Ar trebui să mă cunoşti înainte să mă judeci

3

Mamă, dacă îţi spun că sunt gay, mă iubeşti mai puţin? Dacă fiica mea află că mă umple de fiori atingerea altei femei nu mă va mai considera mama ei? Vreau să-mi pot ţine iubitul de mână pe stradă, chiar dacă suntem amândoi bărbaţi. E posibilă iubirea dintre doi bărbaţi, unul german şi unul evreu?

 

 

de Camelia Jula

 

Ce i se poate întâmpla, pe stradă, în România, unui travestit care tocmai a încheiat o filmare pentru un banal videoclip? Cum reuşesc două femei care formează un cuplu să conceapă un copil, pe cale naturală? Ce înseamnă, în România, conceptul de gay icon şi de ce ne ferim să discutăm despre astfel de teme? Pentru toate aceste întrebări, dar şi pentru altele, săptămâna festivalului Serile Filmului Gay (SFG) de la Cluj-Napoca a oferit răspunsuri ori spaţiu de dezbatere. Un public eterogen a urmărit proiecţii de filme şi a participat la evenimente variate, care au îmbinat muzica, poezia, dansul, teatrul, distracţia, spectacolul, ludicul şi spargerea tabuurilor.

M-am lovit de reacţii diferite când, întâlnindu-mă cu prieteni sau foşti colegi, am expus motivul prezenţei la Cluj de săptămâna trecută: unii mi-au spus „Bravo, foarte bine!”, alţii m-au întrebat „De ce îţi pierzi timpul cu ăştia?” sau „De ce, eşti şi tu?”. Pusă în situaţia de a mă explica, am realizat – am început să realizez, mai corect spus – prin câte dificultăţi trec cei care organizează festivalul şi încearcă să îl facă mai vizibil ori să găsească sprijinul financiar necesar unei astfel de manifestări. Pentru că să faci un festival internaţional de film cu un buget de 5.000 de euro nu este deloc o treabă uşoară. Să oferi filme tot mai multe şi din tot mai multe ţări unui public cinefil cu aşteptări ridicate, să propui evenimente interesante şi de impact, dar să faci totul aproape fără bani, este o provocare la care nu se înhamă oricine. Şi totuşi, SFG-ul nu a murit, în ciuda obstacolelor, ba, dimpotrivă, creşte de la an la an. Care este secretul? Oamenii.

Oamenii frumoşi, care gândesc lucruri frumoase, care îşi pun sufletul pe tavă, nervii la bătaie, creativitatea în slujba festivalului, care nu dorm nopţi la rând pentru ca lucrurile să iasă bine, care mută expoziţii dintr-un loc în altul, supraveghează proiecţiile, fac traduceri, dau cu mopul, fug să conducă invitaţii, strâng hârtii de pe jos, adună voturile publicului, dau informaţii, uită să mănânce, văd filmele cu coada ochiului, cară canapele, curăţă barul după petreceri, rezolvă problemele tehnice inerente, scriu ştiri, dau interviuri, râd, fac glume, apoi mută canapelele înapoi, pentru alt decor, pentru alt eveniment, mai dau cu mopul, adorm două ore când se crapă de ziuă şi răspund şi în somn la telefonul care îi cheamă să rezolve altă şi altă problemă.

 

Acţiune de ecologizare pe dealul Cetăţuia din Cluj-Napoca

 

Modelul nu este nou, şi alte festivaluri au crescut cu ajutorul voluntarilor care s-au implicat, dar şi cu sprijin venit de la sponsori, din mediul de afaceri sau de la autorităţi. În cazul SFG, sprijinul financiar a venit din două surse, anul acesta: PSI România (Fundaţia Population Services International – 2.700 de euro) şi clubul Delirio din Cluj-Napoca (clubul LGBT – al cărui manager este organizatorul festivalului, Lucian Dunăreanu, motorul SFG – care a acoperit restul sumei, până la 5.000 de euro). Ce va fi anul viitor, nimeni nu ştie încă. Dar toţi ştiu că vor să facă şi ediţia a zecea a festivalului şi altele după ea. Problema este că firmele, corporaţiile sau autorităţile locale din România nu se înghesuie să susţină financiar un festival care are cuvântul „gay” în denumire. Dacă s-ar uita puţin mai atent la prezentările pe care le primesc, ar observa că SFG este un eveniment cultural; că este organizat exclusiv de voluntari (membri ai comunităţii LGBT, persoane din afara comunităţii, membri ai programului „Eu sunt! Tu?” al Fundaţiei Population Services International – PSI România), motiv pentru care nu are o latură comercială: intrarea la filme este gratuită, la fel şi cea la evenimentele şi petrecerile organizate în cadrul zilelor festivalului. Însă statistici precum cea care spune că doi din trei români se simt inconfortabil sau foarte inconfortabil în preajma unei persoane cu altă orientare sexuală (CNCD, 2012) cântăresc mai greu. Deşi, în ciuda acestor statistici, la SFG vin, de la an la an, tot mai multe persoane heterosexuale: fie pentru că au deja prieteni în comunitatea LGBT, fie din curiozitate, fie din interes pentru filmele prezentate, fie pentru că sunt pur şi simplu deschise la minte.

 

Oameni din curcubeu


Miruna Mitu (21 de ani, studentă) este omul care s-a ocupat de selecţia filmelor din festival, de coordonarea voluntarilor, de invitaţi, de aspecte tehnice şi, în general, cam de tot ce a fost nevoie. „Este a treia ediţie de SFG pentru mine şi clar anul acesta am lucrat mai mult ca anul trecut, iar la prima ediţie am fost un voluntar micuţ, care lipea afişe şi împărţea flyere. Oamenii află de festival (noi anunţăm la petreceri, avem şi pagină de Facebook), vin şi pun întrebări, îi invităm să facă parte din echipă. Iniţial şi anul acesta au fost mai mulţi anunţaţi, dar, în final, sunt cam 20 de oameni implicaţi activ. Oricum, dacă nu erau, ne-ar fi fost mult mai greu. Nu toţi voluntarii sunt din comunitatea LGBT, avem alături de noi şi persoane heterosexuale, care sunt open minded, vor să ne sprijine, să se implice, unii au prieteni în comunitate, avem diversitate în echipa de voluntari. Mi-a plăcut să îi coordonez, deşi a fost greu, dar şi ei au trecut peste temperamentul meu mai impulsiv şi a ieşit ok, zic eu. Ne-a ajutat mult faptul că am avut oameni noi în echipă, pentru că era nevoie de idei noi”, consideră ea.

 

Pauză între proiecţii de filme în club Delirio

 

Procedura de selecţie a filmelor, care cade în sarcina Mirunei, presupune să urmărească alte festivaluri de profil, să scrie producătorilor ori regizorilor filmelor participante („dar avem şi persoane care vin pro-activ spre noi, adică îşi propun filmele, dat fiind că festivalul este înregistrat în directoarele internaţionale”) şi să le explice că SFG are un buget redus, astfel încât nu poate plăti proiecţiile. „Cei mai mulţi acceptă să le difuzăm filmele gratuit, iar de la an la an creşte numărul ţărilor participante în competiţie. Unii regizori vin la festival, noi oricum îi invităm, dar le explicăm că nu putem să le decontăm transportul, aşa că vin pe banii lor, pentru vă vor să vină, iar noi aici le asigurăm cazarea şi masa”. După şase zile de foc continuu, Miruna este mulţumită că echipa a dus la bun sfârşit cam tot ce şi-a propus; „mă aşteptam să fie mai greu”, râde sincer sub pălărie, „eram pregătită psihic pentru o săptămână grea, dar ne-am descurcat bine. Oricum, tot timpul e loc de mai bine, asta e clar!”.

Daniel (20 de ani, student la Jurnalism, venit din Oradea ca să fie voluntar la SFG) este încântat de experienţa festivalului şi vrea să revină şi anul viitor. „Se pune foarte mult suflet aici, sunt persoane care se implică, fiecare cât poate şi cât ştie, dar ideea este că există mult efort. Am cunoscut aici persoane de care m-am ataşat, prieteneşte vorbind, mie îmi place să cunosc oameni cât mai diverşi şi aici am avut ocazia. Jobul meu a fost să scriu ştiri pentru site-ul Angelicuss, despre festival, evenimente. Recunosc că mă panichează stresul şi aici e şi mult stres, suntem de multe ori contra timp, trebuie să facem multe lucruri. Dar sigur revin şi anul viitor”, promite tânărul cu figură latină, care visează să plece în Spania în câţiva ani. Pentru Bety (Elisabeta, 33 de ani, artist), partea vizuală a festivalului a fost sarcina principală. Ea a venit cu ideea flash mob-ului cu umbrele curcubeu (care a marcat Ziua Internaţională a Toleranţei, 12 octombrie şi, totodată, prima zi de festival) şi s-a ocupat de expoziţia Mail Art, o expoziţie călătoare, care s-a mutat în mai multe cafenele şi localuri.

 

De pe vremea când nu exista Photoshop…

 

„Expoziţia a constat în vederi pe care le-am primit din România şi din lume, care să aibă ca mesaj toleranţa; sunt vreo 50 de astfel de imagini şi încă mai vin. Am considerat că lumea vede mai natural aşa expoziţia, dacă o ducem la public, în loc să chemăm publicul într-un loc fix, anume. Şi cred că şi pe viitor ar fi bine să avem evenimente interactive mai multe, să fim mai vizibili. Clujul este un oraş deschis, cred că ar participa multă lume la evenimente tot mai interesante. Oricum, s-a schimbat mult în ultimii ani, faţă de comunitatea LGBT”, consideră Bety. Dezamăgirea ei este legată de faptul că voluntariatul nu este încă foarte dezvoltat („mi-aş fi dorit să se implice mai multă lume, pentru că sunt doar câteva persoane care trag greul festivalului”) şi faţă de autorităţi, care practică un soi de marginalizare diplomatică: „Nu se implică. Am înţeles că anul trecut s-a cerut autorizaţie pentru amplasarea unui cort cu pliante în centrul oraşului, dar s-a primit pe o străduţă laterală, ascunsă. De asta am şi venit cu ideea cu flash mob-ul, pentru care nu a fost nevoie de autorizaţie, doar am anunţat jandarmii despre el, să fie acolo în caz că apar incidente”.

Zoli, care a venit de la Timişoara ca să ofere o mână de ajutor festivalului, a adus cu el o expoziţie la rândul ei inedită: „De mână la fel”, fotografii realizate în diverse locuri, de oameni diferiţi, pe tema gestului de a te ţine de mână în public cu iubitul tău (sau iubita ta) de acelaşi sex. Pentru Roxana, care este prima dată voluntar la SFG, săptămâna de festival a fost „plină şi stresantă, sper că a ieşit bine, nu pot să îmi dau seama cum se vede din exterior. Ştiam de existenţa festivalului şi am vrut să particip, dar numai recent m-am mutat în Cluj şi… am venit să dau o mână de ajutor. O să vin şi anul viitor”, promite ea. Şi cam asta este promisiunea tuturor voluntarilor, în ciuda faptului că sunt nedormiţi şi că apucă prea puţin să guste oferta festivalului: văd filmele pe sărite sau mai deloc, iar la evenimente sunt atenţi la probleme, le este mai greu să se bucure din plin de ele. „Da, este mai uşor să vezi, să simţi festivalul dacă nu eşti voluntar”, admite Bety, exprimând, de fapt, ceea ce gândesc cu toţii – şi Timi, care e un fel de argint viu ce fuge dintr-un loc în altul, cu te-miri-ce sarcini, şi Mircea, în capul căruia se sparg bubele tehnice de tipul „nu merge subtitrarea la film” ori „s-a blocat laptopul”, şi Paula, Irina, Alex şi alţii pe care abia apuci să îi cunoşti în vârtejul SFG-ului, dar sunt acolo, motoraşe mici, fiecare în felul său.

 

Despre durere, în aburi de cafea

 

„Festivalul acesta este o mare realizare, mai ales în România de astăzi. Este o mare realizare faptul că există (deja de 9 ani) şi că oamenii aceştia reuşesc să îl ducă mai departe, numai ei ştiu cu ce eforturi, bravo lor! Începe să fie tot mai cunoscut, şi de lumea din afara comunităţii, el nici nu se vrea, oricum, un eveniment închis, doar pentru comunitate, ci este pentru oricine doreşte să participe şi este o metodă foarte bună de a schimba percepţii şi mentalităţi ale celor din jur asupra comunităţii LGBT, este unul din efectele dorite şi cred că şi realizate ale festivalului”, consideră actorul Claudiu Oblea (54 de ani), care a susţinut, pe scena Delirio, un one-man-show intitulat „Aburi de cafea”. „Ştiu de festival de vreo trei ani, anul trecut am jucat prima dată aici spectacolul, iar anul acesta Lucian mi-a propus să fac parte din juriu, la secţiunea documentare. Aşa că, fiind mai mult aici, am observat că există o echipă de voluntari foarte implicaţi, îmi place atmosfera asta. Mi-aş dori să vină cu tot mai multe evenimente colaterale, cum au fost cele din săptămâna asta, să îmbini atmosfera unui party cu muzică, poezie, expoziţie de obiecte. Se pot face multe lucruri când laşi imaginaţia să zburde şi le doresc să facă asta şi pe mai departe, fără mare investiţie, dar cu impact”, speră Claudiu.

Piesa jucată de el în cadrul festivalului a fost inspirată din realitate: „Ideea spectacolului mi-a venit când cineva din grupul meu de cunoştinţe a fost depistat seropozitiv. Era o persoană foarte tânără. Era pentru prima dată când mă loveam de aşa ceva. Am mai cunoscut, apoi, şi alte persoane în această situaţie. M-a marcat şi faptul că îl cunoşteam, şi felul în care a reacţionat el, era foarte răvăşit. Familia lui nu ştia despre el că este gay şi urma să aibă două şocuri deodată, că este gay şi că este seropozitiv. Aşa s-a născut ideea acestui scenariu”, explică Claudiu. La fel ca aproape toţi participanţii şi voluntarii implicaţi, şi el consideră Clujul drept spaţiul propice dezvoltării unui festival de acest gen. „Clujul întotdeauna a fost multi, din toate punctele de vedere (şi folosesc doar prefixul, la el se poate adăuga orice vrei). Pe fundaţia asta, creată de diversitatea existentă, a fost mai uşor să clădeşti un eveniment de genul acesta. Nu ştiu dacă într-un alt oraş, în afara Bucureştiului, era la fel. Aici este şi un centru universitar cu tradiţie, lucru care contează foarte mult, este tot timpul populat de tineri veniţi din ţară şi din afara ţării, care aduc tot felul de culturi, gândiri, aşteptări. E mai uşor să faci aşa ceva aici. Nu văd un eveniment din acesta în Constanţa, Doamne dă să îl facă, eu sunt un optimist, dar nu ştiu ce succes ar avea”.

 

Dezbatere la Casa TIFF: Gay Icons în lume şi în România

 

Pentru Miruna, însă, care e fix în mijlocul lucrurilor, există, totuşi, o dezamăgire şi aceasta e legată chiar de comunitatea LGBT: „Da, sunt dezamăgită de comunitate. Ai observat şi tu că numărul persoanelor din comunitate care participă la acest festival este net inferior celui de oameni care vin la petreceri. Asta pe mine mă supără şi sper ca în viitor să se schimbe. Aş fi vrut să văd mai mulţi oameni din comunitate să participe la evenimentele culturale. Din ce am observat eu, au venit mai multe persoane heterosexuale la evenimente”, remarcă tânăra. „Peste câţiva ani, o să vă doriţi să vă fi implicat mai mult în acest eveniment”, a fost şi mesajul transmis tuturor celor care au preferat doar petrecerile din program de către organizatori, prin vocea lui Bogdan (PSI România, sosit de la Bucureşti pentru a se implica în SFG). Un detaliu care a părut ciudat ochiului unui outsider a fost faptul că fetele erau mai implicate în evenimente, în partea publică a lucrurilor, iar băieţii, mai mult la capitolul distracţie, însă Lucian mi-a lămurit dilema: „Fetele sunt mai deschise, se expun mai uşor, dar asta şi din cauza societăţii, care este mai indulgentă faţă de ideea de a vedea două fete împreună, două lesbiene, decât doi bărbaţi gay”.

 

Despre ce vorbim? It’s fuckin’ normal.


Două momente interesante, care ar fi putut încânta mai mulţi participanţi mai ales din rândul comunităţii, au fost expoziţia „Show and Tell”, cu obiecte personale care au marcat, într-un fel sau altul, persoane din comunitatea LGBT şi dezbaterea pe tema „Gay Icons” iniţiată şi moderată de Catinca Roman. „Pentru mine este deja o tradiţie să particip la acest festival şi mereu am vrut să interacţionez cu publicul de aici. Este în primul rând un eveniment cultural care se adresează persoanelor cu anumite valori şi în al doilea rând un festival care se adresează comunităţii LGBT. Tema „gay icons” este ceva ce vreau să dezvolt, ca studiu, în viitor, pentru că este un subiect care, deşi e permanent în vieţile noastre, nu e pus în discuţie. Sunt multe vedete şi la noi care sunt considerate gay icons în comunitate – Loredana Groza, Andreea Bănică, Anna Lesko, unii regizori, formaţii de muzică. Este ştiut că în comunitate există înclinaţie spre tot ce înseamnă artă, modă, frumos, estetic. Dar să nu uităm de dimensiunea intelectuală şi culturală a comunităţii, pentru că de multe ori publicul larg este orbit de modelele extreme care apar la televizor, paiete, gene false şi uită că sunt extrem de mulţi scriitori, poeţi, pictori, muzicieni, care au adus o contribuţie importantă sau poate chiar au schimbat, au inovat în domeniul lor de activitate”, punctează creatoarea de modă.

Cine ar putea fi, în România prezentului, gay icons, purtătoare de mesaj pentru comunitate (fără a fi parte din comunitate), în opinia ei? „Loredana este o alegere extrem de inspirată, pentru că este un artist complet, cu background solid, care compune, scrie versuri, o reprezentantă extrem de potrivită pentru comunitatea gay: denotă non-conformism, versatilitate, libertate în gândire, reinventare, dorinţa de a performa. Pe partea culturală, ar fi nevoie de oameni cu greutate, precum Andrei Pleşu, el îmi vine în minte, care este o persoană extrem de erudită şi are o personalitate exuberantă, care se potriveşte cu spiritul comunităţii”.

Însă, dincolo de voci publice care să ducă un mesaj, este important ca oamenii „cu vieţi obişnuite” să aibă curajul să îşi recunoască orientarea sexuală. „Nu neapărat să se bată cu pumnul în piept, dar să îşi asume acest lucru. Vorbesc de oameni cu meserii precum avocaţi, medici, poliţişti, funcţionari la bancă, oricine. Cred că lucrul cel mai important ar fi să se ridice tabuul şi prejudecăţile, iar asta nu se poate face decât prin persoane care prin atitudinea lor naturală şi prin asumarea statutului lor să schimbe mentalităţi. Noi trăim, acum, în opinia mea, vremurile anilor ‘60 din America, şi ei au trecut prin etapa asta. Suntem o societate tânără, în formare, sigur că ne-am dori ca lucrurile să se schimbe mâine, dar nu se poate. Informaţia şi educaţia sunt esenţiale. În România, totuşi, lucrurile evoluează oarecum repede, e important că există o dinamică şi nu se stă în loc. Iar picătura este cea care formează oceanul”.

 

Traistă pentru adunat gânduri bune, din expoziţia “Show and Tell”

 

O astfel de picătură este Lucian însuşi, iniţiatorul şi organizatorul festivalului, care a fost de acord să îşi expună viaţa şi povestea personală într-un documentar prezentat în cadrul SFG, în afara concursului, intitulat: „Acceptare: cealaltă latură a iubirii (Acceptance: The other side of love)”. Filmul a fost produs la Cluj-Napoca de două studente la Jurnalism, Lena Gangan şi Alexandra Şopterean. „A început ca un proiect la şcoală, la un curs de media alternativă unde trebuia să facem ceva de conţinut diferit. Eu mereu am fost pentru promovarea comunităţii LGBT, mai ales după o experienţă în SUA, într-un oraş cu o mare comunitate de gay. Atunci am realizat că şi aici trebuie să facem ceva prin care să arătăm că oamenii aceştia sunt la fel ca noi. Nu e nimic diferit de normalitate”, explică Lena. „La mine a fost uşor, voiam să încep să fac documentare video, sunt o persoană deschisă la orice şi Lena a venit cu ideea, am zis cum să nu şi, când am intrat în comunitate, am realizat că de aici pot ieşi multe lucruri frumoase şi poate aşa ne aducem şi noi contribuţia la schimbarea societăţii”, continuă simplu Alexandra.

 

 

Li s-a spus că le va fi greu să îşi realizeze proiectul, pentru că va fi dificil să convingă oamenii din comunitatea LGBT să vorbească. „Mi s-a spus că o să ne fie greu, că nu ştim cât sunt de deschişi sau nu oamenii. Dar că, dacă ne descurcăm, o să iasă bine”, rememorează Lena. „Ni s-a spus că o să ne fie greu să ajungem la sufletul lor, dar asta e tot din cauza noastră, pentru că noi îi facem să fie un grup închis, din cauza mentalităţii cu care îi tratăm, iar ca să ajungi la sufletul lor, să se deschidă, trebuie să le câştigi încrederea. Asta a fost singura problemă pusă de alţii, dar nu şi pentru noi. Comunitatea nu e chiar aşa cum se spune că ar fi”, completează Alexandra. Reacţiile, la prezentarea filmului lor la facultate, au fost foarte bune – „până şi profesorii ne-au aplaudat şi ne-au felicitat, au fost încântaţi, au înţeles mesajul”. Şi-au făcut prieteni în comunitatea LGBT şi şi-au propus să nu se oprească aici: vor să dezvolte documentarul şi să îl înscrie la competiţii, chiar în afara României. „Trebuie să arătăm că şi România este o ţară dezvoltată şi se poate face ceva pe tema asta, se poate discuta despre asta. Pentru că, de fapt, despre ce vorbim? Despre normalitate. E aceeaşi normalitate despre care povestim mereu. It’s fucking normal!”, conchide Lena.

Îşi atinge SFG scopul de a schimba mentalităţi? Interesant, dar răspunsurile pozitive vin mai degrabă din partea persoanelor heterosexuale (reacţiile publicului la ieşirea de la proiecţiile de filme au dovedit-o, la fel şi dezbaterile generate sau faptul că mulţi spuneau că îşi vor aduce şi prietenii să descopere festivalul). Pentru cei din comunitate, drumul este abia la început. „Nu cred că îşi atinge scopul, nu acum, pentru că este prea mic, deocamdată. Da, sunt multe persoane heterosexuale care vin la festival, dar cred că acestea deja au o mentalitate deschisă în privinţa asta. Cred că mai e mult de muncă pentru schimbat mentalităţi. Ăsta e doar începutul şi e un început bun, dar este nevoie de mult timp şi de acţiuni mai ample. Vezi, este şi un cerc vicios aici: SFG nu poate deveni foarte mare cât timp mentalitatea nu îi permite şi mentalitatea nu îi permite dacă nu e mare. Dar începutul e foarte promiţător şi sunt sigură că va creşte în timp”, speră Roxana. „Eu chiar cred că şi-a atins scopul, nu în totalitate, dar eu personal simt şi văd diferenţa prin numărul mai mare de participanţi, prin faptul că oamenii nu mai rup afişe cu festivalul (în anii trecuţi lumea striga de toate cele după noi). Mi-ar plăcea să văd oameni mai mulţi, alte locuri de proiecţii. Sunt curioasă dacă vom ajunge vreodată să rulăm filme în Piaţa Unirii, ce reacţii am provoca”, zâmbeşte Miruna.

 

Homofobia se poate trata


Filele din agendă au fost colorate diferit în fiecare zi şi seară a săptămânii: luni, umbrelele curcubeu au reuşit să scoată presa locală în centrul Clujului, iar proiecţia filmului câştigător al SFG 2011 (You Should Meet My Son) a stârnit hohote de râs de la început până la final. Marţi a fost ziua în care voluntarii SFG au curăţat de gunoaie câteva zone de pe dealul Cetăţuia (saci de gunoaie, mai exact), spunând simplu „Noi nu suntem împotriva naturii”; ziua în care a debutat expoziţia călătoare şi seara spargerii tabuurilor (Fetish Party). Miercuri, obiecte dragi ale unor persoane din comunitate şi-au spus, pe scurt, povestea pentru restul lumii; oameni de mână, la fel, au răsărit pe pereţii clubului Delirio, iar seara a adus laolaltă recitări de poezie şi muzică live, chitară şi voce. Joi, s-a discutat în cadrul academic oferit de Universitatea Babeş-Bolyai despre „Homosexualitatea în context evoluţionist. Aspecte psihologice ale fenomenului de coming out”; Catinca Roman a provocat comunitatea şi prietenii ei la a identifica trăsăturile unui gay icon pentru România, iar seara s-a încheiat cu „Gulaş Party” – gulaş gătit direct în club, cu participarea tuturor voluntarilor şi a oaspeţilor.

 

Pregătiri de gulaş ca la Cluj

 

Vineri, maratonul de proiecţii de filme s-a încheiat cu o petrecere cu măşti, iar sâmbătă, printre „Aburi de cafea”, şi-au făcut loc scurt metraje româneşti pe teme legate de comunitatea LGBT şi problemele cu care se confruntă în România. Dacă nu vă sună a invitaţie pentru anul viitor, când organizatorii promit alte evenimente interesante, atunci poate vă vor stârni curiozitatea filmele premiate la SFG 2012; parafrazând ideea filmului de la proiecţia de gală, ar trebui să cunoaştem înainte să judecăm. Din păcate, în afara unor site-uri de profil şi a câtorva publicaţii, cam tot ce a reţinut media din săptămâna trecută a fost că „nişte homosexuali” au făcut „un flash mob cu umbrele colorate” în deschiderea festivalului de filme gay. Dincolo de eticheta aplicată din titluri, publicaţiile au ratat (intenţionat sau nu) să realizeze că la flashmob, ca şi la întregul festival, au participat multe persoane heterosexuale, care sprijină activismul LGBT sau care, pur şi simplu, nu au vederi înguste. Despre subiectele filmelor, care ridică probleme şi dezbateri reale, despre evenimentele care au reunit muzicieni, poeţi, actori, dansatori, regizori (inclusiv heterosexuali), despre poveştile care stau în spatele organizării festivalului, nu se mai scrie. Comentarii homofobe şi jignitoare curg în josul articolelor şi, astfel, se face trafic.

 

Dar oamenii frumoşi care fac an de an ca SFG-ul să existe şi să câştige tot mai mult public nu se mai uită la astfel de comentarii. Ştiu că există, dar ştiu şi că este dificil de luptat împotriva ochelarilor de cal. Cu paşi mici, îşi asumă o schimbare căreia îi va trebui mult timp pentru a deveni normalitate la nivelul societăţii româneşti, în mod deschis. „Ştii ce le-aş spune eu celor care urlă că homosexualitatea este o boală şi să ne tratăm? Că homofobia este o boală. Şi da, poate fi tratată” (Daniel).

 

Trofeele SFG / Foto: SFG

 

Premiile ediţiei a IX-a SFG:

Scurt metraj: You & Me (Tu & Eu – SUA, Portugalia, 2011). O conversaţie telefonică în jurul lumii, care urmăreşte câteva cupluri cu probleme ce le-au adus poveştile de dragoste în impas. Poate iubirea să învingă, în final?

 

 

Lung metraj: Japan, Japan (Israel, SUA, 2007). Povestea unui tânăr care, la 19 ani, se mută în Tel Aviv şi visează să ajungă în Japonia; viaţa lui, prezentată prin prisma relaţiilor pe care le stabileşte, este o explorare a propriei alegeri a destinaţiei finale pe care o visează pentru el.

 

 

Documentar: Paper Dolls (Israel, Elveţia, SUA, 2006). Producţia analizează schimbarea tiparelor de imigrare la nivel mondial şi extinderea noţiunii de familie prin prisma unei comunităţi de imigranţi filipinezi care trăiesc ilegal în Israel şi sunt respinşi de familiile lor din cauza preferinţelor sexuale.

 

 

Premiul publicului SFG: Tandem (Marea Britanie, 2011). Un scurt metraj întunecat, cu atmosferă sumbră, în care personajele principale îşi găsesc relaţia aruncată în haos în urma revelării neaşteptate a unor adevăruri.

 

 

Recomandare: You Should Meet My Son (SUA, 2010), filmul care a câştigat SFG în 2011.

 

 

Foto: Camelia Jula

 


3 comentarii

  1. Faptele vorbesc de la sine: lumea gay existà, preferinte sexuale dealtfel, chiar si “dreptul” de a se casatori.

    Intr-un cuvint unele societàti occidentale incep chiar sa te ia la intrebari daca faci discriminare !!
    Nu se poate nega aces lucru, el existà in societatea noastrà si e semnul “evolutiei” sale.
    Sau poate involutiei …?

    Personal de fiecare datà cind am fost in apropierea unui gay sau lesbiena m-am simtit nu doar jenat dar cumva “greu” ca si cum ceva nu e in regulà cu energiile sale dincolo de aspectul teoretic si informational…
    E o chestie aproape fizicà la mine.

    Cu toate ca se duce o munca de làmurire a poporului enormà riscul este ca cei care deabia incep sa meargà la scoalà copiii) sa creadà ca asa ceva e normal, ceea ce total gresit.

    O deviatie hormonalà ,emotionalà dar si fizica (priviti mai indeaproape un gay) este un fel de eroare a naturii, o piesà gresita un pic dar inca bine functionala in alte domenii.

    Asa ca ? Nimic, e doar punctul meu de vedere.

    R

    • Radu eu am crescut la ţară, si de mic am văzut între găinile din curte cum cocosu’ era iubăreţ! Am priceput după ceva vreme ce se petrece. Dar la o privire mai atentă am observat că există “fetelei” cum le spunea mama. Şi e firesc că au urmat întrebări legate de sexualitatea acestora şi tare îmi dădea cu virgulă!!! Îmi ziceam că mama e femeie simplă de la ţară şi nu ştie ea prea multe ..pentru că e imposibil ca dumnezeu să fi creat aşa ceva! Ei! La oameni e altă situaţie! Că după cum ne învaţă duhovnicu’ omu şi natura lui păcătoasă sunt de vină în cazul homosexualităţii umane! După cum ai ghicit am crescut într-un mediu foarte religios! Caută pe wikipedia despre homosexualitatea animală, e un articol foarte fain în engleză!
      A! Nu doar găinile erau gay! Şi viţeii! Caută poze pe net, vezi cum fac animalele “în grup”! Răspunsul este: E NORMAL! E NATURAL! AŞA NE E NATURA! Dacă cei homosexuali sunt minoritari nu se presupune că nu-s buni!
      Povestea e lungă! Iar eu nu sunt un specialist în domeniu. Totuşi recomand filmele: Philadelphia, Brokeback Mountain şi Milk!
      Numai bine

  2. Pingback: Rădăcinile (epi)genetice ale homosexualității | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger