“Arta nu schimbă lumea, dar schimbă ideea asupra lumii”

0

Odată ce-l cunoşti pe Pavel Brăilă, prin lucrările lui ajungi să cunoşti şi Chişinăul. Recompusă din artefacte video, capitala moldoveană călătoreşte prin muzeele şi galeriile lumii, asemenea plutei de piatră pe care Saramago a lansat-o în circuitele culturii, imaginându-şi cum ar fi ca Portugalia să se desprindă de ţesutul ei şi să pornească încet pe ape.

 

10007495_10152123723109601_1140537892_n

 

Călătoria propusă de Brăilă, unul dintre cei mai importanţi artişti vizuali de la Chişinău, tocmai asta face: comprimă esenţele unei lumi, de la ritualul trecerii graniţei, unde trenul e la propriu suspendat, pentru schimbarea şinelor, până la înregistrarea pulsului ei, cu oamenii, arhitectura, istoria ei amprentată în feţe, chipuri de statui, frontoane şi spaţii abandonate. Odată arhivat, avatarul ăsta subiectiv al oraşului rulează pe ecrane din SUA, Germania, Suedia, Olanda, Austria şi multe alte ţări pentru care Republica Moldova e un teren hibrid şi prea puţin cunoscut. Spărgând zidul de izolare simbolică, Brăilă ia cu el peste tot prin lume oraşul de care e legat ombilical şi-i face cunoştinţă cu alte oraşe.

L-am întâlnit pe Pavel Brăilă de curând, la Zagreb, unde a fost invitat să expună alături de alţi artişti la expoziţia At Your Service, organizată de Fundaţia Erste, despre care v-am povestit pe larg aici. Are 43 de ani, însă ascultându-l cum vorbeşte cu ironie, umor şi un soi de receptivitate aparte, ai putea crede că n-are vârstă. La câţiva paşi de instalaţia Tribut maşinii de scris: Amprentele panglicii cu cerneală, în care documentează evoluţia maşinii de scris şi, odată cu ea, evoluţia legăturii dintre muncă şi tehnologia noastră cea de toate zilele, Pavel se urcă pe un podium în faţa unei săli pline şi ridică braţele ca un dirijor. “Corul” de dactilografi voluntari aşezaţi la maşinile de scris îi aşteaptă semnalul, apoi încep să tasteze ritmic, îmblânzind maşinăriile care ţăcăne, hârâie, sacadează, păcăne şi clincăne. Dacă închizi ochii, ai putea crede că eşti într-o redacţie de ziar de dinainte ca totul să devină silenţios şi digital. După 15 minute, în care cerneala de pe panglici imprimă litere pe hârtiile albe, Pavel încheie din gesturi performance-ul prin care sunetul odată strict funcţional a devenit muzică a unei epoci intrate la sertar.

„Când lucrezi la maşină, nu poţi să greşeşti,” spune artistul care a mai „dirijat” maşini de scris la Muzeul Tehnic din Viena. „Capacitatea de lucru, concentrarea şi corpul sunt toate folosite la maxim. Creierul este singurul computer,” în vreme ce adoptarea extensiilor inteligente, fie că e vorba de laptop sau de computere de buzunar, aduce cu sine o uriaşă dependenţă de memoria şi funcţiile externalizate. Dacă în vremea când maşinile Remington ţăcăneau în ritmul revoluţiei culturale, specializarea în relaţie cu maşinăriile era rezervată celor puţini, astăzi stăpânirea tehnologiilor de comunicare e, într-un fel, a doua alfabetizare, necesară în toate domeniile muncii. „Să stăpâneşti tehnologia e ca şi când ai şti să vorbeşti. Nu ştii să vorbeşti, nu eşti luat la lucru. Pe lângă asta, mai trebuie să ai şi o grămadă de skill-uri. Trebuie să ştii mult mai multe,” e de părere Pavel Brăilă. Însă, chiar dacă evoluţia mijloacelor de comunicare e accelerată şi aduce transformări fără precedent, artistul e de părere că evoluţia indivizilor nu ţine pasul cu tehnologia. „Modalităţile de comunicare au crescut fantastic, dar a scăzut calitatea comunicării. Dacă ne uităm la reţelele sociale, vom vedea că oamenii nu prea au ce să-şi comunice, în afară de lucruri concrete. Nu trebuie să uităm că, în fond, noi suntem doar useri,” spune Pavel, în tonul căruia simţi o dezamăgire cât se poate de personală faţă de practicile generale ale schimburilor imateriale dintre oameni. Dacă dezvoltarea tehnologiei e descrisă acum de o curbă perpetuu ascendentă, pe plan moral şi intelectual, Brăilă crede că avem de-a face cu o stagnare implacabilă.

„Noi, cetăţenii, trebuie să fim direcţionaţi, pentru că toată viaţa noi suntem copii. Cineva trebuie să fie bogat, iar ca cineva să fie bogat, lumea trebuie să fie proastă. Dacă ne întrebăm de ce Moldova o duce aşa de rău, ni se spune că sunem săraci. De ce suntem săraci? Pentru că suntem proşti. Şi suntem proşti pentru că suntem săraci. Aici, cercul vicios s-a închis. În timpul ăsta, adevăraţii dumnezei primesc salarii uriaşe, bani cu care-şi pot permite să facă orice. Însă când ai 100.000 de euro pe lună, nu te gândeşti să faci fericiţi alţi o sută de oameni, ci investeşti tot în tine,” spune Pavel, care nu se abţine de la critici sociale şi nici nu-şi împachetează opiniile în neutralitatea corectitudinii politice.

 

2004_newvideo_braila_b

 

De la primele lui lucrări, până la cele mai recente, Brăilă a traversat la rândul lui etapele mereu schimbătoare ale tehnologiei. A început cu VHS, apoi a primit cu deschidere camerele portabile, iar acum străbate labirintul de formaturi digitale şi analogice, într-un Babel al codificării informaţiei. Fie că e vorba de peliculă sau de pixeli, lucrările lui criptează mereu imagini din lumea pe care o cunoaşte cel mai bine, dar pe care continuă s-o redescopere în toate măruntaiele ascunse dincolo de straturile obişnuinţei. Cea mai cunoscută lucrare a lui, Shoes for Europe (Pantofi pentru Europa), face un astfel de exerciţiu prin care dezleagă sensurile mai puţin evidente ale unei practici împământenite. Folosind filmări clandestine (din moment ce filmarea la punctul de trecere a frontierei spre Moldova este interzisă), Brăilă documentează felul în care trenurile, odată ajunse în gara de la Ungheni, sunt suspendate timp de câteva ore şi aşezate apoi pe şine de dimensiuni puţin diferite. Gândită iniţial ca strategie defensivă pe timp de război, schimbarea şinelor de tren persistă şi azi, traducând într-un mod cât se poate de literal tranziţia de la spaţiul occidental, cu toată recuzita lui standardizată, la universul distinct al Estului, cu regulile şi codurile lui. Instalaţia video care urmăreşte mut întregul proces al tranziţiei a fost expusă în numeroase expoziţii din lume, sintetizând o distincţie de bază a culturii în cadrul căreia operăm, între Est şi Vest, cu toate parantezele lor de diferenţe specifice. Trecerea în Republica Moldova şi, extins, spre Rusia, nu se poate face lent, ca prin vis, ci marchează printr-o procedură laborioasă graniţa spre o altă lume.

 

rpoposal-cyberchrom_01-1

 

Deşi a locuit şi la Maastricht, unde a studiat arta la Academia Jan van Eyck, şi la Berlin, Pavel nu a documentat în lucrările lui decât oraşul unde s-a născut şi unde locuieşte şi lucrează în prezent, ca artist şi profesor la Facultatea de Arte. Poate fiindcă n-a ajuns să se apropie îndeajuns de oraşele Vestului, foarte receptive de altfel la mesajele lui, sau poate fiindcă, pe undeva, a continuat să se simtă străin de spaţiile adoptive, Pavel continuă să „metabolizeze” în artă Chişinăul, oraş unde, paradoxal, spune că nu este foarte cunoscut şi unde nu a expus decât în galerii independente. Într-un ricoşeu continuu între acasă şi afară, Brăilă arhivează ceea ce istoria oarbă, în macro-calculele, strategiile şi schimbările ei, omite. Chişinău, City Difficult to Pronounce (2011), artistul joacă tocmai rolul celui care umple unele goluri de memorie culturală şi socială. „Începând din 1986, în Arhiva Naţională a Republicii Moldova n-a mai intrat nicio imagine şi nicio secundă video despre oraş. Dacă înregistrările de până în 86 sunt catalogate, odată cu începutul Perestroikăi, când s-au tăiat finanţările şi s-au schimbat priorităţile, au dispărut,” explică Pavel. „În 2009, mi-am dat seama că, dacă peste o sută de ani cineva va vrea să ştie cum arăta Chişinăul în ăia 23 de ani, va găsi o gaură neagră. În Berlin: Simfonia unei metropole, Walter Ruttmann filmează Berlinul timp de un an şi-l prezintă ca şi când ar fi trecut o zi. Eu m-am apucat să documentez oraşul şi, după un an jumate am terminat  Chişinău City Difficult to Pronounce. Vreau să-l donez Arhivei Naţionale, însă nimeni nu e cointeresat.” Când apeşi butonul de play al acestui film, de asemenea lipsit de comentarii şi adăugiri, te trezeşti într-un fel de capsulă a timpului: oraşul îşi vede de ritmul lui suspendat, iar semnele care-l situează la intersecţia dintre două lumi care, ideologic, se bat cap în cap, se atenuează în paşii oamenilor, în detaliile de arhitectură, în liniştea străzilor, în insulele de verdeaţă sau în cenuşiul alsfaltului, în rafturile magazinelor şi coregrafiile muncii. Chişinăul anilor 2000, video-arhivat şi proiectat pe ecranele galeriilor de artă, rămâne la rândul lui suspendat asemenea trenului în gara de la Ungheni, fără ca entităţile oficiale însărcinate cu conservarea memoriei lui, Arhivele Naţionale, să vrea să-l ia în primire, prea ocupate cu prezentul, cu legile care determină ce rămâne ca istorie vizuală şi ce exclus.

eurolines01-sLegătura lui Brăilă cu spaţiul pe care-l numeşte acasă, un spaţiu ce pendulează între legătura afectivă puternică şi judecata critică asupra contextului prezent, nu se rezumă, în lucrările lui, doar la imagine. De orice spaţiu puternic imprimat în textura identităţii noastre, ne leagă stimuli diferiţi, gata să declanşeze avalanşe interioare. Unul dintre performance-urile lui Brăilă, Homesick Cuisine, explorează una din cele mai puternice hărţi ale intimităţii de acasă: hrana. Rugându-şi părinţii să-i trimită mâncare şi vin la expoziţii din afara ţării, Pavel documentează felul în care mâncarea,  cu toate alchimiile ei complicate, poate recrea o lume întreagă. Pachetele cu mâncare, care călătoresc tăcute în vagoane de tren, autobuze şi portbagaje, duc cu ele mult mai mult decât aport caloric şi delectare a simţurilor. Ele comprimă atmosfera din casa şi lumea unde am deprins gusturile, ele marchează momentele ritualice, reflectă ceea ce numim specificul unei geografii îndepărtate. Homesick Cuisine va avea, de altfel, parte de un reenactment în această vară, când Pavel va participa la prestigioasa Manifesta, organizată la Hermitage, în Sankt Petersburg. Şi acolo, trenul îi va aduce de acasă, cu un ocol prin Kiev, unde prietenii artistului vor adăuga bucate ucrainene, pachete menite să traducă spiritul unui loc în gusturi şi arome, mărcile lui acasă sau, dimpotrivă, ale alterităţii.

Tot la Manifesta, curatoriată anul acesta de Kasper König, Pavel va mai avea două lucrări, ambele încercări de dizlocare simbolică a timpului. Another Noon va fi un bum de tun, la propriu. În fiecare zi, la ora 12, în fosta citadelă Petropavlovskaya Krepost de la Sankt Petersburg, se aude o lovitură de tun, după care locuitorii oraşului îşi potrivesc ceasurile. În Rusia însă, până şi timpul, în curgerea lui, are implicaţii politice, din moment ce Putin a decis schimbarea fusului orar. „Eu vreau ca într-o zi tunul să împuşte de două ori. O dată la 12 şi odată la 13,” spune Pavel pe un ton jovial şi subversiv. O a doua lovitură lansată de acelaşi tun, care să tulbure rutina ca un ecou misterios, venit de nicăieri, care să îi facă pe oameni, măcar pentru câteva clipe, să conştientizeze forţa unei convenţii tacite, dar care le guvernează fiecare segment al vieţii împărţite pe orare şi calendare. Cea de-a doua lucrare ar presupune o dizlocare şi mai amplă a timpului: o bătaie cu bulgări de zăpadă în miezul verii. „Timp de 4 ani, ruşii au conservat zăpadă, ca să aibă la Jocurile Olimpice .Vreau să conserv zăpada din Soci şi să organizez o bătaie cu bulgări în toiul verii,” explică Pavel, care are de gând să meargă la Soci şi să folosească drept materie primă zăpada-relicvă, care, tot prin decizie politică, şi-a depăşit efemeritatea.

 

546239_394208820623088_1069968991_n

 

Deşi prin proiectele lui pune în lumină, prin intervenţii revelatoare asupra obiectelor banale, probleme şi întrebări cu bătaie lungă, Pavel Brăilă e conştient de limitările artei. „Arta nu poate schimba lumea, dar poate schimba ideea despre lume.” Totodată, are resurse mari de realism când vorbeşte despre mecanismele artei contemporane şi politicile ei de funcţionare: „Percepţia celor mai mulţi oameni despre arta contemporană e de bullshit. Azi nu mai avem de-a face cu arta de dragul frumuseţii, ci cu o artă la care trebuie să te gândeşti puţin, pentru înţelegerea căreia ai nevoie să mai citeşti. La fiecare lucrare, găseşti câte un Talmud întreg,” spune Pavel. Într-un context în care publicul e însă din ce în ce mai obişnuit cu mesaje semipreparate, gata sintetizate, orientarea în discursurile artei contemporane presupune un efort de înţelegere pe care nu mulţi sunt dispuşi să-l facă. Lucrările lui Pavel transgresează însă de multe ori logica referinţelor obligatorii: odată ajuns faţă în faţă cu ele, te trezeşti transportat în lumea din care artistul se revendică, treci pragul spaţiului unde Vestul face loc Estului, călătoreşti tăcut pe străzile şi coridoarele din Chişinău, oraş care, deşi are un nume greu de pronunţat şi ajunge la tine mediat de ochiul subiectiv, vorbeşte o limbă universală. Pentru că Pavel e un „traficant” de spirit al unui loc pe care te invită să-l vezi, să-l auzi, ba chiar să-l guşti.

În urmă cu mai mulţi ani, Pavel voia, de altfel, să devină bucătar. A dat însă la politehnică şi a rămas inginer, însă apoi a învăţat să facă fotografie. A studiat limbi străine, ca să poată comunica în esperanto-ul global, engleza, iar apoi a studiat arta, de care a rămas legat până azi. „La început, eu nu ştiam că şi arta e o industrie ca oricare alta. Odată ce ai intrat pe piaţa de artă, dacă eşti bun şi ştii să citeşti codurile sociale, te afirmi. Lucrurile trebuiau să fie însă altfel. Chiar şi acum, când lucrurile au luat-o pe calea simplă, a cererii şi a ofertei, eu tot cred că trebuie să ne întoarcem la rădăcini.”


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger