Așteptându-l pe Erdogan. "Police Yok, Problem Yok"

0

Taksim, Istanbul, Turcia. Seara trecută (5 iunie) a fost prima fără confruntări între protestatari și poliție; un pas înapoi făcut de autorități, după scuzele publice ale vicepremierului Bulent Arinc, care consideră nedreaptă intervenția brutală a poliției din primele zile ale manifestațiilor. O mică fractură în sânul partidului de guvernământ sau praf în ochii protestatarilor.

 

Corespondență de Ștefan Mako, Casa Jurnalistului

 

Recep Tayyip Erdogan, premierul aflat în vizită de lucru în nordul Africii, e impasibil. Deși numele lui se aude permanent în Taksim – „Erdogan Istifa” = „Demisia, Erdogan” – ultima lui referință vizavi de proteste a fost înfierarea social media, pe care o consideră responsabilă de tulburări, cot la cot cu opoziția.

„Protestul ăsta o să moară fără să se întâmple nimic”, îmi spune Kayahan, patronul birtului în care am dormit în prima seară. A fost azi noapte în Gezi cu niște prieteni și au coborât din vânt câteva steaguri PKK. Nu există unitate, crede Kayahan. Jumate din populație e pro Erdogan, iar cealaltă e ruptă în două. Nicio șansă să se înțeleagă vreodată.

E zi de grevă. Mii de oameni – adolescenți scăpați de la școală, studenți, sindicaliști și partizani politici – urcă în zarvă pe Istiklal, spre încântarea oamenilor adăpostiți la terase. Ajunși în piață se pierd într-o valmă de oameni, steaguri și pancarte. E agitație mare, seamănă cu un bâlci. Mirosul puternic de popcorn și kebab îmi mută nasul de la discursurile politice fierbinți.

În așteptarea premierului, mai multe platforme ridică mașinile incendiate din piață, și le reașează pe străduțele laterale pentru a bloca accesul auto. Câțiva protestatari îi ceartă până înțeleg că nu sunt de la primărie. Încerc să trag un pui de somn pe un petec de iarbă, dar mă trezesc cu fiori reci pe spate ba câte un slogan strigat la unison, ba niște semințe vârâte sub nas de câțiva suporteri tineri, ba de Mateaș care vine de la licitații de cărți și-mi aruncă în cap o revistă.

turcia2

 

Și spre Inonu, între două baricade mari – unde ceva mai devreme inhalam gaz lacrimogen, se face curat. Persistă un miros înțepător, ca de o mâncare lăsată fără capac, în care ai scăpat prea mult piper. Un gunoier cu hârtie în nări e atacat de o cioară, spre propria-i uimire. După câteva asalturi pasărea se resemnează și se așează croncănind pe gardul imens al ambasadei Germaniei. În fundal, niște elevi de liceu strigă entuziasmați și bat ritmul cu câteva tuburi goale de gaz pe care le-au salvat de gunoieri.

Printre protestatari se zvonește că urmează un asalt mare al poliției. Erdogan ar fi cerut ca piața să fie eliberată de protestatari pe când revine în țară. Câțiva tineri cară moloz și garduri dintr-o parte în alta. Înalță și întăresc baricadele.

 

 

La câteva sute de metri, pe malul Bosforului, vreo 20 de polițiști beau cafea și çay, la câteva mese de tineri cu steaguri și măști agățate la pantalon. O femeie ascunsă cu totul de veșmintele negre iese din moscheea alăturată și cumpără câteva rozarii.

După lăsarea întunericului, câteva sute de protestatari iau poziții în părculețul din fața stadionului Beșiktaș. E prima linie, așa că cei mai mulți poartă măști de gaze și căști. Lateral, între linii, stă presa. Un nebun sare din când în când în mijlocul drumului dintre stadion și parc, fluturând o pancartă șoferilor grăbiți. Protestatarii aplaudă la fiecare claxon. Vocea unui muezin care cheamă lumea la rugăciune răsună peste audiență.

 

 

E aproape miezul nopții și tinerii cu măști, majoritatea suporteri Beșiktaș, încep să-și piardă răbdarea. Câțiva încep să oprească mașini, alții sar în incinta stadionului și scriu mesaje deasupra porții principale. Un băiat cu tricoul Galatei se întinde pe iarba și o roagă pe gagică-sa să-i facă o poză cu stadionul rivalei în spate.

Poliția nu apare, așa că intrăm în vobă cu Ryan, un fotograf de documentar olandezo-canadian. A venit acum două zile de la București, unde a pozat o cântăreață celebră din fosta URSS. N-am auzit niciodată de ea.

Alaltăieri a fost reținut de poliție, dar a scăpat repede după ce și-a scos pașaportul. „Mai bine zici că ești turist, jurnaliștii nu sunt prea simpatizați de poliție”, ne sfătuiește.

 

 

Cică în fiecare seară protestatarii coboară din parc și blochează strada. Apoi vine poliția care-i somează să se retragă. Refuzul e întâmpinat cu o ploaie deasă de gaze. Dar acum nu-i întâmpină nimeni.

Urcăm deznădăjduiți spre Taksim. Patru rânduri de oameni cară din mână în mână cărămizi care se opresc bufnind în niște garduri mari de metal, dintr-o baricadă. Se pregătesc, dar cine știe pentru ce?

 

 

Ajungem în piață cu tălpile arse de bătături. Nu există niciun veceu public, așa că un băiat ne îndrumă spre hotelul Intercontinental, aflat chiar lângă parcul Gezi. Are o toaletă specială pentru protestatari, aprovizionată permanent cu săpun și hârtie. În fața hotelului, rondurile de flori sunt pline cu tineri care beau bere în așteptarea agitației. Câțiva huligani se suie pe autobuzele distruse din spatele Interului și aprind torțe. Sunt eclipsați de artificiile lansate din piață, văzute și aplaudate de toată lumea.

 

 

Ne umplem mațele de la standurile cu gratuități și ne trântim în iarbă lângă niște corturi. Mă simt ca-ntr-un camping de la un festival muzical. Muzică orientală răsună din toate direcțiile și-mi găsesc somnul doar când un cimpoi se împletește cu o baglama în pașii frenetici de dans ai unor tineri. Așteptarea e obositoare și doare ca pământul tare care-mi împunge spatele.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger