Antropolog în Rahova-Uranus: ”Cu cât oamenii din cartier trăiesc în suspans, cu atât se emancipează”

Ieri, la ora prânzului, Camelia Moldoveanu aștepta executorul judecătoresc, care s-o evacueze, alături de alți 11 membri ai familiei, cu care locuiește într-o casă din zona Rahova-Uranus. Nici azi nu se știe exact când va veni, pentru a-i scoate în stradă din casa unde locuiesc, cu acte-n regulă, de 30 de ani. Este casa în care s-a născut Camelia, care-și câștigă de aproape zece ani pâinea măturând străzile Bucureștiului.

 

de Andra Matzal

 

În situația ei se mai află multe alte familii, tărăgănate de ani buni în procese și amenințate cu evacuarea, fără ca autoritățile să aibă o soluție. Nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Pe mulți dintre acești oameni, extrem de activi și cu un mare simț civic, i-am cunoscut prin intermediul lui Chloé Salembier, antropolog belgian care documentează de câțiva ani fețele tranziției, așa cum apar ele în evoluția cartierului bucureștean.

În ziua celei de-a doua Parade a Femeilor Evacuate, m-am întâlnit cu Chloé Salembier la Piața de Flori, acolo unde îi saluta pe mulți din locuitorii zonei, de parcă ar fi fost dintotdeauna vecini. A ajuns să-i cunoască bine, de când vine în România, unde locuiește uneori în casa Cristinei Eremia, una dintre mamele devenite agenți comunitari ai cartierului Rahova-Uranus. Pornind de la povestea Cristinei și a familiei sale, Chloé lucrează acum la cel de-al doilea documentar despre un subiect românesc, primul fiind despre intrarea României în UE, prin ochii autostopiștilor. Este asistent la facultatea de arhitectură a Universității din Louvain, unde a reușit să introducă studiul antropologiei. În timp ce ne plimbam pe străzile din spatele Academiei Române, Chloé îmi spunea, într-o română foarte cursivă, că tupeul e cea mai bună armă împotriva câinilor vagabonzi,morală pe care și-a însușit-o în timpul celor câțiva ani de cercetări în zonă. Într-un moment tensionat, în care sunteți invitați să nu rămâneți indiferenți la evacuările forțate din Rahova-Uranus, experiența antropologului belgian poate fi cel mai bun exercițiu de reconectare cu o parte a orașului în care trăim și a oamenilor pentru care dreptul la locuință a ajuns, în urma unor politici iresponsabile, o luptă continuă.

Ce anume te-a adus, pentru prima dată, în cartierul Rahova-Uranus?

Ce m-a interesat, în principal, dintotdeauna în ceea ce am lucrat, a fost tranziția. M-am interesat constant de momente și spațiile de transformare și am lucrat pe teme ca imigrația sau vămile. Când am ajuns la București, mai mulți prieteni mi-au recomandat să merg în cartierul Rahova-Uranus. Atunci am descoperit că în zonă se află ”actori” foarte diferiți și am început să fac analize ale spațiului urban, încercând să aflu de ce cartierul e așa destructurat. Am aflat astfel că întreg cartierul fusese mult mai extins, ajungând până în centrul Bucureștiului: strada Uranus mergea până la Podul Izvor, iar Calea Rahovei, până la Palatul Justiției. În anii 80 însă, mare parte a fost demolată, rămânând doar zona actuală. Din punct de vedere simbolic, această ideologie a construcției pe care o avea Ceaușescu a fost foarte violentă. Foarte mulți oameni din cartier au fost mutați dintr-o parte în alta, în funcție de zonele demolate, astfel încât istoria s-a repetat foarte des, iar zona a fost mereu în tranziție.

Cu portocaliu, casele care au fost deja evacuate în ultima vreme. Cu roșu, case care sunt în procedură de evacuare. Acestea din urmă sunt cele mai populate din zonă.

 

La început, i-am întâlnit pe cei care au fost mutați din Rahova-Uranus la bloc, pentru că inițial voiam să mă concentrez pe memoria cartierului. Mulți dintre ei, mai bogați decât locuitorii actuali ai zonei, au încă memoria străzilor, cum arătau sau cum miroseau ele. Există așa-numitul sindrom al membrului-fantomă, care apare, de pildă, când ți se taie o mână, dar multă vreme după aceea simți în continuare mâna. Eu voiam să analizez cum funcționează boala asta într-un oraș, dar am lăsat puțin la o parte perspectiva asta, pentru că memoria cartierului pentru actualii locuitori nu e foarte puternică.

Ce ți-a ieșit cel mai mult în evidență la prima vizită în cartier?

La început, am simțit foarte multă energie – când ajungeam acasă, eram foarte obosită. Am avut și sentimentul unui cartier abandonat, ceea ce e oarecum contradictoriu, iar un alt lucru important a fost să-mi dau seama că sunt în joc multe: elemente economice, politice și sociale. Un anumit aer conflictual între clădirea Bellaggio și The Ark, pe de o parte, și restul cartierului, pe de alta, era resimțit chiar și la nivel arhitectural. Cred că apariția crizei a fost, într-un fel, benefică acestei comunități, pentru că s-au întârziat foarte mult planurile de dezvoltare și nu s-au construit clădirile de birouri, așa cum prevedea planul urbanistic zonal.

Treptat, m-am obișnuit cu ritmul locului. Când vin la București, mă deprimă foarte tare orașul,însă, odată ajunsă în cartier, mă simt mult mai bine. Aici, dincolo de toate problemele, te distrezi foarte mult. În fiecare cameră a unei case locuiește o altă familie, nu există conceptele de spațiu privat și de intimitate. Iar când înțelegi asta, poți fi tu, tot timpul. Nu mai e nevoie să te ascunzi. Dacă nu ai chef să vorbești, nu vorbești, dacă ești bolnav, stai la tine-n cameră, pe când în cultura noastră, dacă ești trist, de exemplu, stai singur. Între timp, m-am atașat foarte mult de oamenii de comunitate, pe care-i consider parte din familia mea.

 

Cristina și Chloe, la colțul străzii

 

Oamenii din zonă te cunosc acum bine, te plac și au încredere în tine. Cum ți-a fost integrarea în comunitate?

Am început să mă integrez prin centrul comunitar laBomba. Am stat acolo, am făcut activități cu copiii, am participat la Parada Femeilor Evacuate din 2010, am organizat Ziua Cartierului în 2011 ș.a.m.d. Pe atunci, când exista centrul laBomba, unde își făceau copiii activitățile, mamele îi așteptau, am început să ne cunoaștem. Niciun antropolog nu se poate integra în comunitate dacă nu are un rol, iar rolul meu a fost la început și acela de a le ajuta, având mai multă intrare, ca străin, la diverse instituții sau persoane. Am vrut, de exemplu, să includ laBomba în Platforma pentru București și am mers la întâlniri cu Nicușor Dan, care a venit la Ziua Cartierului. Nicușor Dan, de altfel, a avut parte de mare susținere în cartierul Rahova-Uranus.

În paralel, am continuat cercetările și m-am întâlnit, printre altele, cu Paul Marcus, fostul proprietar al mai multor case de pe strada Uranus și de pe Calea Rahovei, care acum locuiește la Paris, lucrând ca profesor de istorie la Sorbona. I-am dus niște interviuri cu mamele din această comunitate, pentru a-i arăta cum se repetă istoria: el a fost evacuat din casă la naționalizare, iar acum, după 50 de ani, alți copii, urmează să fie evacuați. La început, am avut un dialog foarte bun cu Paul Marcus, atâta vreme cât am mers pe abordarea istorică, dar când am încercat să-l implic în activitatea centrului, s-a retras. Am mai intervievat și un reprezentant al firmei de avocatură Cherecheș, specializată pe retrocedări, de la care am aflat cum merg în Franța, Israel și alte țări, în căutarea foștilor proprietari evrei ai acestor case. Cum în multe cazuri nu mai există acte, proprietarii fiind nevoiți să-și abandoneze rapid casele, avocații refac aceste acte și apoi lucrează cu agențiile imobiliare, pentru terenuri cu potențial funciar mare.

 

Evacuarea casei de pe strada Sabinelor 57, din 2011

 

Ai reușit să comunici cu autoritățile?

Am încercat de mai multe ori să sun la primărie, dar nu am primit răspuns. Am luat legătura și cu arhitecți, printre care Constantin Enache, care a elaborat proiectul pentru dublarea Diametralei Nord-Sud Buzești – Berzei – Uranus, însă punctul lor de vedere este unul modern și european. Cum poate Bucureștiul să fie o capitală europeană, fără transport rapid de la nord la sud? spun ei. Aici însă, în cartier, oamenii sunt însă mult mai avansați decât ei când vine vorba de dezvoltare durabilă, pentru că sunt foarte implicați la nivel local. Aceasta e, de altfel, o tendință europeană, unde comunitățile locale sunt din ce în ce mai implicate în administrație.

Când ai început să lucrezi la documentarul la care lucrezi acum împreună cu oamenii din cartier?

Acum doi ani, când am organizat Ziua Cartierului, am făcut interviuri cu toți oamenii din acest triunghi, nu doar cu cei care se află în procedura de evacuare. În triunghiul Rahova-Uranus, sunt circa 200 de locuitori – i-am numărat chiar eu, mergând din poartă-n poartă -, dintre care vreo 70 sunt în procedură de evacuare. Aceștia din urmă sunt legați de laBomba, restul fiind familii din clasa de mijloc, care au cumpărat casele după Revoluție, dar între aceste două categorii nu există niciun conflict. Atunci, am încercat să-i adun pe toți la centru, unde am proiectat proiectul Diametralei, care îi afectează pe toți cei care locuiesc în zonă. Mi-a fost însă foarte greu să-i strâng, iar la eveniment au venit foarte puțini.

Tot în acea perioadă, am intervievat o familie care fusese evacuată, dar care, neavând unde merge, a rămas să locuiască în stradă, timp de două luni. Această familie avusese o casă în proprietate, dar din care fusese evacuată în anii 70, imobilul fiind demolat, apoi au primit repartiție pe strada Sabinelor, iar mai târziu au fost evacuați și de aici, nemaiprimind nimic în schimb.

Cu aceste materiale, filmate în trei zile, am făcut un film, care se numea ”Ne luptăm cu morile de vânt,” special pentru Ziua Cartierului, dar din păcate n-au venit prea mulți oameni. După aceea, din 2011, am început împreună cu Cristina să facem un film documentar.

 

Ne luptăm cu morile de vânt from Chloé Salembier on Vimeo.

 

Pe ce anume din viața comunității se concentrează documentarul tău?

Filmul a avut mai multe direcții, însă acum e concentrat, mai degrabă, pe Cristina și pe familia ei, precum și pe toate vecinele ei, care îi sunt alături. Documentarul e separat între cronica vieții cotidiene și cronica de luptă, amândouă fiind strâns legate. Ce vrem să arătăm, iar pentru asta vom încerca să facem și interviuri cu autoritățile, este faptul că aici, oamenii luptă împotriva statului. Această situație mi se pare foarte gravă, atâta vreme cât statul este responsabil, însă i-a lăsat pe oameni să se lupte unii cu alții. Iar dacă oamenii se luptă, nu poți construi niciodată o societate civilă. Contextul e unul foarte complicat, mai ales că, în povestea retrocedărilor, lupta se dă între proprietari, care la rândul lor au fost victime, și chiriași, deveniți, de asemenea, victime. Legea însă, cea care a determinat acest proces, nu s-a schimbat din cauza oamenilor, ci a statului. Aici, în comunitatea Rahova-Uranus, societatea civilă este foarte strânsă acum, dar dacă la nivel general conflictul persistă, nu va fi niciodată o societate bazată pe încrederea în oameni.

Când Cristina Eremia a primit repartiție pentru casa unde locuiește acum, imobilul era la pământ: nu existau geamuri, iar înăuntru locuiau familiile, cu tot cu cai. Locuitorii actuali ai cartierului, care sunt acum în pragul evacuării, nu sunt neapărat împotriva legii retrocedărilor, ci împotriva unei nedreptăți de bază. Ei au fost cei care au renovat casele ce le-au fost repartizate, care, fără contribuția lor, ar fi fost demult distruse. Doar că acum  ei sunt percepuți ca niște infractori, care ocupă abuziv aceste case. Ce trebuie reținut în primul rând este faptul că cei mai mulți dintre acești oameni se află aici legal, cu acte, însă, cum se schimbă legea, devin infractori.

Nu e un fel de eugenie urbanistică?

Ba da. Dacă ai Parlamentul sau hotelul Marriot aproape, iar acum se construiește Catedrala Mântuirii Neamului, iar aici în zonă sunt mulți oameni care stau la colț și mănâncă semințe, nu dă bine pentru imaginea orașului, din perspectiva celor care se ocupă de dezvoltarea orașului ca o capitală europeană modernă.

 

 

În toți cei șase ani de când laBomba activează în zonă, femeile din comunitate au fost cele care s-au implicat. N-am prea văzut niciun bărbat care să se ocupe de problema retrocedărilor așa cum o fac super-mamele din Rahova-Uranus. De ce numai femeile?

Cred că mamele s-au implicat foarte mult pentru că, tradițional, femeile din România sunt foarte legate de îngrijirea casei și a copiilor, de tot ce e legat de așa-numitul domos. Atunci, cred că pentru identitatea femeilor, e foarte important domeniul casei, pentru că acolo cresc copiii, fac mâncare, se întâlnesc mai multe generații, primesc musafiri etc. Dacă îl pierd, nu mai au niciun punct de referință, casa fiind, de fapt, relația lor cu lumea. Bărbații, pe de altă parte, sunt cei care țin legătura cu exteriorul: ei sunt mai mult plecați, muncesc în afara cartierului, în vreme ce mamele sunt mai tot timpul în zonă. Într-un fel, mamele sunt independente economic, pentru că, în jurul casei și al pieței, se descurcă. Iar pentru ele, casă înseamnă și trotuarul din față și spațiul din jur, de care au grijă în egală măsură. Tot mamele, de pildă, au fost cele care au plecat alături de copii la Timișoara, pentru a prezenta un spectacol de teatru realizat la centrul laBomba – atunci, una dintre ele a călătorit, de exemplu, pentru prima dată cu trenul. Asta a fost o schimbare importantă, pentru că locuitorii sunt foarte sedentari. Cunosc foarte bine cartierul, dar extrem de rar merg în centru, ceea ce e o contradicție: cu cât suspansul în care trăiesc e mai mare, cu atât se emancipează.

Cum luptă oamenii din Rahova-Uranus ca să-și câștige drepturile?

Există, înainte de toate, lupta vieții cotidiene: cum se descurcă oamenii în viața de zi cu zi. Aici, intervine toată economia informală din zonă, care funcționează ca palier de luptă economică. Există și lupta socială, respectiv cum oamenii au construit un fel de solidaritate, care îi ajută să se protejeze de ceea ce li se întâmplă. E mult mai ușor să treci peste probleme dacă poți avea încredere și sprijin. Mai cred că există și o luptă simbolică foarte puternică. Un exemplu este legat de faptul că multe dintre femeile din comunitate își interpretează visele: dacă ai visat asta, înseamnă că trebuie să iei măsura aia. După părerea mea, acest lucru denotă că trăiesc în suspans și că, prin urmare, simt nevoia să se protejeze de viitorul incert. Astfel, fac anumite ritualuri, cum ar fi pomana pentru cei morți, protejându-se pe sine, simbolic, pentru când va muri. La nivel politic, lupta ține mai mult de artă, de parade, de întâlniri cu ziariști și cu autorități locale. Totodată, oamenii din această zonă refuză tipul de protest extrem, cum au fost exemplele oamenilor care și-au dat foc sau au amenințat că se aruncă de pe acoperiș. Cei de aici sunt foarte orgolioși și nu vor să ajungă la aceste gesturi.

Cum ți se pare că au evoluat lucrurile pentru ei în ultimii ani?

E important să înțelegem acum că această comunitate a ajuns la un echilibru, foarte precar însă. Dar dacă se întâmplă ceva, acești oameni vor pica într-o precaritate generală. Poate copiii nu vor mai merge la școală pentru că n-au bani de transport public, poate nu va mai fi niciun vecin care să te-ajute când ești bolnav ș.a.m.d. Ce trebuie subliniat e că în acest cartier există un puternic control social asupra tinerilor – nu există droguri și prostituție. Tot mamele sunt responsabile și de acest lucru, însă, dacă sunt evacuați, iar economia informală dispare, oamenii sunt conștienți că se poate ajunge ușor la aceste lucruri. Ce ar trebui să înțeleagă primăria este că acest echilibru nu costă foarte mult. Mai bine investești în acest cartier, prin locuințe și centru comunitar, decât printr-un control polițienesc, care e oricum ineficient.

 

Spațiul public, apropriat de oamenii din zonă

 

Ce rol crezi că au proiectele de artă comunitară în astfel de cazuri? 

În această comunitate, de pildă, e bine să existe proiecte artistice, care pot fi folosite și ca o formă de luptă. Dar trebuie să existe și intervenție socială, care cred că a lipsit aici foarte mult. În fiecare zi apare aici câte o problemă, fie socială, fie medicală, legată de școală sau de lipsa actelor de proprietate ori de identitate. Confruntându-le zilnic cu astfel de probleme, pe care nu le poți rezolva fără ajutor specializat, nu merge tot timpul să faci activități artistice cu oameni care sunt nemâncați sau care au alte dificultăți. Însă centrul comunitar i-a ajutat foarte mult pe locuitorii cartierului să-și cunoască drepturile și să-și dea seama că ele trebuie respectate.