Deși de la era vânătorilor-culegători, până la omul conectat la computere, civilizația a progresat spectaculos, dispozițiile morale au rămas, aproape la fel de spectaculos, neschimbate. Cu alte cuvinte, chiar dacă în ceea ce privește intelectul, oamenii sunt într-o continuă cursă a performanței, baze etice ale acțiunilor sale, cum ar fi empatia, dispoziția de cooperare sau toleranța au o evoluție extrem de lentă.
de Andra Matzal
De la premisa asta a pornit Julian Săvulescu, filosof și bioetician de renume, într-o conferință susținută ieri la Facultatea de Filosofie din București, în care a discutat despre posibilitatea modificărilor biologice pentru ca oamenii să devină mai buni din punct de vedere moral. Dacă tot ne upgradăm zilnic cu cafea sau antidepresive, de ce n-am gândi un viitor al omenirii supuse unor tratamente sau alte intervenții menite să ne facă mai altruiști, mai generoși, mai puțin violenți?
În opinia lui Săvulescu, cercetător româno-australian, profesor de etică la Oxford, trei dintre cele mai mari probleme sociale cu care omenirea se confruntă în acest secol decisiv sunt accesibilitatea armelor de distrugere în masă, globalizarea și democrația liberală. Mai mult ca niciodată, posibilitatea creării unor arme extrem de periculoase, fie că e vorba de virusuri letale sau de bombe atomice, se află la îndemâna comunității global-virtuale, iar utilizarea lor e o chestiune de alegere care, odată revenită unor psihopați, poate avea consecințe dramatice. În ceea ce privește globalizarea și una dintre urmările ei imediate, inegalitatea crescută, imposibilitatea rezolvării acestei probleme nu vine, după părerea lui Săvulescu, din lipsa de resurse, ci din eșecul umanității de a-i ajuta pe cei aflați la nevoie. Pe de o parte, intervine limitarea altruismului – potrivit unor studii, majoritatea oamenilor și-ar ajuta apropiații și, în plan secundar, conaționalii, însă foarte puțini sunt dispuși să-i ajute pe străinii îndepărtați -, iar pe de alta, imposibilitatea coordonării la nivel global, determinată de nesiguranță și de necesitatea unui auto-sacrificiu, indiferent cât de mic. La urma urmei, tehnologia se află într-un moment de vârf, iar cei mai bogați trei oameni ai lumii dispun împreună de o sumă ce ar reveni câtorva sute de milioane de oameni obișnuiți. Ceea ce lipsește pentru redirecționarea unor asemenea resurse către probleme globale presante este simpla lipsă de voință de cooperare și altruismul lipsă. Cea de-a treia problemă majoră identificată de cercetătorul în bioetică referă la implicațiile sistemului democratic liberal, în cadrul căruia nu există motivația unei planificări pe termen lung, atâta vreme cât regimurile politice sunt supuse unor schimbări periodice. Numai o țară precum China poate, în opinia lui Săvulescu, să conceapă o strategie pe termen îndelungat, date fiind coordonatele regimului autoritar.
În fața acestor probleme, riscurile cu care se confruntă umanitatea nu au fost niciodată mai mari, perspectivă care necesită o regândire a felului în care se pot soluționa chestiuni legate de comportamentele și alegerile indivizilor, fie că e vorba de predispoziții la violență sau de disponibilitatea întrajutorării celor defavorizați. Atâta vreme cât, spune Săvulescu, progresul moral al oamenilor nu ține nici pe departe pasul cu cel cognitiv sau cu dezvoltarea tehnologică, indiferent câte încercări de remodelare a comportamentelor etice s-au făcut prin schimbarea inputurilor culturale, o posibilă cale ar putea fi găsită în schimbările pe plan biologic. Altfel spus, dacă prin campanii de sensibilizare sau prin mesaje pozitive, agresivitatea nu scade substanțial, iar empatia nu crește semnificativ, am putea căuta răspunsul în genetică și biochimie. Atâta vreme cât, pentru a deveni mai alerți, consumăm cantități impresionante de cofeină, sau pentru a fi mai puțin deprimați, înghițim pastile care să crească nivelul de serotonină din creier, de ce n-am gândi versiuni aplicate de remedii pentru stimularea unor dispoziții morale care să ducă treptat la rezolvarea problemelor înrădăcinate în actuala configurație de comportamente? De ce n-am trata, în fond, imoralitatea sau morala deficitară ca pe un fel de boală? ”Dacă mofidicăm biologia, putem modifica multe comportamente morale,” e de părere Săvulescu, invocând un exemplu aparent banal: pentru a determina legătura dintre verdictele judecătorilor și alimentația acestora, un grup de cercetători le-a analizat acestora dieta. Una dintre concluzii a arătat că judecătorii care, în perioada deliberării, erau mai înfometați, dădeau verdicte mai drastice, în vreme ce judecătorii care mâncaseră de curând erau mai permisivi. Am putea începe printr-o atenție științifică la alimentație, la suplimente, la predispoziții genetice, iar mai apoi le-am putea corela pe toate într-o formulă sofisticată, fără să ignorăm totodată contextul și influența lui asupra deciziilor și acțiunilor. „
Atâta vreme cât în laboratoare din ce în ce mai puțin pretențioase se pot ingineri șoareci monogami sau șoareci care să trăiască de două ori mai mult decât ”profanii” speciei, poate ar trebui să luăm în calcul astfel de soluții pentru a-i face pe oameni să fie ”mai buni.” Soluțiile imaginate nu implică neapărat experimente genetice, ele putând fi căutate în egală măsură în alimentație, farmacologie sau artificii endocrinologice. Pentru a-i face pe unii bărbați mai puțin violenți, de pildă, unii oameni de știință au propus tratarea acestora cu estrogen sau oxitocină, ceea ce i-ar apropia mai mult de ”natura” femeilor, mai puțin violente decât contrapartea masculină. Pentru Julian Săvulescu, pentru marile provocări ale umanității ar trebui căutate rezolvări care nu țin numai de politică sau de reformă socială ori de educație, ci și de biologie. În fond, cu toții suntem niște animale, chiar dacă ceva mai evoluate. Iar dacă am putea lua pastile care să ne facă mai empatici și dacă ne-am stimula creierul în așa fel încât riscurile de a ajunge criminali psihopați ar scădea substanțial, de ce ne-am da în spate de la asemenea intervenții, atâta vreme cât am putea reduce sărăcia la nivel global sau am evita genocidurile?
Pledoaria lui Săvulescu, editorul prestigioasei publicații Journal of Medical Ethics, e o profeție umanistă pursânge, o utopie în care știința poate realiza ceea ce credința în Dumnezeu a eșuat să creeze: un om mai bun, o ființă morală gata să răspundă, prompt și coordonat, unor crize globale din ce în ce mai acerbe. Totodată, după cum au arătat și comentariile de la sesiunea de întrebări și răspunsuri, scenariul în care onestitatea sau compasiunea sunt simple efecte colaterale ale medicației sau intervențiilor chirurgicale de ”ameliorare” operează cu calcule străine unor variabile specific umane. Astfel, o revoltă socială ar putea fi considerată, în termenii unei morale standard, drept lipsă de cooperare și act de violență, ceea ce ar justifica, de pildă, folosirea unor tratamente de obediență din partea celor autorizați să decidă ce înseamnă să fii un bun cetățean. Înainte de toate însă, cu toată deschiderea spre orizontul unei lumi construite pe altruism și toleranță, un fel de viziune hippie în care să încapă vreo șapte miliarde de confrați ai mamei Gaia, ideea rezolvării unor probleme prin medicamente, intervenții chirurgicale sau mutații genetice nu poate să nu sune a reviriment eugenist. Exagerând puțin proporțiile și schimbând contextul, mi-a venit în minte un fragment din Sosirea și plecarea, romanul de război al lui Arthur Koestler, în care unul dintre personajele sale, un nazist, spune următoarele lucruri:
Ne-am angajat la ceva – ceva neînchipuit de grandios și gigantic. Astăzi nu mai există nimic imposibil pentru om. Pentru prima oară,atacăm structura biologică a rasei. Am început crearea unei noi specii de Homo Sapiens. Practic am încheiat acțiunea de exterminare și sterilizare a țiganilor din Europa; lichidarea evreilor se va termina într-un an sau doi. Mie, personal, îmi place muzica țigănească și într-un fel evreii isteți mă amuză; dar trebuia să eliminăm gena de tip nomad, cu componentele ei antisociale și anarhice, din cromozomul uman… Suntem primii care folosim seringa hipodermică, cuptorul și aparatul de sterilizat în revoluția noastră.
Bineînțeles, de la teoriile biologiei puse în slujbele unei morale mai aproape de criteriile care ar construi, poate, o lume mai bună, până la himera epurării naziste e un salt uriaș, dar seducția științei atotputernice puse în slujba modificării radicale a biologiei e la fel de puternică. Iar cum gândirea umanistă, pentru care nu există decât o direcție – înainte – a ajuns să se poticnească de simpla disfuncționalitate a omenirii ca întreg, când vine vorba de contracarat probleme ca sărăcia sau încălzirea globală, atunci singura soluție, în această logică, este modificarea hardware, la nivelul ”firelor”, ”pieselor” și ”circuitelor” care determină, în parte, dispoziții morale. ”Umanismul poate să însemne multe lucruri, dar pentru noi înseamnă credința în progres,” scria John Gray într-o carte fundamentală, Câinii de paie. Gânduri despre oameni și alte animale. ”Să crezi în progres înseamnă că, folosind mijloacele oferite de cele mai noi cuceriri ale științei, oamenii se pot elibera de limitele ce îngrădesc viața celorlalte animale. Aceasta este speranța celor mai mulți oameni din zilele noastre, dar este neîntemeiată. Pentru că, deși cunoașterea umană va continua probabil să evolueze și, odată cu ea, va crește și puterea oamenilor, animalul uman va rămâne același: o specie extrem de inventivă, dar în același timp și cea mai distructivă și rapace.” Cercetătorii ca Julian Săvulescu însă nu pot accepta această fundătură și, căutând fundamentele distructivității și rapacității în gene, pun la punct soluții care să funcționeze, la modul ideal, ca niște butoane cu comenzi automate. Dacă în cazul unor ucigași ca Anders Behring Breivik sau al altora, la scară mai mică și mai puțin spectaculoasă, folosirea unor tratamente de reabilitare morală ar fi justificată, în cazul oamenilor de rând tentația auto-perfecționării ar putea fi ușor vecină cu patologizarea unor aspecte comportamentale considerate, până nu demult, perfect umane. Iar dacă odată homosexualitatea și dorința care îi făceau pe sclavi să evadeze erau considerate boli psihice, iar noul manual de diagnosticare a bolilor mintale de azi trece în domeniul patologiei durerea unei persoane îndoliate, ne putem întreba cum ar arăta un viitor în care ar exista pastile sau softuri gata să ”repare” orice vedem fiecare, strâmb, în oglindă.
Foto: holyhormones.com
Un comentariu
“… se pot ingineri șoareci…” Se pot CE ?