Primăvara aceasta, Asociația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană a lansat proiectul „Noile minorități din municipiul București”, care are ca scop sprijinirea dialogului intercultural dintre bucureșteni și grupurile de minorități formate în Capitală în ultimele două decenii. Proiectul se desfășoară în perioada aprilie 2015 – aprilie 2016, în parteneriat cu Institutul de Cercetare Telemark din Norvegia. Mai jos puteți citi un interviu din cadrul proiectului, cu antropologul Vintilă Mihăilescu (foto), profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din București și coordonator al cercetării. În opinia lui, noile minorități sunt „invizibile” în București, iar impactul lor se rezumă la sfera corporațiilor și restaurantelor. În acest context, Bucureștiul actual este mai puțin multicultural decât cel interbelic.
Sura: NewMinorities.com
Diversitatea culturală din capitala României este în continua schimbare. Tot mai mulți cetățeni străini aleg Bucureștiul să le fie cămin. Proiectul „Noile minorități din municipiul București” își propune să dea o voce și un chip acestor oameni. Fie că provin din Uniunea Europeană sau din state terțe, fie că fac parte din comunități izolate sau sunt independenți, membrii noilor minorități îmbogățesc peisajul cultural și contribuie la dezvoltarea metropolei. Proiectul a debutat cu o cercetare antropologică a opt grupuri de migranți ce au ajuns în București din mai multe motive decât ne arată stereotipurile culturale cultivate în mass-media, iar la finalul cercetării vom afla care sunt traseele sociale și profesionale ale noilor minorități și cum se interesectează culturile din București. De ce e important să studiem impactul cultural al noilor minorități, în interviul de mai jos:
Cum apreciați impactul cultural al noilor minorități din București?
Nu există încă o reprezentare socială a „noilor minorități” din București. Pe de o parte sînt „occidentalii”, care nu sînt percepuți ca formînd comunități – chiar cînd sînt în număr destul de mare, precum italienii – ci ca indivizi; iar ca indivizi, sînt percepuți mai degrabă ca membri ai „lumii afacerilor”, ai corporațiiloretc., decît ca membri ai societății. Și cînd se stabilesc în București, devin „curiozități”. Din acest punct de vedere, situația este diferită (dacă ne referim la italieni, de pildă) de aceea din Timișoara, unde italienii sînt percepuți deja ca o comunitate. „Noile minorități” sînt doar non-europenii – iar acestea sînt încă „invizibile” în București, adică trec neobservate. Mai prezenți în mentalul colectiv sînt chinezii, pe de o parte, datorită concentrărilor punctuale destul de mari și vizibile, și turcii, datorită atît numărului lor destul de mare, cît și unei memorii istorice obișnuite cu prezența lor. Restul intră, eventual, la „și alții”; despre indieni sau libanezi, de pildă, nu se știe practic nimic.
Impactul cultural este și el diferit. Pe de o parte există un impact cultural considerabil în sfera corporațiilor, a categoriei TNC. Pe de altă parte, impactul cultural în viața cotidiană a bucureștenilor se rezumă, în cea mai bună parte, la cel gastronomic, prin răspîndirea restaurantelor „entice” – mult mai numeroase în prezent decît cele cu „specific românesc”. Acest impact nu trebuie subestimat, căci este o formă interiorizată importantă de deschidere și de relativizare a etnocentrismului. În rest, elementele culturale puse în scenă de rarele festivaluri culturale de profil, rămîn de domeniul exoticului. Pe scurt – și din punctul de vedere al impactului cultural – Bucureștiul actual este mai puțin „multicultural” decît cel interbelic.
Este Bucureștiul atrăgător pentru migranți?
Pentru majoritatea, Bucureștiul este o piață, deci o oportunitate de afaceri. O oportunitate „la mîna a doua” însă, ca să spun așa, și care nu ține în principal de caracteristici intrinseci ale pieței. O oportunitate totuși, pentru că este mai aproape (pentru turci, de pildă), că este mai puțin reglementată (și atunci este mai atractivă pentru începători), pentru că viața socială din afara orelor de muncă este mai atractivă, pentru că unii și-au făcut studiile aici (ceea ce constituie o anumită oportunitate suplimentară) etc. Pentru cei cu mai multă experiență, chiar dinamica economică, privită pe termen mediu și lung, pare a fi o atracție: Romania is within a great window of opportunity in terms of its development – declara un fost corporatist britanic, stabilit în București pentru a-și porni propria afacere. Pentru imigrația politică sau economică însă, aceea de nevoie, nu de voie, România, în general, nu este atractivă, ci doar o soluție de rezervă : majoritatea celor din această categorie consideră Bucureștiul ca o gară de tranzit; puțini sînt cei care se stabilesc.
Care sunt dezavantajele pentru un migrant dacă vrea să se stabilească în București?
Nefiind o țară de azil, România nu este (încă) ostilă azilanților – ceea ce constituie un avantaj generic deloc neglijabil, mai ales în București, unde aceștia trec practic neobservați. Cînd vine vorba de stabilirea în țară, lucrurile se complică însă, căci intervine birocrația. Pînă relativ recent, România nu avea o legislație clară în domeniul imigrației, ceea ce complica și mai mult lucrurile. Acum ea a fost îmbunătățită, dar este încă greoaie și funcționează adesea aleator. Principalul lucru de care se plîng imigranții aflați în această situație este lipsa de claritate și precizie a informațiilor, mai ales din partea funcționarilor. Dar aceasta este o nemulțumire mai largă, inclusiv a românilor… Pentru categoria azilanților săraci, în București intervine și un alt dezavantaj, financiar: costul încă ridicat al chiriilor.
Cum vi se pare atitudinea bucureștenilor față de noile minorități?
Pentru români, în general, migrația înseamnă încă, aproape exclusiv, emigrație și nu imigrație. După cum spuneam, deocamdată imigrantul nu sperie. Acesta este astfel asimilat, de cele mai multe ori, călătorului căruia i se oferă ospitalitatea – și ca atare sînt, de cele mai multe ori, bine primiți în cartier.Cu vecinii mă înțeleg foarte bine, n-am nicio problemă, niciodată n-am avut probleme cu ei – spunea un tînăr indian, venit pe urmele tatălui său care deschisese o afacere încă din 1992. Și în marea majoritate a cazurilor, nu există tensiuni între „noile minorități” și vecinii lor bucureșteni.
La muncă, relațiile sînt mai degrabă subordonate raporturilor patron-angajat sau ierarhiei din corporații, decît raporturilor inter-etnice. Din punctul de vedere al românilor, se pare însă că englezii sînt preferați la muncă italienilor, dar acești sînt preferați englezilor în afara muncii, în spațiile de socializare.
Cum ați defini integrarea minorităților?
Nu se poate vorbi despre o integrare generică, a minorităților în general. Astfel, de pildă, chinezii par cel mai puțin integrați, căci rămîn izolați, au puține contacte cu lumea dinafară și pătrunzi foarte greu în comunitățile lor. Dar își construiesc rapid propriile lor comunități și rețele și se integrează în acestea, nu în societatea gazda; comunitatea este apoi aceea care, prin structurile sale, le asigură relaționarea cu lumea înconjurătoare. La extrema cealaltă, occidentalii care ajung să se stabilească în București, o fac din motive personale și, de regulă, pe baza unei integrări prealabile; par a fi astfel cel mai bine integrați. Turcii sînt undeva la mijloc, avînd de cele mai multe ori mici afaceri care presupun intercțiuni frecvente sau chiar cotidiene cu populația bucureșteană – ceea ce le permite o integrare mai organică. Cu toate acestea, per ansablu, nu aș vorbi atît de o „integrare”, cît de o „adaptare” la societatea bucureșteană, complementară unei „acceptări” din partea acesteia.
Cum comentați atitudinea europenilor față de migranți, mai ales în contextul crizei actuale?
Europenii au trecut de la rezervă față de migranți la ostilitate, iar de la aceasta, recent, la panică. Nu există încă o „atitudine” europeană în această privință – și cu atît mai puțin o strategie comună. Pe de altă parte, e vorba de valuri distincte de migrație. Pe fondul crizei, ostilitatea față de migranții „economici” era legată de ocuparea locurilor de muncă și, mai ales, de spectrul „vampirizării” fondurilor de asistență socială. Politicul, sensibil la starea de spirit a alegătorilor, a luat măsuri de control al imigrării. Pe de altă parte, economicul avertiza că, fără aportul acestei forțe de muncă ieftine și, de regulă, la negru, unele economii (precum cea a Italiei, de pildă) ar avea de suferit costuri insurmontabile. Nu în ultimul rînd, cu o populație puternic îmbătrînită și o fertilitate în jur de 1,3 copii per cuplu, Europa are nevoie de aport demografic. Cealaltă imigrație, care a explodat acum și a devenit, în sfîrșit, vizibilă, este însă de altă natură: „umanitară”. Criza actuală este generată de imigranți care fug din fața morții și pe care nimic nu îi va opri – iar un „zid chinezesc” în jurul Europei nu este posibil. Asistăm astfel, probabil, la primele semne explicite și „pe pielea noastră”, ca să spun așa, ale dezechilibrelor mondiale și ale inegalităților și inechităților care s-au accentuat în lume în ultima vreme. Riscul real al imigrației europene de abia a început, dar va crește exponențial în anii următori.
Proiectul “Noile minorități din municipiul București” are la bază cercetarea antropologică a opt grupuri de minorități: chinezi, turci, indieni, libanezi, moldoveni, francezi, italieni și britanici. La sfârșitul etapei de cercetare, vom publica un studiu care va arăta amploarea impactului cultural al grupurilor de minorități stabilite în București în ultimii 20 de ani.