Jean Baptise del Amo are 33 de ani şi lucrează la cea de-a patra carte. Primul roman l-a scris la 11 ani – “o poveste destul de prostuţă, cu monştri şi tot tacâmul” -, iar de atunci până când a publicat o nuvelă inspirată de timpul petrecut în Africa, unde a lucrat cu persoane seropozitive, nu s-a oprit din scris. Momentul când şi-a dat însă seama că voia să transforme scrisul într-o meserie a urmat după ce primul său roman publicat, O educaţie libertină, a primit Premiul Goncourt pentru debut.
Deşi artea i-a atras haloul de „unul din cei mai promiţători scriitori francezi”, Jean Baptiste nu şi-a găsit confortul în vreun turn de fildeş: din când în când, îşi ia joburi normale sau revine la munca lui de asistent social, tocmai pentru că toate cărţile lui se hrănesc din aceste experienţe, chiar dacă fac parte din familia ficţiunii.
Săptămâna trecută, scriitorul a venit la Bucureşti, la o dezbatere organizată de Pavilion şi Editura Vellant, unde romanul lui de debut, O educaţie libertină, a fost tradus în limba română. Povestea extrem de densă a cărţii, care merge în dedesubturile unui Paris de secol 18, prin ochii lui Gaspard, fiu de porcar ajuns în capitală pentru a scăpa de mizeria de acasă şi care cunoaşte un conte ce-l va purta în cercurile burgheziei. Protagonistul cărţii, foarte senzorială şi fără teamă pentru feţele mai întunecate ale dorinţelor şi explorărilor, e inspirat de tinerii cu care autorul a lucrat în cadrul unei organizaţii civice adresate persoanelor homosexuale respinse de familii, însă povestea lui transgresează contextele istorice. Am stat de vorbă cu Jean-Baptiste despre urgenţa de a scrie, despre scrisul ca muncă, dar şi despre importanţa artei în treburile cetăţii.
Cum ţi-a schimbat Premiul Goncourt raportarea la scris?
Mi-a dat forţa să cred în scris ca o meserie adevărată. După Goncourt, totul s-a schimbat de pe o zi pe alta, mai ales că, atunci când am scris O educaţie libertină, la vârsta de 26 de ani, nici nu credeam că va fi vreodată publicată. Pe atunci, locuiam în sudul Franţei, unde eram asistent social, iar premiul mi-a confirmat că eram scriitor şi că era timpul să mă gândesc ce voiam să fac pe viitor. În cele din urmă, deşi am ales să scriu constant, am decis că cel mai important este să nu scriu cărţi pentru bani, ci pur şi simplu pentru că simt urgenţa de a scrie. Astfel, din când în când, mi-am luat diferite joburi, fie pentru că îmi lipsea munca în echipă, fie pentru că aveam nevoie de bani. Anul trecut, de exemplu, timp de şase luni am lucrat ca vânzător într-un magazin, iar din experienţa asta se hrăneşte şi dorinţa de a scrie.
Este scrisul, ca muncă, încurajat de actualul sistem francez?
Scrisul trebuie să fie o muncă. Desigur, există momente în care vezi doar plăcerea şi exaltarea de a scrie, dar dincolo de ele e o muncă foarte serioasă. În Franţa, există o mare susţinere pentru scriitori – ai la dispoziţie multe burse, rezidenţe şi, mai nou, programe universitare de scriere creativă. Chiar la începutul lui 2015 voi pleca printr-un astfel de program în Japonia, pentru a cerceta influenţa budismului zen asupra culturii japoneze şi a artelor contemporane. Acesta este punctul de plecare pentru o altă carte de ficţiune pe care o am în minte.
Ai lucrat ca asistent social în Africa şi în Franţa, cu persoane seropozitive, lucrătoare sexuale şi tineri homosexuali. De unde impulsul ăsta?
În copilărie, părinţii mei erau foarte implicaţi în organizaţii neguvernamentale, ceea ce m-a sensibilizat în raport cu problemele sociale. Aşa am plecat în Africa, unde nu am vrut să lucrez cu o organizaţie internaţională, ci cu una locală, pentru că eram conştient de o dimensiune post-colonială pe care o poate avea gestul unui occidental de a merge să lucreze în Africa. Întreaga experienţă s-a dovedit una extrem de puternică şi a avut o influenţă foarte mare asupra mea. M-am îndrăgostit de Africa şi intenţionez să revin acolo cât de curând, cu alte proiecte. În Franţa, a lucrat cu minorităţi sexuale şi lucrătoare sexuale, iar din experianţa asta s-a născut Gaspard, personajul primului meu roman.
De când ai început să lucrezi în Franţa ca asistent social, ai observat vreo schimbare la nivelul percepţiei societăţii asupra homosexualităţii?
Se petrece deja o schimbare a percepţiei despre homosexualitate şi a căsătoriei între persoane de acelaşi sex, însă cred că ne aşteaptă un drum extrem, extrem de lung până când vom avea cu adevărat o schimbare semnficiativă. După părerea mea, rădăcinile acestui conservatorism se află în dogmatismul religios şi în falsa moralitate şi că, în procesul de schimbare, un rol important nu-l joacă doar organizaţiile şi activiştii, ci şi artiştii.
În O educaţie libertină tratezi, printre altele, şi tema bisexualităţii în rândul bărbaţilor. Ce schimbare crezi că a provocat cartea ta în rândul cititorilor?
A reuşit un lucru pe care-l consider esenţial pentru un scriitor: să-i fac pe unii dintre cititori să se recunoască în personaje. Când vine la tine un tânăr care-ţi spune că i-a plăcut mult cartea şi că în experienţa personajului a recunoscut lucruri prin care trece la rândul lui, ai parte de un sentiment foarte puternic.
Crezi că un scriitor îşi asumă o responsabilitate publicând o carte?
Nu, absolut deloc. În timp ce scriu, nu mă gândesc nici la cititori, nici la critici. Eu nu vreau decât să scriu despre obsesiile mele – e un gest foarte egoist şi o relaţie intimă cu naraţiunea şi cu personajele. Abia după ce public o carte, vine etapa de împărtăşire, de discuţie, în care cartea nu mai este a mea, ci a fiecărui cititor în parte.
Te bântuie cărţile pe care le-ai scris?
Nu mă bântuie. Uit, pur şi simplu, cartea. Acum, vorbind despre O educaţie libertină, parcă vorbesc despre o carte scrisă de altcineva. În timpul scrisului, parcă sunt într-o transă, însă tot ce se întâmplă după publicare, inclusiv premii şi promovare, uit. Cred că între partea foarte subiectivă şi intensă a scrierii propriu-zise şi partea în care cartea ajunge în lume există un fel de contorsionare, care mă face să uit. La fel ca într-un vis, din care-mi amintesc doar câteva imagini.
Cum reuşeşti să echilibrezi balanţa între discplină şi procrastinare?
Sincer să fiu, nu prea am disciplină. Scriu când vreau – în această perioadă, în care nu mai am un job, încerc, de exemplu, să scriu în fiecare zi – şi aştept momentele în care simt că am inspiraţie. Nu cred că am neapărat probleme cu procrastinarea, ci cu momentele în care simt că există în mine urgenţa de a scrie. Din păcate, nu există nişte reguli care să dicteze această urgenţă. Unoeri, trec săptămâni sau chiar luni în care nu am nici cea mai mică dorinţă de a scrie şi nu-mi vine nicio idee hotărâtoare, iar asta poate aduce o oarecare nelinişte.
Dacă ar fi să adaptezi romanul la Parisul zilelor noastre, cum crezi că ar arăta această lume?
Nu aş putea adapta Parisul din carte la Parisul de acum. Oraşul, ca mediu în care mă aflu, e foarte important pentru felul în care decurge scrisul. Când am scris Pornographia, am fost plecat în Cuba, pentru documentare. Însă cât timp am stat în Havana, am fost de-a dreptul paralizat şi nu am putut să scriu niciun rând. Abia când am ajuns la Paris şi am uitat călătoria, am putut să mă apuc de lucru. În cazul Parisului, a cărui atmosferă e recreată, în parte, şi în urma documentării, pentru mine a fost mai important să-l recreez din minte şi din imaginaţie, să creez mai degrabă ficţiune subiectivă, nu realism.
Cum sunt construite raporturile tale de forţă cu povestea ca atare şi cu personajele?
De cele mai multe ori, ai putere asupra direcţiei în care te îndrepţi şi asupra personajelor, însă există momente în care simţi că povestea se dezvoltă de la sine şi are o viaţă a ei, care te forţează să te adaptezi la ea. Nu-mi urăsc niciodată personajele, nici măcar pe cele negative – întotdeauna le tratez cu empatie. Deşi ele nu mă reprezintă, ele pot reprezenta ce mi-ar plăcea sau ce nu mi-ar plăcea să fiu, aşa că, în ciuda diferenţei dintre noi, simt o mare apropiere.
Una din temele interesante ale cărţii tale e folosirea corpului ca mijloc de a urca pe scara socială. Cum vezi instrumentalizarea asta a corpului în zilele noastre?
Personajul Gaspar îşi foloseşte, într.adevăr, corpul pentru a urca pe scara socială, însă cred că ceea ce-şi doreşte, de fapt, e să fie acceptat. Azi, în media şi în televiziune, avem o reprezentare a corpului perfect. Pentru artişti, e foarte provocator să analizăm şi să coborâm în lumea întunecată tocmai a opusului acestei reprezentări. Pentru mine, este unul din lucrurile care mă interesează cel mai mult: să explorez corpul îndrăgostit, corpul îndurerat, corpul care moare.
Ce rol crezi că joacă pornografia în viaţa noastră, a oamenilor obişnuiţi?
Nu ştiu, atâta vreme, cât nu ştim exact ce înseamnă pornografia. Dacă e să mă refer la funcţia filmelor pornografice, cred că au rolul unei supape. Avem o relaţie stranie cu pornografia pentru că, de pildă, corpurile sunt super-sexualizate în media, dar pe de altă parte, refuzăm să discutăm deschis despre sexualitate. În timp ce, de exemplu, fetiţele sunt îmbrăcate ca nişte femei, nu suntem de acord cu educaţia sexuală timpurie. Astfel, cred că pornografia scoate la iveală unele dintre cele mai mari tabuuri ale omenirii.
Azi, spre deosebire de epocile nu demult încheiate, oricine poate scrie şi aproape oricine poate publica. Ce părere ai despre democratizarea scrisului?
E minunat că oricine poate publica, însă cred că e din ce în ce mai greu să fii publicat de o editură importantă. De asemenea, mă întristează că nu mai există o comunitate de scriitori şi de intelectuali, care să alcătuiască o contra-putere în faţa politicii. Am rămas singuri şi asta mi se pare regretabil. Nu cred că scriitorii nu ar trebui neapărat să aibă poziţii publice explicite la adresa vieţii politice, ci că ar trebui mai degrabă să-şi lase cărţile să vorbească de la sine. Însă în momente importante, cred că toţi artiştii ar trebui să ţină minte că, înainte de toate, sunt cetăţeni şi că trebuie să se pronunţe public împotriva abuzurilor sau atitudinilor extremiste.
Ce temă ai alege pentru un proiect ideal, în care să ai libertate deplină şi toate mijloacele necesare?
Aş vrea să scriu mai mult despre animale şi condiţia lor. Despre relaţia pe care noi, oamenii, o avem cu ele şi despre ce spune acest comportament despre noi.