Aplic, deci subzist

17

Tocmai au trecut primul an de când, alături de colegii mei, încercăm să ținem în picioare TOTB aplicând la diverse surse de finanțare și o săptămână de când am finalizat primul raport, la finalul primei finanțări nerambursabile câștigate. Nici nu m-am putut bucura că am ieșit la lumină din micul infern al birocrației, fiindcă, dintr-odată, mi-am dat seama: Ups, acum, că s-a terminat proiectul, nu mai avem bani să mergem mai departe. Așa că ne-am apucat să scriem un alt proiect. Și așa a trecut un an de când, fiind prinși cu scrisul proiectelor, n-am mai avut timp și energie să facem ceea ce, măcar teoretic, încercăm prin proiectele astea: să scriem articole. Iar asta e una din cele mai dureroase lecții ale “proiectivitei” de care suferă foarte mulți, pe lângă precaritate – faptul că te îndepărtează, paradoxal, de la ceea ce îți propui să faci.

Am intrat în câmpul muncii în urmă cu 11 ani, după patru ani de filosofie, cu un job de librar. În același timp, am continuat să scriu, trecând însă la presă, și nu-mi doresc să mă opresc prea curând din asta. Prima experiență consistentă de jurnalism a început în urmă cu 8 ani, când în redacția ziarului Cotidianul se consuma atunci, fără ca măcar noi, jurnaliștii, să știm, ultima vârstă de aur a ziarelor românești. Lucram într-o echipă de la care am învățat enorm, ne scotoceam creierele după subiecte mișto, pe care aveam luxul răgazului de a le discuta intens și de a le documenta atent. De la vria deadline-ului zilnic, când ziarul pleca la tipar, ne-am extins încet în prezentul continuu digital și am continuat să construim un soi de presă care azi nu mai există în redacțiile clasice, decât sporadic, prin eforturile uriașe ale câtorva oameni motivați.

Cotidianul fusese cumpărat cu un an înainte de Sorin Ovidiu Vântu, care în 2008 era considerat al cincilea cel mai bogat român și despre ale cărui afaceri dubioase s-a scris mult. Știam, desigur, cu toții, că banii vin de la Vântu, care, pentru jurnaliștii naivi ca mine, era un fel de spectru niciodată văzut în redacție, un boss cu care se vedeau boșii noștri la întâlniri strategice și, desigur, deloc transparente, și despre care circulau tot felul de zvonuri și legende. Că ar vorbi nu știu cum, că ar avea o privire crâncenă, că ar avea un pechinez – în fine, tot soiul de frânturi din Gotham City-ul unde își ducea el viața de om important. În tot acest timp, noi, redactorii, ne vedeam de treabă și ne hrăneam cu jurnalism.

Într-o zi, prin vara lui 2009, eram la Budapesta, la un curs despre etica jurnalismului, când am primit pe neașteptate un telefon din redacție: Uite, știi, îmi pare rău, vor avea loc niște schimbări la ziar etc. etc.  Pe scurt, mai multor jurnaliști, printre care și mie, ni se reduseseră salariile la mai puțin de jumătate, în ideea în care eram, astfel, nevoiți să demisionăm. Managementul nu mai era obligat, în felul ăsta, să plătească salarii compensatorii. Am plecat și, la scurtă vreme, întreaga echipă s-a dezintegrat și la căpătâiul ziarului a venit Cornel Nistorescu. Dintr-odată, mi-am dat seama că, în timp ce noi ne vedeam ca niște tocilari de textele noastre, dedesubt colcăiau interese de care habar n-aveam, complet străine muncii de jurnalist în sine, dar care dictau “direcția”. Cu câteva luni înainte de alegerile prezidențiale din 2009, Cotidianul, considerat un ziar pro-Băsescu, a murit, iar nu peste mult timp a dispărut și întreaga lui arhivă online, cu zeci de mii de articole.

Am aterizat imediat în redacția ziarului Adevărul, unde n-am rezistat niciun an. Pur și simplu nu ne-am potrivit. Deși mă înțelegeam foarte bine cu colegii mei de la departamentul de cultură, atmosfera din redacție n-avea la bază încrederea, ci un soi de tensiune paranoidă, iar noi, ca jurnaliști culturali, funcționam mai degrabă ca departament de PR pentru evenimentele și produsele ziarului. În fiecare săptămână, minim cinci “articole” erau dedicate cărții vândute cu Adevărul, despre care trebuia musai să amintim că era învelită în imitație de piele și că se potrivea numai bine oricărei biblioteci. Nu aveai voie să folosești toaleta șefilor, iar la cantina trustului se vindea, printre altele, șampanie al cărei preț depășea salariul meu de atunci.

Sub politica vigilentă a lui Grigore Cartianu, departamentul de corectură nu corecta ziarul înainte de tipar, ci după, astfel încât jurnaliștii să fie responsabilizați. Cu fiecare greșeală, apăreai la panou și, la câteva litere mâncate și cratime rebele, se aplica o reducere de salariu. Cu toate astea și cu toate că banii veneau de la Dinu Patriciu, care, în anul morții lui, 2014, era cel mai bogat român, cei mai mulți oameni încercau să-și facă treaba onest și conștiincios. Ziarele tipărite începuseră deja să-și dea duhul, iar trecerea la online năștea deja primii mutanți invadați de pop-up-uri și reclame.

În toți acești ani, am continuat să colaborez cu cele mai multe publicații culturale și artistice din România, de la care nu am cerut și nu am primit niciodată vreun ban. Eram recunoscătoare simplului fapt că ele existau și investeam în articolele pe care le scriam toată energia și curiozitatea de care eram în stare. Pentru ani buni, am lucrat cu Veioza Arte, primul site românesc cu producții video orientate către arte & cultură, ai cărei fondatori munceau pe brânci, dar la fel ca mine, o făceau voluntar și alimentați de entuziasmul pionieratului.

În 2011, chiar pe 1 aprilie, am început să înțeleg pentru prima oară ce înseamnă presă independentă, alăturându-mă actualilor mei colegi de la Think Outside the Box, care fusese lansat în toamna lui 2009. Publicația, fondată de Magor Csibi, funcționa printr-o sponsorizare din partea companiei Apemin Tușnad, un fel de business angel care n-a intervenit niciodată, nici măcar infinitezimal, în direcția editorială a site-ului. Nu aveam (și nu avem nici acum) sediu, ne întâlneam la ședințe interminabil întinse la terase ori prin cafenele, scriam de acasă și de pe teren, fără ca vreo mână invizibilă să ne spună ce și cum să scriem. Tot ce simțeam era un amestec de euforie și de frică: ce ar fi cel mai bine să facem cu toată libertatea asta, noi, jurnaliști care lucrasem până atunci în redacții tradiționale, cu șefi și program fix?

Răspunsul s-a arătat de la sine, foarte repede. În momentul sosirii mele la TOTB, după un an în care publicația fusese găzduită de Hotnews, site-ul era găzduit de ziarul Adevărul, fără ca managementul cotidianului să aibă un cuvânt de spus în politica editorială. Asta până în preajma aniversării a 125 de ani la de nașterea Coca Cola, când am intrat să postez ceva și TOTB nu mai exista. O serie de articole publicate de noi despre “cea mai îndrăgită băutură a tuturor timpurilor” îi revoltase pe cei din conducerea ziarului, care avea atunci contracte de publicitate cu compania Coca Cola. Am decis atunci, în toiul unui scandal media destul de mare, că cea mai bună soluție era o și mai mare independență și așa a apărut, de sine stătător, www.totb.ro.

Deși impulsul e tentant, n-am să mă apuc acum de o apologie a acestor ani, în care am lucrat în absolut fiecare zi alături de colegii mei, dându-ne silința să informăm pe cât putem de bine și de responsabil pe marginea unor subiecte care, inițial, nu-și găseau locul în paginile publicațiilor clasice. Una peste alta, am publicat peste 14.400 de știri, interviuri, reportaje, portrete, eseuri personale, editoriale și chiar şi poezii, prin care am ajuns, fără strategii de publicitate, la câteva mii bune de cititori unici care ne urmăresc zilnic. Niciunul dintre cei care scriem și azi, zilnic, pe totb.ro, nu ne imaginăm cum ar putea arăta viața dacă nu am face asta, nici măcar după o lungă perioadă în care ne-am transformat din autori de articole în autori de proiecte.

Dacă în primii ani, TOTB a fost susținut de Tușnad, iar apoi din finanțări obținute de la Ministerul Mediului și de la Fondul de cooperare româno-elvețian, 2015 a scos la iveală cele mai importante probleme cu care se confruntă presa independentă din România. “Ce înseamnă independent?”, i-am întrebat pe elevii de la atelierele Jurnalist în curtea școlii. “Înseamnă sărac”, mi-a răspuns Costin, elev în clasa a 12-a la Coșbuc. Iar asta e cea mai concisă definiție ce poate fi atribuită multor sectoare din România, fie că e vorba de presă ori de arte și cultură.

Rezumându-mă la presă, singurele surse care-i pot asigura independența sunt: a) finanțările private; b) donațiile de la public; c) finanțările pentru organizații neguvernamentale. Pe această a treia cale am ales să ne reformăm în urmă cu un an, când am creat Asociația Think Outside the Box și am început să învățăm regulile singurei alternative care asigură existența ONG-urilor și a multor artiști, perfuzia care ține în viață (cel puțin aparenta) independență. Pentru că dacă ele oferă posibilitatea de creație și expresie liberă, îi constrânge pe beneficiarii ei la o continuă precaritate și le dictează, în mare parte, direcțiile.

Precaritatea e dictată de fragmentaritatea finanțărilor nerambursabile aferente fiecărui proiect în parte: după ce ai reușit să creezi ceva consistent timp de un an sau doi, încheierea proiectului înseamnă, cel mai adesea, abandonarea direcției și implicit a oamenilor alături de care ai lucrat. Când am lucrat cu copiii din Ferentari, am aflat că înaintea noastră, multe organizații trecuseră pe-acolo, dar după ce banii se terminaseră, ONG-iștii fuseseră nevoiți să pună punct și să caute alte direcții, în vreme ce copiii se tot întrebau de ce nu-i mai vizitează amicii lor temporari.

Nu există timp de pierdut, trebuie să prinzi trenul următoarei finanțări, cu regulile, cerințele și obiectivele ei specifice, pe care trebuie să le urmezi, ca să primești banii. Call-urile de finanțare imprimă marile teme și domenii de urmat, ceea ce creează, pe de o parte, awareness asupra unei felii de realitate, dar uneori poate fi doar un efect fals, care restrânge totodată libertatea tematică și, uneori, te poate determina să abandonezi subiectele care te interesau cu adevărat. Dacă finanțatorii decid, de pildă, că trebuie realizate proiecte pentru energii regenerabile, organizațiile scot din pălărie mize care să servească acestei teme, iar dacă banii se dau pentru “ceva cu romi”, automat scornești proiecte care să aibă legătură cu discriminarea etnică. Dacă există bani pentru multiculturalitate și, inițial, ai de gând să scrii doar despre expați, cele 10 puncte suplimentare pe care le poți câștiga dacă incluzi problematici de discriminare a romilor te pot pune pe gânduri: oare cum să leg astea două lucruri, ca să iau punctaj mare, adică bani?

Cum prea multe fonduri dedicate explicit presei nu există, la rândul nostru aproape am picat în capcana acestei forme de “turism” al aplicanților. Am înscris un proiect de jurnalism cetățenesc prin orașe-fantomă ale României la componenta de implicare civică a fondurilor norvegiene, dar proiectul n-a fost nici măcar jurizat, fiindcă, din câte am înțeles, jurnalismul cetățenesc nu e considerat de către evaluatori implicare civică. Apoi am înscris un proiect la apelul Fondului de Mediu, lansat de Ministerul Mediului, unde am picat imediat sub linie, în vreme ce imediat deasupra se situau organizații obscure, multe conduse de indivizi bine înfipți prin partide și nucleele lor de acoliți. Până la urmă, în urma unei campanii a Coaliției de Mediu, care a scos la iveală neregulile și corupția din spatele evaluăriii, rezultatele concursului au fost anulate.

Un alt proiect pe teme de mediu l-am înscris la fondurile elvețiene, de unde am primit un mesaj de felicitări, cum că proiectul a fost propus spre finanțare, dar cum fondurile totale s-au redus, vom rămâne pe lista de rezervă. Singurul proiect câștigat a fost “Jurnalist în curtea școlii”, realizat cu co-finanțare de la AFCN, dar care s-a terminat abia când începea să se dezvolte. Ca să putem lucra cu copiii pe care i-am cunoscut la ateliere, pentru că suntem convinși că poveștile lor trebuie scoase la lumină, am înscris proiectul acum câteva zile, la “Bursa binelui“, un concurs de fundraising organizat de BCR, la care primelor trei organizații cu cele mai multe donații, banca le dublează suma.

Așa se face că timpul în care cu toții ne-am dori să scriem articole ample a fost alocat vânătorii de finanțări, fiecare cu cerințele și impozițiile ei, cărora trebuie să le servești limbaj de lemn masiv, în care să sculptezi cu lux de amănunte nenumărate lumi posibile, în care, dacă ai avea banii, ai face și ai drege lucruri, unul mai revoluționar ca altul. Trecând în revistă sursele active de finanțare, m-am trezit de câteva ori întrebându-mă dacă ar avea sens să găsim o idee care să faciliteze, de pildă, schimburile internaționale pe axele cutare și cutare, impuse de finanțator, sau poate chiar ceva pe lifelong learning, pentru care nu știu care buzunar european pune la bătaie x milioane de euro. Și așa, într-un moment de neatenție, când știi că trebuie să găsești bani ca să mergi mai departe, riscul de a te îndepărta tocmai de scopul tău inițial – în cazul nostru, de a face jurnalism – crește perfid. În cazul fericit în care te numeri printre câștigători, “privilegiul” de a face ce vrei să faci vine la pachet cu o caznă birocratică ce poate înmuia genunchii și celui mai atletic Sisif. Rapoarte și raportări se adună sadic în bibliorafturi cu ghiduri de utilizare care-i trimit pe aplicanți, fie ei jurnaliști, activiști sau artiști, în tot felul de quest-uri absurde, traduse în munți de hârtii.

Dacă la primele mele experiențe în munca de jurnalism nu trebuia decât să-ți faci bine treaba, în vreme ce salariul venea lunar de la o mână invizibilă, astăzi, însăși ideea de salariu al jurnalistului e un potențial subiect de doctorat. Cele mai multe ziare tradiționale își hămălesc angajații, pe salarii mici, care uneori întârzie cu lunile, în vreme ce VIP-urile ”presei” încasează sume exorbitante pentru opinii prea des iresponsabile, ba chiar nocive. Cei mai mulți jurnaliști care vor, în ciuda stării de fapt, să continue să fie jurnaliști, s-au refugiat în tot felul de forme hibrid, în căutarea unei “pietre filosofale” ale auto-susținerii. Sunt jurnaliști care se susțin din burse – dar câte burse să tot fie și câte burse se acordă pentru proiecte colective? -, creează cu ajutorul donațiilor de la cititori – dar publicul din România nu și-a maturizat încă reflexul donației îndeajuns de mult încât această practică să asigure mai mult decât subzistența izolată a câtorva inițiative -, scriu pentru foarte puținele publicații alimentate din bugetele de fapte bune ale marilor companii – dar cultura proiectelor de presă susținute de companii care să vrea mai mult decât advertoriale sau conținut despre “oameni frumoși” și “inițiative îndrăznețe” e, la rândul ei, rudimentară.

Pentru cineva care care n-a făcut decât să scrie, să citească și să comunice de când să știe și care visează că va avea timp și pentru ceea ce simte că, într-adevăr, contează, convertirea în micro-antreprenor nu e deloc ușoară. Dar cei mai mulți jurnaliști, artiști, oameni de cultură independenți și chiar cercetători din sfera academică trebuie azi să încalece, măcar pe jumătate, forme de cvasi-antreprenoriat, ca să creeze ceea ce simt că e important. Trebuie să-nvețe cum să se orienteze într-o exasperantă “cultură a auditului” (despre care vorbește și Vintilă Mihăilescu în câteva articole din Apologia pîrleazului), păstrându-și în același timp resursele interioare și de timp pentru a lucra propriu-zis, cum să se orienteze în lumea Corporate Social Responsibility, în care să ticluiască un matchmaking între valorile companiei și scopul muncii lor, sau cum să explice abil publicului că au nevoie de donațiile lui. Or, toată această cultură emergentă a auto-administrării nu poate, în România prezentă, decât să asigure, în cel mai bun caz, subzistențaDespre dezvoltare nu prea poate fi vorba.

În 2015, am alergat pentru prima oară-n viață la un semi-maraton, ca să strângem bani pentru câteva luni de TOTB, și am relansat site-ul, cu ajutorul unui programator și al unui designer, care au muncit voluntar, în timpul lor liber. Am făcut ateliere de jurnalism pentru copii, pe care nu le putem continua, pentru moment, din lipsa banilor, am scris kilometri de motivații, argumente și obiective, pentru proiecte fictive, care se vor “mumifica” în bazinul fără fund al proiectelor-încremenite-în-proiect. Cineva ne sugera să încercăm să ne donăm zilele de naștere, să lansăm campanii de genul “adoptă un jurnalist” sau să facem licitații cu mâncare gătită de noi. Toate bune și frumoase, dar, cu un asemenea program, ne mai rămâne timp și de scris articole?


17 comentarii

  1. Hey. Mi-a placut definitia jurnalistului independent. La fel sunt si alte categorii socio-profesionale. Vezi tu, cum te poate trata bine un medic, cum poate el sa fie la curent cu noutatile din fomeniu daca trebuie sa bage garda cu un covrig si apoi ore la spitalul privat/cabinet particular? Si tot cetateanul(chiar si jurnalistul)are de pierdut. Da, are de pierdut si medicul atunci cand citeste stiri care sunt cu dedicatie…

    Nu este doar cazul tau, din pacate. Sunt sigur ca ai vazut si alte cazuri asemanatoare. Si atunci cand mananci “parizel” nu prea te mai intereseaza sa adopti jurnalisti si nici medici. Din pacate…

    Dar mesajul meu e de incurajare, ce crezi?!

    Totul o sa fie bine!

  2. Eu sunt o persoana foarte, foarte obisnuita, dar care va citeste de ceva vreme. Din pacate, nu pot sa fiu un mecena pt voi, dar as putea dona o suma, ca sa va citesc in continuare. Doar sa-mi spuneti unde, ca habar n-am. Imi pare rau ca presa de calitate nu are acces la milioanele de care dispun altii.

    • Captain Planet on

      Dragă Adriana, mulțumim tare mult pentru gânduri și încurajare. Din păcate, fără ajutorul cititorilor, mare parte a presei independente nu poate supraviețui, fiindcă, după cum spuneam, mecanismele de finanțare sunt greoaie și fragmentare. Aici găsiți mai multe detalii prin care puteți face donații, prin Paypal sau direct în contul TOTB: https://totb.ro/sustine/

      Mulțumim și să ne citim cu bine!

      • Rachita Adriana on

        Multumesc ca m-ati bagat in seama 🙂 . Am citit si cometariul dlui Palade. Sunt de acord cu ce spune dansul dar, inainte de a iesi pe piata externa cred ca aveti inca mult de lucru aici, la noi. Da, e o lupta fara sfarsit, fara satisfactii imediate dar o sa va sustin, in toate modurile. Numai scrieti, si scrieti bine.

  3. Problema e simpla. Daca nu reusiti sa strangeti suficiente fonduri pentru un anumit continut sau actiune, inseamna ca nu e cerere pentru acel tip de continut, prin urmare nu e un continut productiv. Poate ma pot exprima mai clar printr-o metafora.

    Avem un vanator. Vanatorului ii place sa faca si sa foloseasca sulite. Vaneaza cu sulitele iape shiloade cu putina carne, care deabea il satura. Nu vaneaza animale puternice in conditie excelenta, pentru ca acelea trebuie vanate cu arcul, nu cu sulita, iar lui dupa cum am precizat, ii place sa vaneze cu sulita. Faptul vanatorul vaneaza iape schiloade, nu animale puternice, nu e vina nici a iapelor schiloade ca au putina carne, nici a animalelor puternice ca au pielea tare si trebuie vanate cu arcul, ci a vanatorului pentru ca nu vrea sa vaneze animale puternice.

    Gandeste-te strict financiar, cine sunt oamenii care au bani, si aici nu ma referi la super bogati, nu, la oameni cu posiblitate ca public, ce nevoie au ei pe care o pot satisface eu? De asta multe proiecte se duc pe apa sambetei, nu au o strategie, nu au un public tinta, sau un public tinta potrivit pentru ceea ce fac.

    Tu din ce imi explici ai pretentia ca cineva sa va intretina afacerea dar sa nu aiba nici un impact asupra continutului? I’m sorry WHAT? Jurnalismul nu e ceva ok pentru genul asta de abordare, adica pentru un investitor a investi intr-un site de jurnalism asupra caruia sa aiba 0 impact e cea mai proasta investitie a vietii lui ceea ce mi se pare normal, nu e ca si cum ar juca jocuri de noroc cu banii acolo macar cumperi sansa de avea un castig mai mare, e ca si cum i-ar baga fix in foc.

    Sa presupunem ca eu sunt investitor loaded, cum ma convingi sa investesc bani in afacerea ta, eu ce primesc in schimbul banilor astora? Pai nimic, nici un serviciu, nici un efect de imagine, nici un produs, doar ca asa ma simt mai bine ca sunt lucruri mult mai aiurea care puteam sa le faci cu banii astia, asa macar ii investesc intr-un principiu, principiul de presa libera, sorry dar cred ca sunt foate putine persoane pe planeta asta care sa puna atat de mult pret pe un astfel de sentiment, cel putin intr-atat cat sa dea din buzunar.

    Cel mai corect mod in care poate functiona un site de jurnalism sunt donatiile de la public, pentru ca acelea sunt persoanele care au beneficiu direct de pe urma contentului pe care il scrieti. Daca scrieti despre piulite roz fabricate in Germania si sunt oamenii care are intro that, perfect. Aici se vede direct valoarea continutului, daca e vandabil sau nu. DAR si aici e un mare dar, important e cui te adresezi, pentru ca, daca voi creati continut care place unui public, care in mare parte nu are banii disponibili sa va sustina. Atunci nu o sa va puteti desfasura activitatea din asa ceva, punct.

    Pentru mine ca artist, continutul meu e ceva mai palpabil, dar un articol e la fel de vizual ca un logo, sau ca o ilustratie, aceleasi reguli se aplica: ca sa faci ce-ti place, trebuie sa fii productiv, ca sa fii productiv in ceea ce iti place, trebuie sa gasesti oameni care sa fie de acord cu tine ca ceea ce iti place e valoros, valoros pentru ei, valoros pentru lumea in care traim. Daca nu faci continut care sa fie valoros pentru oameni capabili sa il intretina, atunci nu ai cum sa fii performant.

    Imaginati-va ca cineva ar deschide o fabrica de paine facuta special numai pentru copii din Africa. Ar fi un esec total. E crud, dar e lumea in care traim, ne trezim, ne adaptam si mergem mai departe. Piramida lui Maslow inca functioneaza, iar creativitatea si moralitatea sunt la varf, nu la baza.

    N-as vrea sa ma intelegeti gresit, comentariul meu nu e o critica la adresa voastra ca profesionisti, ci o punctare a cum vad eu modul de a iti desfasura o afacere de creatie. Nu trebuie sa punem echivalent intre bun si performant, adevarat continutul performant, este in mod obligatoriu bun (cel putin pentru cei care il mentin performant) dar exista si situatii cum presupun (ca o concluzie extrasa din articol) ca e a voastra in care promovati continut bun, dar neperformant.

    Cine va spune ca trebuie sa creezi continut de proasta calitate pentru a fii performant se inseala, probabil vorbeste in referinta unui alt continut a carui public nu il/o include. Se poate crea continut bun (din perspectiva celui care il face) si performant, important e sa gasesti publicul potrivit. Iar daca publicul vostru nu e in Romania, it’s the internet, why think small?

    Trebuie sa treceti examenul care trebuie sa il treaca fiecare freelancer, fiecare youtuber, fiecare ilustrator, fiecare trupa care nu are record label, fiecare antreprenor pentru fiecare afacere si fiecare startup. Lasati ciupitul de proiecte si mergeti direct la sursa, creati un produs performant si deveniti performanti.

    • Dragă Cosmin, mulțumesc pentru feedbackul foarte pertinent – cred că ar fi foarte utile mai multe discuții argumentate, care să implice freelanceri din mai multe domenii, ca să mapăm cumva diferitele probleme și soluții.

      Punctual:

      1. TOTB nu e tocmai un startup – publicația există din 2009, timp în care a trecut prin diferite etape și transformări, odată cu piața de media, societatea civilă și evoluția publicului. Am avut parte și de finanțări private, din partea unei companii care – culmea – a ales să sprijine o cauză, cea a libertății de exprimare și a subiectelor marginalizate de presa tradițională, când nimeni nu făcea asta. Am lucrat pe proiecte cu fonduri din diverse surse etc. Însă nu există o continuitate a formulei de supraviețuire și dezvoltare, iar asta poate deveni foarte frustrant, după cum se observă în cearșaful de mai sus.

      2. ”Ciupitul din proiecte” a fost o alegere asumată, o încercare de a accesa fonduri – multe destul de generoase – puse la dispoziția neguvernamentalilor, pentru a asigura publicului conținut ”la liber.” Cum am creat content ”la liber” timp de 6 ani, ne-am dorit să facem asta și în continuare, doar că, din puținele noastre experiențe, munca de aplicant poate fi, după cum explicam în text, o capcană.

      3. Din păcate, din sondarea pieței pe care am făcut-o de-a lungul timpului, există un număr infinitezimal de companii care ar alege să joace mai puțin ”safe”, susținând presa liberă. Când vorbim de presă independentă, unul din parametrii importanți, pe care-l urmăresc toți jurnaliștii care au cunoscut pe pielea lor ”bursa” din redacțiile clasice, e tocmai independența față de implicarea invazivă a sponsorului. Asta nu înseamnă însă lipsa unei direcții și găsirea unei căi comune între ce și cum face publicația, respectiv interesul și valorile promovate de o companie. Dar, din păcate, de cele mai multe ori, companiile preferă în România să bage bani în advertoriale – nu în articole jurnalistice -, în mici proiecte, preferabil pe teme inofensive, sau, mai nou, fie în evenimente de presă (cum ar fi premii / burse, care încurajează însă munca individuală, nu un proiect în sine) ori în proiecte printre semnatarii cărora se numără vipuri girate de public. O companie ar putea alege însă să sprijine o tematică anume, să finanțeze sporirea cunoașterii într-un anumit domeniu, prin intermediul jurnalismului, acordând, pe lângă capitalul financiar, și capital de încredere publicației / echipei de jurnaliști. În plus, în cazul unei publicații cu o puternică susținere a temelor legate de ecologie, poți să-ți imaginezi că a găsi o companie nu doar compatibilă, ci care să-și și asume măcar parțial o astfel de direcție, e mult mai greu decât în cazul unor publicații fără astfel de mize.

      4. Cel mai probabil, vom deschide pe viitor, mult mai explicit și adaptabil, și abonamentele pentru cititori, în condițiile în care, după cum ne-a arătat ultimul an, planeta ONG e extrem de cronofagă. Dacă fiecare cititor care ne accesează zilnic ar plăti lunar câte 1 leu, cuvântul ”stres” ne-ar dispărea din vocabular, în ceea ce privește resursele economice.

  4. In aceeasi zi citesc despre The Correspondent care tocmai se bucura de 40.000 de abonati pentru a-si tine pe picioare platforma de jurnalism independent si despre voi, care va chinuiti cu calluri de finantare.

    http://thenextweb.com/insider/2015/12/01/dutch-journalism-platform-the-correspondent-gives-us-a-glimpse-into-the-future-of-crowdfunded-journalism/

    Si eu sunt un om obisnuit, dar mi-ar placea sa va pot sustine intr-un mod recurent, nu doar cu o donatie ocazionala (pentru ca nu am posibilitatea de a dona o suma mare odata, pentru ca sunt uituca si imprastiata si abia reusesc sa-mi creez o rutina, pentru ca sunt idioata si traiesc sub o piatra si nu mi-am pus niciodata intrebarea cum va sustineti, desi intru sa va citesc din articole, pentru ca ma scoate din sarite ideea ca a fi independent = sa fii sarac).

    • Dragă Erika,

      Mulțumim pentru gânduri. Piața occidentală a presei diferă extrem de mult de piața locală, la fel cum diferă foarte mult cultura crowdfundingului și a altor tipuri de susțineri financiare din partea publicului care, desigur, e și mai sărac decât în multe alte țări dezvoltate. România este abia la început în ceea ce privește motivația și reflexul publicului de a face donații în scopuri creative, nu caritabile. Totodată, intervine și o relație foarte alunecoasă a publicului român cu presa, iar de pe urma decredibilizării presei tradiționale – care e însă puternică pe metereze -, au de suferit toți jurnaliștii, prin contagiune. Dar să sperăm că vom asista cu toții, în timp real, la o schimbare pozitivă.

      Fără îndoială, vom introduce abonamente lunare (opționale) la TOTB, cât de curând. Mulțumim anticipat pentru susținere, să ne citim cu bine!

      • Uite, eu lucrez la una din putinele ONG-uri din Cluj care are mecanismul de debit direct implementat (si am fost primii care am facut asta aici, si asta a fost un learning curve dificil de depasit). E cam aceeasi idee, sustii lunar o cauza de care iti pasa, cu o suma mica. Si noi am zis la inceput, eh, la naiba, n-o sa ne ia nimeni in serios. Porneste mai greu, dar functioneaza mai bine pe termen lung.

        Nu cred ca ce faceti voi aici e un proiect creativ oarecare – aveti o amprenta de impact social mult mai mare. Si intradevar, publicul roman e dezamagit de presa, dar pana la urma tot trebuie sa se informeze de undeva, nu? La un moment dat o sa aiba acel moment de ‘a-ha!’ care o sa-l determine sa caute sursele credibile, jurnalistii care isi fac treaba bine. Si nu aveti nevoie de tot publicul roman, ci de un sat destul de mare care sa va sustina. Cati oameni va citesc? Cati sunt abonati la newsletter? S-ar strange vreo 1000-2000 de oameni de acolo?

        Eu ma ofer sa fac parte din ei. Si sa va ajut cu donor care-ul de dupa, daca vreti. 🙂

        ma

        • Si acuma am citit comentariile de mai sus si am citit asta: “Dacă fiecare cititor care ne accesează zilnic ar plăti lunar câte 1 leu, cuvântul ”stres” ne-ar dispărea din vocabular, în ceea ce privește resursele economice.” I’m feeling hopeful 😀 Go, go TOTB!

        • Captain Planet on

          Mulțumim tare mult de gânduri, sfaturi și sugestii, Erika! Ne dregem forțele la finalul acesta de an și revenim clar cu o strategie și pentru debit direct. Ajutorul este mai mult decât binevenit, așa că ținem legătura! Să ne citim cu bine! 🙂

  5. Lipsa de cerere pentru oferta totb.ro nu e boala, ci doar un simptom. Boala mi se pare a fi lipsa calitatii, devenita – sau ridicata la rang de – normalitate. Iar asta e o boala preluata din occident, accentuata de fondurile propagandistice investite indirect in lipsa de calitate, prin promovarea anumitor proiecte in detrimentul altora, dupa criterii care tin tot mai putin seama de necesitati sociale, axandu-se tot mai mult pe nevoile capitalului.
    Ziua in care totb.ro ar incepe sa cante in struna neoliberalismului, incepand totodata sa incheie contracte cu firme interesate intru propagarea produselor lor, ar fi prima zi de relaxare in ce priveste subzistenta.
    Ar mai fi si prima zi de dupa calitate, independenta si gandit “outside the box”. I-am putea zice “ziua de apoi”.

    Subiectul e desigur apt sa umple pagini sau seri intregi cu multa cafea, dar discutiile ar ajunge inevitabil in punctul in care trebuie luata decizia “constiinta vs. prostitutie intelctuala”. Iar un drum de mijloc exista la fel de putin cum exista “un pic gravida”.

    Faptul, ca dvs. la redactia totb.ro ati ramas credinciosi unor valori condamnate pare-se la neimportanta in acest secol 21, va confera luxul independentei si va face sa fiti oameni frumosi, pentru ca n-ati uitat ce era mai important. Pacat, ca asemenea ganduri nu va sajuta prea mult. Din pacate, solutia aia una n-o am nici eu, cum nici dvs. n-ati dat inca de ea.
    Am in schimb o promisiune: Am sa va vizitez de-acum regulat, pentru ca articolul asta mi-a placut mult si m-a impresionat deopotriva.
    Ma bucur ca v-am gasit.

    • Dragă Mihai,

      Mulțumim tare mult de gânduri și de susținere. Să sperăm că vom găsi, în cele din urmă, ”piatra filosofală” și că ne vom citi mult și bine după aceea!
      Cu prietenie,
      Andra Matzal

Reply To Captain Planet Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger