –, îi trimitea mereu cafea, dulciuri şi tot ce credea că ar bucura-o. Nu părea deloc că le trimite ambilor părinţi, ci doar mamei. Aceasta îl consideră o minune de băiat, îl laudă mereu, uitând cu desăvârşire cât de mult suferea în tinereţe când soţul ei o copleşea cu atenţie pe mama lui.
Până la urmă, triunghiul soacră/noră/fiu/soţ se macină în raporturi de putere: unul este între soacră şi noră, celălalt între noră şi fiu, iar fiul este totdeauna la mijloc. Şi îi este foarte greu, pentru că ataşamentul lui faţă de mamă are mereu prioritate.
Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru poveşti (2010, 2011), La taifas (2010, 2012), Viaţa nu-i croită după calapod (2011), Cuvinte încrucişate (2012), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii (2013) şi Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013).
Foto: Wikihow
Un comentariu
“Dar ce femeie sar potrivi fiului lor? ”
Vă rog să corectați.