Apus de soare pe balcon

11

Una dintre cele mai grele forme de a te exprima este eseul personal. Cand te deschizi fata de ceilalti, cand ii lasi pe altii sa patrunda in cele mai protejate sfere personale. Fiecare eseu este o marturie, este o invatatura. Nu numai pentru cititori, dar si pentru cel care scrie. TOTB a lansat un serial special cu eseuri personale. Saptamana aceasta a venit randul jurnalistei Maria Bercea. Lectura placuta!

Cand am deschis oracolul, Dana si Radu erau in camera de alaturi. Le spuneam dintotdeauna pe nume, pentru ca nici ei nu-si vorbeau cu „mami” si „tati”. Mi-am trecut numele in caiet cu litere ingrijite iar pe foaia urmatoare mi-am scris varsta: 11 ani. Apoi am trecut la intrebarile adevarate: ce e dragostea, de cine iti place, cand vrei sa te casatoresti? La ultima am raspuns fara sa ma gandesc prea mult: „Cat mai devreme, ca sa pot divorta”. Apoi am desenat o amintire la sfarsitul oracolului si l-am inchis. Ceva mai tarziu, Dana, care-l gasise pe birou, mi-a zis: „Mi-a placut ce-ai raspuns la intrebarea despre casatorie”. Apoi a ras, amuzata de ideile mele. Pe atunci, mama avea 44 de ani, era maritata de 11 si nu divortase decat o data.

de Maria Bercea

Patru ani mai tarziu, intr-o dumnica incinsa de inceput de vara, nimic nu mai era la fel. Abia ma intorsesem cu Dana si Radu dintr-o vizita la bunici, cand am auzit ca incep sa se certe. Am deschis usa de la balcon, incercand sa ma apar cu ceva de zgomotul vocilor lor. Se certau pentru ca Radu nu dormise acasa noaptea dinainte. Certurile erau tot mai dese in ultimele luni si castile walkmanului, cu care le acopeream de obicei vocile, nu mai erau de-ajuns. Am iesit pe balcon, sperand ca vuietul strazii de dedesubt sa fie mai puternic decat strigatele lor. M-am sprijinit de balustrada de tabla bleumarin si am inceput sa plang. Inainte ca soarele sa apuna cu totul dupa acoperisul verzui al cladirii de vizavi, a venit Dana. Plansese si ea. M-a imbratisat si mi-a spus ca-i pare rau. Radu plecase la alta femeie si nu mai exista cale de intoarcere.

Au urmat aproape doi ani de coabitare. Radu, care pana nu demult nu iesea din sacouri si pantaloni de stofa, incepuse sa poarte blugi. Dormea acasa doar cateva nopti pe saptamana. Avea in frigider propriul borcan de gem si, sub chiuveta, propria punga de detergent. Imi aducea numai mie buchetele de ghiocei de 8 martie. Odata, ca sa nu o ranesc pe Dana, am refuzat de la el si noua lui prietena o pereche de cercei in forma de elefantei. Am agatat de clanta camerei lui punguta cu cadoul si o scrisoare prin care-mi explicam refuzul si n-am mai pomenit niciodata despre asta. In unele seri, Radu aparea in cadrul usii de la sufragerie si ne spunea doar „buna seara”. Il detestam pentru tonul glacial al acelui salut si pentru ca Dana slabise si plangea pe ascuns.

Multa vreme n-am vorbit cu nimeni despre separarea parintilor mei. In lumea mea de la 15 ani, parintii divortau doar in filmele americane. Nu le-am spus nimic nici celor mai bune prietene, Monica si Simona. Nu puteam. Durea prea tare sa accept ca Dana si Radu nu se mai iubeau, ca nu-i mai tinea nimic impreuna, nici macar eu. Ma simteam insa vinovata ca aveam un secret fata de prietenele mele, asa ca, dupa cateva luni, le-am pus la posta cate o scrisoare. Moni a citit-o la ea in camera, asezata pe jos, asa cum statea si cand isi facea temele. A fost socata si nu a inteles ce greu imi era sa vorbesc despre parintii mei. A ignorat rugamintea de a nu-mi pomeni nimic despre asta si m-a cautat la scoala, impreuna cu Simo. Am avut o discutie chinuitoare, in care a trebuit sa le explic ca existau de mult semne ca mama si tata se vor desparti. Sub ochii lor de copii cu familii perfecte, am simtit atunci ca devin o ciudatenie: fata cu parintii despartiti.

Am incetat sa ma simt asa abia un an mai tarziu, intr-a 11-a, cand mi-am dat seama ca nu sunt singura. Eram la scoala. Se sunase deja cand am vazut-o pe colega mea Andreea cum a intrat in clasa, si-a cerut scuze si s-a aseazat in banca din fata mea. Cand s-a intors spre mine am intrebat-o de ce a intarziat. „Am fost sa depun marturie la parintii mei la divort”. A spus-o fara sa-si coboare privirea in podea si asta mi-a dat curaj. Am vrut sa stiu detalii, am intrebat despre despartire si proces si mi-a povestit totul. Andreea nu problematiza. Nu trimitea scrisori neintelese si nu se simtea o ciudatenie. Am realizat ca nici n-ar fi avut de ce. De atunci nu mi-a mai fost greu sa spun ca parintii mei nu mai sunt impreuna.

Cam tot pe-atunci, Radu si-a strans lucrurile si s-a mutat definitiv din casa. A demontat biblioteca ce ocupa un perete intreg, si-a adunat sutele de discuri de vinil, si-a golit sifonierul si a luat de pe pereti desenele pe care le facuse cand era licean. A lasat in urma o masa plianta veche, un taburet din lemn si prima lui masina de scris. Dana a pus stapanire pe fosta lui camera, a remobilat-o, a atarnat pe perete un portret al bunicii si a invitat rudele si prietenii din provincie sa doarma la noi cand erau in Bucuresti. Cu timpul, s-a linistit. A incetat sa mai planga, s-a lasat de fumat si si-a luat permisul de conducere. A redevenit femeia frumoasa pe care o invidiam de mica pentru nasul perfect si ochii albastri pe care eu nu i-am mostenit. Femeia despre care imi intrebam prietenii cati ani cred ca are doar pentru a demonstra ca nu-si arata varsta.

Am inceput sa vorbim mai mult. In unele seri de vara stateam impreuna pe balcon, asezate pe scaune pliante care scartaiau. Imi povestea despre tatal ei, pe care l-a cunoscut abia in adolescenta, despre primul sot sau despre iubitul din Finlanda cu care trebuia sa se marite inainte sa-l cunoasca pe Radu. Mai tarziu, ma tinea in brate cand plangeam dupa vreun iubit, ma consola si-mi dadea Distonocalm. Cu Radu vorbeam din ce in ce mai putin, de obicei maruntisuri. Imi aducea ghiocei si imi dadea bani de ziua mea. Nu-i spuneam daca iubesc sau daca sufar. Oricum, nici nu intreba.

Asa s-au mai dus trei ani. Prin 2003, cand locuiam intr-un camin studentesc din orasul francez Grenoble, femeia de serviciu mi-a strecurat pe sub usa o scrisoare. „In sfarsit, am divortat”, imi scria mama. „A durat cateva secunde. Urmeaza sa primim hotararea de divort acasa”. Casnicia parintilor mei era in fine incheiata si in acte. „Pentru Radu a fost o usurare ca s-a petrecut totul atat de simplu”, scria Dana. „Eu eram mai detasata. Atat de detasata incat am uitat ieri ca azi trebuie sa mergem acolo. Freud spune ca lapsusurile de acest gen acopera o dorinta de a oculta problema. M-am gandit ca poate are dreptate si in cazul meu”. Trecuse prea mult timp de la acea duminica incinsa de vara si nu mai durea. Dar as fi vrut sa fiu langa mama in ziua aia, sa stam pe scaunele pliante de care-mi aminteau cuvintele ce incheiau scrisoarea de patru pagini: „Papagalul ciripeste pe balcon. Foarte frumoase apusuri de soare”.

Textul a fost realizat in cadrul cursului de jurnalism narativ sustinut de Cristian Lupsa la Centrul pentru Jurnalism Independent. Alte eseuri personale puteti citi aici.

Cititi si:

Cum am scapat de strungareata

Citind-o pe mama

Mama l-a iubit mai mult pe tata

Cea mai mare sora din lume

Un Magor, doua Magor

Tags:



11 comentarii

  1. Sunt într-o situaţie asemănătoare. Doar că nu a plecat de acasă, încă. Aştept răspunsul lui, aştept să-şi lămurească confuzia sentimentală de la 45 de ani. Plâng în fiecare zi şi îmi caut repere pentru ce va fi din ziua în care el, bărbatul vieţii mele, va pleca la altă femeie. Aş putea să-mi transfer toată grija şi atenţia asupra fetei noastre de 12 ani sau să sper că se va întoarce la noi? Stările sufleteşti ale Danei sunt ca şi ale mele. Toate suferim la fel? Povestea Danei mi-a spus că nu sunt singura nefericită.

    • Draga Liliana,
      Noi am ramas singuri de aproape 6 ani (oficial). Copiii cresc frumos si liberi, se dezvolta bine. Acum au 10 si 12 ani, iar eu nu pot decat sa ma bucur ca s-a intamplat asa, pentru ei. Am plans si eu prea multi ani, dar nu merita, iar acum cea mai frumoasa parte a zilei e cea in care sunt impreuna cu frumosii mei copii. Atat de putine lucruri merita suferinta si durerea nostra. Tatal meu mi-a spus in acele momente dureroase (interminabilele certuri si iminenta divortului) ca, viata asta care e asa scurta, e atat de lunga….
      Cu drag

  2. Ma distrează teribil gândul că un om s-a chinuit să înlocuiască literele scrise cu diacritice în textul original, pentru a-l putea posta “cum se cuvine” pe platofrma TOTB. Altfel, numai de bine.

  3. Foarte tare. Din pacate, probabil, nu va putea fi inteles pe deplin decat de cei care au trecut prin asa ceva.

  4. Sunt incantata de articol Maria. Ai dreptate, cine nu trece prin asa ceva nu are cum sa inteleaga. Mai ales un copil. Asa nu au inteles atunci nici prietenele tale cele mai bune desi te iubesc mult si au vrut in felul lor sa fie alaturi de tine.
    Pe mine m-a emotionat mult articolul, atat prin povestea ta (am aflat vestea foarte tarziu si evident nu am stiut atatea amanunte) cat si prin talentul tau de a scrie ce ai simtit.
    Mult Succes! Sigur o sa ai, noi iti citim aproape toate articolele care le scrii.O sa ajungi MARE!

    • Multumesc mult, Vali! Ma bucur ca atat oameni care nu ma cunosc cat
      si prietenii au receptat atat de bine povestea mea.

  5. Pingback: Am mostenit secretul bunicii » Think Outside The Box

  6. Cristiana Ionescu on

    Mult curaj trebuie sa relatezi aceste episoade triste,dureroase de fapt,din viata personala.
    E mai usor sa generalizezi,sa dai nume false sau sa faci referire la alte destine;putini insa au curajul sa-si puna durerile,suferintele,nelinistile,inaintea tuturor,cu toate ca nimeni nu este scutit de necazuri,multi chiar de divorturi…
    Din pacate aceste lucruri se intampla,fac parte din viata noastra,e tot mai greu sa se inteleaga mult timp doi oameni care au pornit la drum tinandu-se de mana si iubind-se.
    Ca se intampla,nu ne mai mira,doar stim neputinciosi ca din toate acestea sufera intotdeauna copiii;trec toate…insa ca in povestea”Cuiele”raman gaurile,urmele raului facut,pentru toata viata,sunt”gauri”care ne marcheaza pentru totdeauna.
    Felicitari pentru curajul de-ati expune viata,sentimentele ,nelinistile,cu talent si sensibilitate!

  7. Pingback: Tata. Omul din culise » Think Outside The Box

  8. Pingback: Semne de uitare » Think Outside The Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger