“Aplauzele aduc un deserviciu spectacolului”

Prin 2011, scriam pentru o revistă glossy și, la un moment dat, șefa mi-a zis să merg la un spectacol de dans într-o cameră de la Intercontinental: “Camera 1306 (I am Myself)”, realizat Cosmin Manolescu. A fost prima mea întâlnire cu dansul contemporan, care m-a dat puțin peste cap după ce, în mijlocul spectacolului, Cosmin m-a tras spre el și partenera lui de dans, Catrinel Cătană, iar faza asta m-a smuls din zona de confort şi m-a convins că n-am înțeles nimic, din moment ce singura mea preocupare în acele momente era “cum fac să nu fiu penibilă și ridicolă”.

 

Imagine din spectacolul “Fragil”. Foto: Ciprian Gheorghe. Design Radu Manelici

 

Interviu de Ioana Calen

 

Anul următor m-am înscris la un curs de dezvoltare personală/dans contemporan/cultura corpului, cu însuși Cosmin Manolescu, despre care între timp aflasem că este unul dintre cei care au configurat scena dansului contemporan autohton.

Cursul de yoga, dans și masaj se ținea la Zona D, un spațiu aerisit, cu un perete de geam ce dădea într-o mică curte interioară, cu lumânări pe margine și parfum ambiental discret, destinat dansului și mișcării, pe care Cosmin îl conducea alături de partenera sa și producătoarea tuturor proiectelor sale, Ștefania Ferchedău. După spectacolul “Fragil”, de la care femeile din grupul mamelor singure au declarat că au plecat erotizate, iar alții s-au dus să bea un coniac, m-am hotărât să fac acest interviu, intrigată de lumea asta complexă și volatilă a performance-ului contemporan. Un alt motiv a fost faptul că Manolescu a decis, împreună cu Ștefania, să închidă Zona D. În inițiativele lui recente se simte un aer de încheiere de etapă și pregătire pentru alta: vrea să scrie o carte, tocmai și-a făcut blog și se pregătește de noi proiecte.

În această perioadă, Cosmin și Ștefania susțin o campanie de fundraising pentru proiectul „E-Motional: rethinking dance”, în cadrul căruia peste 300 de artişti şi profesionişti ai dansului din opt ţări europene au participat în ultimii patru ani.

Care este prima ta amintire legată de dans?

Cosmin Manolescu: Am început să mă mișc în fața televizorului, uitându-mă la Nadia Comăneci. Aveam 6 ani în 1976, ea dansa la sol și eu o imitam. Mama m-a văzut și s-a gândit că n-ar fi rău să fac dans. Era un cerc de dans al pionerilor la mine în oraș, la Săcele, unde eram singurul băiat. După aceea, au venit niște profesori de balet de la liceul de coregrafie din Cluj în căutare de talente, am vazut un afiș și așa am ajuns și eu la audiția din Brașov, unde m-au selecționat pentru audiția finală pe țară.  Am intrat primul băiat în clasa a patra la liceul de coregrafie din Cluj-Napoca. După o lună, m-am întors acasă. Nu m-am acomodat cu viața de cămin, unde eram 25 de persoane într-o cameră, veneau cei mari și luam bătaie, ni se fura mâncarea, trebuia să le spălăm ciorapii, plecam dimineața la 7 și ne întorceam seara la 9.

Am continuat să fac dans la școala populară de artă din Brașov până în clasa a opta, când m-am transferat la București, la clasa Maestrului Tugearu, cum îi spuneam pe atunci, de care mă leagă foarte multe amintiri frumoase. Începutul meu a fost legat strict de dansul clasic. Deși îmi plăcea să mă mișc liber, abia ulterior în liceu a apărut acea oră de dans modern, la care începeam să învățăm alte tehnici. Adevărata mea întâlnire cu dansul contemporan a fost în anul ’90, după revoluție, la primul stagiu pe care l-a făcut cu coregrafa Christine Bastin, în cadrul proiectului “La Danse en Voyage”, unde am lucrat cu un grup de dansatori profesioniști francezi. Nu o să uit niciodată momentul respectiv. După ce s-a terminat stagiul, o bună parte din cei care am participat umblam bezmetici pe stradă și nu înțelegeam ce se întâmplă cu noi – raporturile umane cu aceşti profesori/colegi/artiști au fost atât de puternice și emoționale.

La ce te referi?

Atunci am dansat pentru prima dată cu ochii închiși și ne-am atins fizic corpurile. Îmi aduc aminte primul exercițiu, când trebuia să interacționăm cu unul dintre dansatorii francezi și nimeni nu avea curajul să iasă; până la urmă, au venit ei la noi și ne-au prins în dansul lor. Această componentă a contactului fizic și a lucrului pe alte coodonate decât eram noi obișnuiți, a discuțiilor foarte puternice de după exercițiile fizice a fost bulversantă pentru mintea noastră. Experiența s-a amestecat și cu momentul revoluției și cu acea eliberare a corpului și a spiritului, iar pentru noi a fost un boom. Pentru mine a fost prima raportare nouă, directă, cu corpul, care nu avea legătură cu tot ceea ce învățasem.

Cum a apărut grupul Marginalii?

Grupul Marginalii s-a cristalizat după ‘92 când eu, Florin Fieroiu și Irina Costea ne-am dat demisia de la compania Orion Balet din București, iar Mihai Mihalcea a plecat un pic mai târziu de la Komische Oper din Berlin. Noi, la București, lucram pe atunci cu Ioan Tugearu, Raluca Ianegic, Miriam Răducanu, însă sub influența foarte puternică a experienței franceze la care participaserăm, ne-am dat seama că vrem să facem altceva și asta ne-a făcut să luăm această decizie.  Tot în perioada respectivă, ca rezultat al participării la stagiile conduse de coregrafii francezi, am fost invitat de Christian Trouillas să lucrez într-un spectacol în Franța, iar asta a fost cea mai completă experiență de performance de care am avut parte până acum. În ‘93, i-a venit idea să facă acest spectacol, “Le grand jeu”, după o mișcare literară franceză importantă. A simțit energia pe care o aveam noi după revoluție, i s-a părut că ne-am încadra perfect pe ideea lui de spectacol și asta a fost prima co-producție româno-franceză. Prin acest proiect, eu am ieșit pentru prima dată din țară, în Franța, și ulterior am avut 3 ani extraordinari de repetiții, turnee și spectacole, pe cele mai importante scene de dans din Franța. Spectacolul a fost foarte bine primit de publicul și producătorii francezi, am jucat la “Georges Pompidou”, Maison de la Danse din Lyon, Teatrul Quarts din Brest etc, fiind prezentat și la București, Cluj-Napoca, Iași.

Ce se întâmpla în acest timp pe scena locală de dans?

La momentul ăla, existau două companii de dans modern – Orion Balet București (condusă de Ioan Tugearu și ulterior de Sergiu Anghel) și compania Contemp (condusă de Adina Cezar). Limbajul lor era mai degrabă modern, tributar perioadei optzeciste, decât contemporan. Însă proiectul în sine, cu francezii, a avut rezultate foarte pozitive pentru noi, generația tânără. Din păcate, proiectul francez s-a terminat nasol, o bună parte din generația de coregrafi de la acea vreme a fost atât de înverșunată împotriva acestui proiect, văzut la momentul respectiv ca pe o formă de colonizare a dansului românesc și de export într-un fel, încât s-a creat un curent potrivnic cu rezultate foarte proaste, proiectul fiind stopat definitiv. Ţin minte ca la vremea respectivă, în urma colaborării cu Christian Trouillas, am fost acuzați de colegii noștri mai vârstnici că ne-am vândut francezilor.

Cum ați început colaborarea cu SUA?

N-o să uit niciodată cum am scris, la o mașină de dactilografiat extrem de proastă, din care lipseau piese, cu o engleză foarte basic, prima mea scrisoare către American Dance Festival,  pentru a-i anunța de experiența noastră și că am dori să intrăm în contact cu ei. Aflasem de dansul american din revistele de dans și casetele video de la Centrul Cultural American, pe care-l frecventam pe vremea comunismului. Nu exista niciun fel de informații despre ce se întâmpla pe afară, iar puținele casete video cu spectacole erau ținute la sertar de profesorii noștri. Mergeam acolo, deși știam că poate suntem filați și înregistrați și apoi puteai avea, de exemplu, greutăți să obții viză să pleci în străinătate. În fine, am avut șansa (și neșansa) să-l am profesor de dans clasic și modern pe Sergiu Anghel, care în același timp era profesorul nostru la liceul de coregrafie. Făcea niște coregrafii foarte contemporane pentru vremea aceea, însă colabora și cu sistemul comunist, realizând regia și coregrafia pentru spectacolele omagiale dedicate lui Ceaușescu, în special pentru pluguroșorul de final de an. Se știe foarte puțin însă că, la fel ca și actorii, artiștii vizuali și coregrafii au colaborat din plin cu sistemul comunist. Sergiu Anghel fusese invitat imediat după 1990 în Franța și Europa și, dacă nu mă înșel, chiar și la ADF. Așă că mi-am zis să-mi încerc și eu puterile, deși nu credeam că voi primi un răspuns.

După aproximativ trei luni, am primit un telefon de la Ambasada Americană, prin care mi se comunica faptul că directorii acestui festival vin la București să vadă ce se întâmplă pe scena locală de dans contemporan și că ne invită la un cocktail la ambasadă. La finalul celor patru zile, ne-au oferit o bursă pentru a pleca, toți cei din grupul Marginalii, pentru a studia dansul contemporan american. Am acolo stat șase săptămâni, în care am mâncat dans pe pâine de la 8 dimineața la 9 seara, când aveam sesiuni de discuții. Din experiența asta s-au dezvoltat toate proiectele și conexiunile mele ulterioare cu America. Acolo s-au născut și primele disensiuni în grupul Marginalii, care au culminat cu plecarea mea în 1995, exact după ce, la insistențele mele, grupul obținuse identitate juridică.

Cum funcționa piața la momentul respectiv? În ce fază erau inițiativele independente, managementul, infrastructura etc.?

Dacă ne raportăm la perioada asta ‘94-‘96, în care grupul Marginalii a fost activ – nu existau studiouri de dans, infrastructură, bani pentru cei tineri. Existau cele două companii de dans finanțate direct de Ministerul Culturii care aveau un studio de dans, însă erau niște structuri foarte închise. În același timp, ne luptam cu mentalitatea asta că dansul contemporan e un fel de cabaret, lumea nu înțelegea ce înseamnă foarte bine dansul contemporan. Până prin ‘97, a fost o perioadă destul de dark după trendul ăla ascendent imediat după revoluție. S-a schimbat optica la nivelul Ministerului Culturii şi cred din punctul ăsta de vedere, suntem mereu într-o logică de dezvoltare și cădere în prăpastie. Şi nu mă refer numai la dansul contemporan.

Când am decis să fac fundația PROIECT DCM (Dans, Cultură, Management), nu prea mai exista nimic în afara celor două companii de dans conduse de Sergiu Anghel și Adina Cezar, care produceau același timp de spectacol, Marginalii dispăruseră de pe piață și nici nu prea mai veneau spectacole din străinătate. Mi-a luat un an și jumătate să conving, de exemplu, British Council, care făcea multe proiecte în zona teatrală, dar nu făcea nimic în zona dansului contemporan, spunând că nu există public și artiști. Unul din primele mari proiecte pe care le-am inițiat a fost “Zilele Dansului Portughez” (1997) și “British Dance Edition” în ’98. Ultimul a fost un festival extrem de puternic – opt spectacole de dans contemporan, patru companii de top britanice prezentate în patru orașe din România în două săptămâni. La spectacolele de la Sala Mare din Teatrul Național, țin minte că au venit peste 7000 de spectatori la cele 8 spectacole. Este adevărat însă că a existat un parteneriat puternic cu ArCuB, TNB, TVR și un buget consistent de promovare, evident. Ceea ce nu mai întâmplă, din păcate, acum. O nouă dezvoltare a început în ‘97 când, împreună cu Gabriela Tudor, am lansat această Fundație Proiect DCM și Centrul Inter/Național pentru Dans Contemporan, o primă tentativă de a crea un spațiu instituționalizat pentru dans contemporan.

 

Serial Paradise from Fundatia Gabriela Tudor on Vimeo.

Paradis Serial s-a dezvoltat pe o perioadă de un an și a fost un spactacol cu note politice, aluzii la trecutul comunist, dar și la ceea ce se întâmpla pe plan politic la momentul respectiv, relațiile dintre America și Europa erau încordate, era problema vizelor, România încerca să acceadă la statutul de stat asociat al Uniunii Europene etc. După premieră, spectacolul a avut o viață foarte frumoasă, a fost invitat într-o serie de festivaluri extrem de importante, la Bienala de Dans din Lyon, Dublin Fringe festival, la Roma, Paris, Porto, New York, Stockholm, Amstersdam etc. Spectacolul a fost recunoscut și printr-o serie de premii importante.

 

Cum a început colaborarea ta cu Gabriela Tudor? Cum ți-a marcat relația cu ea evoluția artistică?

Am cunoscut-o pe Gabriela în timpul proiectului cu Christian Trouillas, ea era producătorul spectacolului din partea română și a organizat turneul nostru în Franța și ulterior în România. La un moment dat, m-am îndrăgostit de ea și relația noastră a devenit și personală. M-am gândit de multe ori cum o relație personală poate să transforme un întreg peisaj coregrafic. În ‘95 eram decis să plec în America, fusesem selecționat de o universitate din Iowa care îmi acordase o bursă de 10.000 de dolari să studiez dansul modern acolo. În același moment în care m-am îndrăgostit de ea, am pierdut cu trei puncte testul Toefel de engleză, care era obligatoriu. Cei din America mi-au zis că îmi păstrează bursa până anul viitor, dar Gabriela mi-a dat această încredere și mi-a zis că pot să fac lucruri pentru scena românească și din România. Când masterul Ecumest s-a deschis în toamna lui ’95, ea m-a convins să aplic la master, să mă specializez și în management cultural. A fost primul producător de dans, la modul profesionist, a făcut o serie de conexiuni cu organizații importante din Europa și  America, știa să atragă bani pentru dansul românesc. Începutul relației noastre se leagă de acest început al dansului contemporan în România.  În 1999, Gabriela a devenit directorul Antenei Fundației Pro Helvetia în România la încurajările mele. Plecarea ei a fost foarte dificilă pentru mine, pentru că ea reprezenta inima fundației: făcea aplicațiile, fundraising, a adus sponsori privați, a adus un programatori importanți, reușea să găsească burse și oportunități de dezvoltare profesională pentru artiștii români.

Dar ați continuat să colaborați.

Da, am continuat colaborarea, însă la alt nivel. Ea a fost producătoarea primul meu spectacol adevărat, Paradis Serial, care a avut peste 50 de spectacole în întreaga lume. Ea a organizat turneele mele în străinătate și împreună am mai colaborat punctual la festivalul Sibiu Dans 2007 și spectacolele Dreams.land și Supersomething.

 

SUPERSOMETHING from Fundatia Gabriela Tudor on Vimeo.

“Supersomething” a fost un proiect demarat în 2008 într-un context de colaborare internațională, împreună cu Gabriela Tudor, ca parte a proiectului “Dans.Dialog” cu organizații din Genova, Zagreb, Catania și Paarnu, în Estonia. După o primă rezidență la Zagreb și o primă etapă de lucru la București, Cosmin Manolescu a trebuit să renunțe la colaborarea cu dansatorii croați. Împreună cu Gabriela, a decis să transmute proiectul pentru artiști români și au organizat o audiție.

 

Cum s-a transformat “Supersomething” în “superGabriela”?

În timp ce lucram la acest nou spectacol, Gabriela a aflat că este bolnavă de cancer. Am plecat imediat în Franța, unde speram să găsim un tratament, iar eu, inițial, am vrut să întrerup lucrul. N-am reușit, pentu că proiectul era finanțat de ICR și CNDB. Chiar dacă era un caz de forță majoră, nu s-a putut întrerupe contractul. Am fost obligat să continui repetițiile și să fac o primă reprezentație a spectacolului în noiembrie, la Centrul Național al Dansului, care s-a numit “Supersomething” și în care, în timpul spectacolului, vorbeam la telefon cu ea, care era în faza terminală a bolii. După ce Gabriela nu a mai fost, n-am mai putut să continui spectacolul, a rămăs așa, oarecum nefinalizat. Ulterior,  am transformat materialul performativ într-un solo pe care l-am intitulat “superGabriela” și i l-am dedicat ei.  Mai târziu, când am lansat bursa Gabriela Tudor la New York, am pus împreună solo-ul respectiv, cu o altă piesa la care lucrasem cu Gabriela, “Dream.sland”. Din piesa la care publicul intra legat la ochi şi care vorbea despre universul oniric, al visului diurn sau nocturn, am construit un spectacol mai mare, pe care l-am prezentat ultima oară la New York în 2011, pe scena teatrului newyorkez PS 122. Spectacolul s-a bucurat de prezența unui public numeros, au existat chiar și niște recenzii foarte bune, vezi aici sau aici.

 

SUPERGABRIELA (teaser New York) from Fundatia Gabriela Tudor on Vimeo.

 

Îți place să riști punându-ți publicul în dificultate de dragul autenticității – cum este pentru tine să te expui în acest fel?

 Experiența personală pe care am avut-o cu pierderea Gabrielei a schimbat multe în existența mea, inclusiv în relația mea cu publicul. Lucruri care atunci fuseseră importante au devenit insignifiante, lucruri cu care cochetam – relație directă/nemediată și emoțională cu publicul – au căpătat o mai mare importanță în cadrul spectacolului, cum este “Camera 1306” sau “[Fragil]”, unde vorbesc despre fragilitatea mea, a performerilor, interacționăm direct cu publicul, îl sărutăm, îl mișcăm emoțional, îi punem întrebări, discutăm cu el despre ce înseamnă și ce nu ne place la dansul contemporan. În acest moment, mi se pare mai important tipul ăsta de manifestare, în care publicul este scufundat cu totul, în care nu este la distanță, ci devine performer prin modul în care se raportează, prin deciziile pe care le ia, de acceptare, de refuz, de a avea inițiativă. În orice formă de artă contemporană, experiența este mult mai importantă decât orice format învelit în tot felul de tehnici sau poleială.

 

Imagine din spectacolul “Fragil”. Foto: Andreea Uşurelu

 

Care sunt cele mai comune forme de sabotare a acestei experiențe? Unde apar blocajele?

E clar că primul blocaj vine de la modul în care se construiește spectacolul clasic, în care publicul este pe scaun și dansatorul este pe scenă. Dansul contemporan nu este numai dans – este mult concept, sunt întrebări existențiale, influențe politice, elemente de psihologia experienței, alte elemente la care publicul nu se așteaptă. Tipul de contract pe care îl ai este complet diferit – tu plătești să stai safe, pasiv, să urmărești ceva. În momentul în care se schimbă această situație, nu mai ești safe, nu mai știi cum să te porți, dacă trebuie să faci ceva sau doar să privești, iar dacă poți să faci ceva, cât de departe poți merge? Publicul începe o continuă luptă de interogație cu sine și pentru mine asta e un bun material artistic. Nu există doar un singur răspuns la aceste întrebări, fiecare reacționează în funcție de felul în care este construit. Au fost spectatori la spectacolul “[Fragile]”, care au intrat în “Daring Room” (un format deschis, în care intră doar oamenii dispuși să meargă mai departe și să treacă pentru o anumită barieră), care s-au dezbrăcat complet, și care au experimentat direct nuditatea. În același timp, au fost spectatori care au refuzat să se conformeze propunerilor. Mie mi s-a părut interesant să pun în discuție nuditatea și din perspectiva publicului, nu numai a performerilor.

Într-unul dintre spectacole, în care vorbeam chiar despre faptul că performerul are această putere, că poate să facă orice cu publicul, o persoană din public a spus “da, voi aveți puterea să faceți de vreți cu noi, noi nu avem această putere”. Și una dintre interprete a răspuns: “Eu pot sa te sărut. Dacă îți place, poți să mă săruți înapoi. Dacă nu-ți place, poți să-mi dai o palmă. Cine te oprește să ai o reacție?”. Este despre cât de mult te lași dus de experiență, cât de mult trăiești încorsetat în propriile obișnuințe. A fost un spectacol de la care oamenii au plecat tulburați și pe drum și-au dat seama că modul în care văd un spectacol poate fi extrem de diferit, iar experiența spectacolelor de dans contemporan le deschide un întreg univers – o percepție despre corp, fricile care există în noi.

Sunt oameni care după “Fragile” s-au dus să bea un coniac.

A fost, am aflat ulterior, un grup de spectatoare din grupul mamelor singure, care au plecat extrem de erotizate de la spectacol. Ok, există momente de nuditate, se fură câte un sărut, însa tema spectacolului nu este erotismul, ci fragilitatea umană care există în toți oamenii. Am pus de asemenea în discuție fragilitatea dansului contemporan și a scenei culturale din România. Sigur că vorbește și despre fragilitatea mea. În acest moment al existenței mele, consider că viața personală cu cea profesională nu sunt distincte, vin tot timpul împreună, la pachet. Nu cred că modul meu de a fi și temele care mă interesează personal sunt doar ale mele și spectacolul este altceva – nu vorbesc de spărgătorul de nuci sau nu mai știu ce alte povești banale. Momentele mele de fragilitate se transpun într-o manieră artistică sau le pun în discuție cu publicul meu.

 

[FRAGILE] from Fundatia Gabriela Tudor on Vimeo.

“Fragile” merge pe mai multe nivele și pune mai multe probleme în același timp. Sunt momente în care Cosmin Manolescu scurtcircuitează spectacolul, întreabă artiștii dacă au performat bine, cum a fost, întreabă publicul dacă le-a plăcut, dă indicații scenografice pe moment, provoacă dureri de cap tuturor, nu numai publicului ci și colegilor lui. La un moment dat, în partea a II-a spectacolului, oamenii din public primesc cioburi de oglindă prin care sunt rugați să urmărească spectacolul, iar asta te face să te vezi și tu în oglinda prin care urmărești performerii și se creează un alt tip de relație. Premiera oficială a spectacolului va fi în iunie, în cadrul unui turneu european care va include spectacole la Luxembrug, Riga, București și Porto. Va exista atunci și un film making of, care va prezenta procesul de lucru și interviuri cu echipa artistică.

 

Cum ai ajuns la formatul “Camera 1306, I am myself”?

După o pauză de timp pe care mi-am luat-o după superGabriela, am început să mă gândesc cu Ștefania Ferchedău, cu care începusem să am o relație personală și profesională, la un nou proiect artistic. Voiam să schimb spațiul scenic și, datorită faptului că am călătorit foarte mult în perioada respectivă, m-am focalizat pe acest tip de spațiu, destul de neutru –  majoritatea camerelor de hotel arată la fel. Petrecând tot mai mult timp pe drumuri, am început să-mi imaginez cum ar fi să performez într-o cameră de hotel. În urma multor discuții cu Ștefania, am ajuns la această variantă de spectacol durațional care se dezvoltă inițial pe 12 ore, proiect la care am lucrat împreuna cu Catrinel Cătană, o tânără artistă la început de drum.

 

trailer Camera 1306 [I Am Myself] from Veioza Arte on Vimeo.

“Camera 1306″ este un format neclar al unei relații care se consumă într-o cameră de hotel – uneori devine foarte performativ, implicăm publicul, îi legăm, ne legăm toți, alteori e voyeuristic, poți să asiști cum fac duș, avem discuții, alteori nu se întâmplă nimic, ne uităm pur și simplu la televizor. Unii dintre spectatori rămân foarte departe sau se feresc, se așează la punctul cel mai îndepărtat de noi, sau se implică la modul foarte direct și uman.

 

Care au fost cele mai interesante reacții din timpul spectacolului “Camera 1306, I am myself”?

Spectatorii care răspund provocărilor noastre – în spectacol, Catrinel mușcă atât cât să lase o urmă corporală spectatorului, un left over care îți aduce aminte de experiență, și spectatorul mușcă înapoi. La un moment dat, dansam cu Catrinel pentru un cuplu, și ei au început să se sărute. Nu faci asta într-un spectacol, nu dai frâu liber impulsurilor erotice în contextul ăsta, și asta mi s-a părut foarte interesant – că oamenii s-au simțit liberi. Au fost și reacții în care oamenii părăseau spectacolul, alții, după ce se termina spectacolul, se așezau pe jos pe holul hotelului, fiindcă erau bulversați, alții s-au dus direct la barul hotelului sau se așezau într-un fotoliu din recepție și priveau în gol. Pentru mine asta e important, când publicul pleacă de la spectacol fără să aplaude. După 20 de ani, am realizat că aplauzele aduc un deserviciu spectacolului. Când dai din palme ai închis convenția, ai defulat tot catharsisul și ce ai primit și ești gata să reintri neatins în convenția normalității. Dacă nu aplauzi, spectacolul rămâne mai mult în corpul tău, rămâi în frame-ul lui. Din ce în ce mai mult caut să nu existe aplauze la final și de-asta chiar și spectacolul “[Fragil]” se termină brusc cu o petrecere, oamenii nu apucă să bată din palme.

 

Imagine din spectacolul “Camera 1306”, desfăşurat la Zona D

 

 Proiectele tale din ultima perioadă sunt foarte legate de spațiul Zona D, care se închide acum.

Zona D a fost o altă etapă frumoasă în existența mea. Din ‘96 visam la un studio pe care să-l am pentru proiectele mele artistice. În 2011, discutând cu Ștefania, noua mea parteneră de lucru și de viață, am zis că ar fi bine să creăm un spațiu în București care să nu fie neapărat un spațiu de producție sau difuzare, ci mai mult de cercetare și mediere a întâlnirii publicului cu artiștii, schimburi internaționale, ateliere deschise publicului larg. A fost o casă frumoasă pentru proiectele mele artistice, în cei trei ani cât am stat acolo am făcut trei spectacole  – “Hi, Bye”, în colaborare cu Gabriela Maiorino din Olanda, “Piesă cu responsabilitate limitată” cu Mihaela Dancs și “Fragil”. Tot acolo am derulat o serie de formate de ateliere de dezvoltare personală și dans contemporan cu diferite subiecte, a fost o casă pentru cele două proiecte europene “Emotional Bodies and Cities” și “E-Motional: Rethinking Dance”.

L-am deschis datorită faptului că am obținut o co-finanțare de la Uniunea Europeană care, spre deosebire de alți finanțatori români, acceptă ideea că poți să plătești o chirie pentru un spațiu de care ai nevoie. A fost o gazdă bună și pentru proiectul cu Japonia, care este în curs în acest moment. Este un spațiu pe care l-am deschis și către alte proiecte și rezidențe, tot aici am continuat programul ArtistNe(s)t inițiat de Gabriela în 2007, cel mai longeviv program de rezidențe din România.

 

ZonaD – passion comes by tasting from Fundatia Gabriela Tudor on Vimeo.

Proiectul ZonaD a sprijinit și oferit spațiu de lucru pentru diferite proiecte interdiscipliare care au implicat pe lângă dans, muzică, video și actorie. Ștefania Ferchedău a deschis spațiul pentru discuții și întâlniri, invitând-o anul trecut pe Adriana Gheorghe să modereze o serie de discuții despre dansul contemporan. Am prezentat filme importante, premiera bucureșteană a filmului “The Artist is Present” cu Marina Abramovic, am organizat o platformă de reflecție, a fost un spațiu bun pentru întâlnirile Coaliției Sectorului Cultural Independent, acolo s-a scris “Carta pentru cultura vie” (www.culturavie.ro), au fost găzduite ateliere de yoga, dans contemporan și s-am lucrat în general cu publicul. ZonaD a apărut într-un moment când la București nu mai exista nici un spațiu pentru dans contemporan, iar deschiderea lui a avut un efect catalizator. Ulterior s-a deschis WASP, iar Centrul Național al Dansului a închiriat și el un spațiu unde a amenajat un mic studio și o sală de spectacol. Din păcate, existența lui a fost meteorică, s-a închis din lipsă de fonduri, întrucât situația sectorului cultural este extrem de fragilă în acest moment.

 

Care sunt direcțiile pe care urmează să le explorezi în viitorul mediu?

Închiderea spațiului Zona D are și efecte pozitive, pentru că asta ne dă posibilitatea să ne imaginăm alte proiecte, în alte spații, ne ajută să mergem înainte.  Acum lucrez la un nou concept de spectacol împreună cu un artist japonez, Zan Yamashita din Kyoto, o reflecție despre dansul contemporan, în care ne jucăm la propriu cu zmee. În noiembrie 2015 spectacolul va fi prezentat în premieră la București și, sperăm noi, va fi jucat ulterior și în Japonia. Este un program de solo-uri prezentate împreună, iar la începutul spectacolului publicul va fi invitat să se joace cu zmeele pe scenă. Trebuie să finalizăm până în vară programul european Emotional și, la ideea Ștefaniei, îl vom aduce la Bucureşti în luna mai pe André Lepecki, poate cel mai important teoretician al dansului și performance-ului în acest moment, care este și curator, profesor asociat la NY University. André va conduce în premieră un atelier despre curatoriat, performance writing și dramaturgie, ce va deschis unui public divers de critici, artiști și curatori. Urmează, de asemenea, turneul spectacolului “[Fragil]” şi viața lui ulterioară. Tocmai m-am întors de la New York, unde am fost pentru a discuta continuarea colaborării la nivelul dansului între SUA și Estul/Centrul Europei. Sper să prezentăm în continuare “Piesa cu responsabilitate limitată” și să organizez în continuare ateliere deschise publicului larg la București și în alte orașe. Visez la o perioadă sabatică, în care să scap de aplicații, bani, lobby și să plec să trăiesc undeva într-un context normal.

Cu siguranță că lucrurile vor merge într-o anumită direcție. Pentru 2015 anul se arată foarte plin, mi-aș dori poate să fac și un spectacol în zona teatrului, să lucrez cu alte tipuri de artiști și public. Mi-ar plăcea să lucrez cu artiști vizuali sau în zona filmului, mi se pare interesantă această spargere a disciplinelor. Dansul contemporan are nevoie din ce in ce mai mult să iasă mai mult din propria bulă.