Arta bacșișului: Cât se dă, cui se dă, cum se dă, de ce se dă?

0

„Ospătare, dau bacşiş/ dar să nu mai pleci de aici”, spune rapsodul popular. Gest nu în totalitate aprobat, obiceiul de a da bani în plus ospătarului, taximetristului sau coafezei produce disconfort individual, dar nu generează decât acte timide de revoltă. Deși nu ne obligă nimeni să-l dăm, bacșișul este parte integrantă din viața noastră, însă nu ne întrebăm și de ce. Cum s-a născut bacșișul și cum este definită această practică de către cel care dă și cel care primește? Ce te motivează să dai, ce te îndreptățește să primești? La aceste întrebări răspund nouă masteranzi la antropologie în cadrul unui studiu ce analizează acest gest „nereglementat, imprecis, variabil”.

„Nu obișnuiesc să las bacșiș pentru că societatea îmi spune că trebuie să o fac”, spune Mr. Pink într-o secvență celebră din Reservoir Dogs (1992, Quentin Tarantino). „Las bacșiș atunci când cineva merită să primească bacșiș. Când cineva își dă într-adevăr silința, merită ceva în plus. Însă gestul automat de a lăsa bacșiș, această atitudine este pentru păsări. În ceea ce mă privește, oamenii nu își fac decât treaba”. Aceasta este una dintre situațiile de la care pornește un studiu realizat anul trecut de masteranzii la antropologie din cadrul Școlii Naționale de Științe Politice și Administrative, București, pe marginea bacșișului. De la bun început, demn de menționat, deși previzibil, este că bacșișul poate fi considerat un gest cotidian internalizat în societatea românească, în ciuda modurilor diferite de percepere apracticii în cauză; întâlnim foarte puțini oameni care să nu se conformeze acestei deprinderi sociale. Dacă asta e clar, care sunt însă mecanismele care declanșează și reglează gestul de a da și a primi bacșiș?

Înainte de a răspunde la această întrebare, să vedem însă cum s-a născut și cum este perceput bacșișul. Istoric vorbind, gestul ar fi izvorât din obiceiul lorzilor feudali de a arunca monede cerșetorilor de la marginea drumului în schimbul siguranței trecerii. Obicei completat mai târziu în Anglia, în vremea Dinastiei Tudorilor, de răsplătirea servitorilor unei gazde pentru munca în plus prestată în timpul unei vizite. La noi, etimologia cuvântului sugerează că ar fi vorba de o practică importată în perioada fanariotă. Economiștii spun că bacșișul este menit să-i stimuleze pe angajați să lucreze cât mai bine, reprezentând o modalitate de a răsplăti diferit munca prestatorilor de către client din cauza dificultăţii monitorizării acesteia de către patron. În alte cuvinte, firmele îi deleagă pe clienți cu atribuția de remunerare și de control a angajaților. Din perspectivă economică, se consideră că bacșișul fie îmbunătățește șansele ca, pe viitor, clientul să fie servit bine de același individ, fie reprezintă o răsplată, o recunoștință pentru un serviciu bine făcut. Din perspectivă socială, avem de-a face, în cazul bacșișului, cu dorința oamenilor de a se conforma unui imperativ social sau de a fi încuviințat social, după unii specialiști. Autorii studiului din care cităm scriu:

Teama de a te simţi vinovat sau jenat dacă nu dai bacşiş este tot o exemplificare a presiunii imperativului social. Este teama că nu fac aşa cum trebuie – cel puţin bizară pentru o acţiune aparent voluntară, în sensul neobligării prin vreo lege scrisă la a da sau nu a da un anume cuantum. Motivele umanitare, în unele cercetări subsumate celor economice, propun drept motiv corectarea unui dezechilibru social vizibil sub forma statutului, primitorul de bacşiş fiind de obicei un individ al cărui statut social este scăzut.

În Europa de Est se consideră că bacșișul face parte din economia informală care s-a născut în comunism – în paralel cu sistemul economic oficial – pentru satisfacerea consumului și care s-a perpetuat mai apoi în postcomunism. Scriitorul Vasile Ernu vorbește în cazul bacșișului de economie alternativă: „Gestul de a oferi sau lua bacșiș trebuie să ne reamintească ceva esențial în această economie în care ideologia dominantă predică lipsa de alternativă. Bacșișul e un gest de economie alternativă, chiar dacă unul foarte marginal. El însă ne reamintește că întotdeauna există alternative chiar și când bancherii-cămătari au devenit șefii acestei lumi”. Așa că, mai departe, putem trece la definirea bacșișului. Din răspunsurile oamenilor intervievați în cadrul studiului realizat de studenții de la SNSPA se pot extrage următoarele caracteristici: bacșișul „ia întotdeauna formă monetară (bani), se oferă de obicei din proprie iniţiativă (voluntar) şi vine să răsplătească un serviciu bine făcut. Trebuie remarcat că bacşişul nu este perceput ca fiind obligatoriu, dar rişti să atragi oprobriul public dacă refuzi să laşi”. Serviciul bine făcut înseamnă pentru cei care lasă de obicei bacşiş: „exact ce-ar trebui să facă un chelner: să fie atent la gesturile mele, să ştie să-mi vorbească, să fie atent la comanda mea, să îmi schimbe scrumiera, să îmi cureţe masa… să îmi ia farfuria după ce mănânc” (A.S., femeie, 25 ani)”. Bacșișul nu este văzut însă doar ca o formă de recompensă pentru un serviciu de calitate, ci și ca o „încurajare sau dovadă a faptului că te-a servit bine şi îl răsplăteşti pentru că ştii că are un salariu mic” (C., femeie, 24 ani), având totodată și un rol de fidelizare – este o modalitate de a obliga ospătarul la o prestație mult mai bună în cazul unei vizite viitoare.

Evaluarea serviciului este la latitudinea clienților, iar de-aici încolo putem răspunde la întrebarea: ce influențează mărimea bacșișului? Pe repede înainte: calitatea serviciului; atitudinea prietenoasă a prestatorului de servicii (în cazul chelnerilor, dacă se prezintă pe nume, dacă zâmbesc larg, dacă îi ating pe clienți, dacă se ghemuiesc lângă masă când interacționează); mărimea notei de plată (cu cât e mai mică, cu atât e mai mare procentul lăsat ca bacșiș); atractivitatea prestatorului de servicii; sexul clientului (bărbații dau mai mult bacșiș femeilor); frecvența revenirii clientului (clienții considerați „de-ai casei” lasă bacșișuri mai mari); metoda de plată (plata cu cardul încurajează bacșișuri mai mari); cât de mult au băut clienţii; dacă este soare afară; numărul de drumuri pe care chelnerul le-a făcut la masă; numărul de feluri de mâncare comandate; statutul socio-economic al clientului. Se observă o relație invers proporțională între mărimea grupului în care se consumă și mărimea bacșișului. Motivul: disiparea responsabilității, perceperea efortului ca fiind mai redus în cazul servirii la o masă mai mare, lipsa personalizării serviciului, nivelul ridicat al notei de plată.

În cazul primitorilor, definiţiile bacşişului oscilează de la unele foarte concrete („ceva în plus…” sau „procent din nota de plată” – apreciere cantitativă), la altele care pun probleme economice, sociale sau morale – apreciere calitativă. „E un simbol de apreciere”, spune un bărbat de 45-50 de ani, chelner. „Bani pe care în mod normal clienţii ţi-i oferă dacă îi deserveşti bine sau nu, în afara consumaţiei”, se pronunță Sofia, 22 de ani, chelner. „Banii pe care îi lasă clientul dacă e mulţumit în momentul în care îl serveşti”, spune și Gabriel, 23 de ani, agent de vânzări.

De la simple calificative, definiţiile evoluează la aprecieri ontologice: bacşişul este un mod de viaţă, o motivaţie existenţială. Polarizarea morală este strict autoreferenţială, de astă dată: prestatorul de servicii consideră că primirea bacşişului are efecte pozitive asupra lui însuşi. Există şi reversul medaliei: „Pe de altă parte, e un mod de înjosire. Un ospătar e comparat cu un servitor. Nu foarte multă lume acceptă să…..adică e una să stai la ghişeu să serveşti cu o cerere, cu aşa ….şi alta este să fii la restaurant şi la ordinele cuiva. Adică trebuie să ai un pic de tărie de caracter, să nu ţii capul plecat. Dvs. v-ar conveni, sunt curios? Vai, mi-aţi scăpat furculiţa. Adu-mi alta. Ce faci, mă, prostule? Mă stropeşti? Ţi-am cerut din ăla, schimbă-mi pe ailaltă. Şi tu trebuie să stai să zâmbeşti, că asta e natura meseriei” (bărbat, 45-50 de ani, chelner). Bacşişul apare, aici, ca o compensaţie pentru un standing considerat inferior.

Din spusele celor intervievaţi, majoritatea celor care nu lasă bacşiş sunt oamenii bogaţi, „zgârciţii”, străinii şi cei care nu au fost obişnuiţi să facă acest lucru. Pentru cei care îl primesc, bacșișul poate constitui:

* O sursă imediată de venit: „Salariul îl primeşti o dată pe lună, bacşişul vine în fiecare zi. Nu trebuie să aştept salariul, a doua zi am deja bani” ( A., femeie, 27 ani, barmaniţă)

* Sursă secundară de venit, după salariu: „În multe locuri, se lucrează mai mult pentru bacşiş. La noi e invers, salariul e mare, şpaga [cu sensul de bacşiş]nu e foarte mare” (M., bărbat, 25 de ani, ospătar)

* Sursă derizorie de venit : „Din bacşiş cam mănânci un sandviş, bei un suc” (taximetrist).

Este bacșișul legal?

Bacşişul este, teoretic, o acţiune voluntară, nu există nici o lege scrisă (cel puţin nu în România), care să oblige clientul să ofere acel plus peste suma deja primită de cel ce-l serveşte. Deşi nu există nici o reglementare sau sancţiune privind practica bacşişului, foarte mulţi dintre cei intervievaţi sunt confuzi când vine vorba de legalitatea acestei practici. De multe ori, clienţii nu sunt siguri cât trebuie să dea, cum trebuie să dea şi dacă nu supără pe cineva cu suma lăsată în plus. Aşa cum spuneam anterior în lucrare, dacă neplata preţului specificat al serviciului de către consumator intră sub incidenţă penală, bacşişul nu poate fi sancţionat legal în vreun fel, deoarece practica sa implică obligativităţi ce ţin de norme sociale.

În concluziile studiului, autorii spun că bacșișul este străin de cel al unui homo economicus, raţional, care urmăreşte utilitatea ori profitul. Este o plată dictată de social, nu de o lege economică, „este o lege nescrisă”, după cum spune unul dintre interviveați, o lege socială.

Motivaţia lăsării bacşişului expune de cele mai multe ori trei direcţii de argumentare. Cauza pe care am considerat-o fundamentală este aceea a existenţei unui imperativ social ce determină clienţii să lase bacşiş „pentru că aşa trebuie”. O altă direcţie a justificării este cea raţională/evaluativă conform căreia bacşişul este fie răspunsul la calitatea serviciului (fapt infirmat în câteva rânduri datorită recunoaşterii lăsării de bacşiş chiar şi în cazul unui serviciu prost), fie mijlocul prin care te asiguri că data viitoare vei fi tratat mai bine. A doua justificare a fost infirmată de răspunsurile primite la întrebarea: Dacă aţi şti că nu mai reveniţi niciodată în acel loc, aţi lăsa bacşiş?, la care majoritatea interviavaţilor ar răspunde că da. O a treia direcţie de explicare a comportamentului de lăsare a bacşişului a fost cea umanitară, urmare a considerării prestatorului ca făcând parte dintr-o categorie socio-economică defavorizată, iar bacşişul fiind un ajutor pentru el. Confruntarea cu situaţia ipotetică în care prestastorul ar avea o avere mai mare decât cea a clientului a infirmat implicaţia, dat fiind că cea mai mare parte dintre cei intervievaţi au recunoscut că averea prestatorului nu are legătură cu bacşişul.

Voi cum percepeți bacșișul și ce atitudine aveți față de această practică?

Foto: Flickr/Pierre LaScott

Informațiile de mai sus au fost preluate din cadrul cercetării „Studiul practicii bacșișului: Cât se dă, cui se dă, cum se dă, de ce se dă”, realizată anul trecut de 9 studenți ai SNSPA pentru un curs de antropologie economică. Autorii cercetării sunt: Manuela Boghian; Olga Cojocaru;  Adrian Deoancă; Monica Grigore; Silviu Man; Mihai Munteanu; Natalia Negru; Iaromira Popovici; Ana Maria Mintici.

Tags:



Leave A Reply