Manuela Voicilă e o femeie de afaceri. Până în 2008, a condus o ditamai compania farmaceutică, dar, după ce-a terminat-o cu corporația, a virat către antreprenoriat social, punând bazele allberry.ro, un proiect prin care făcea legătura între atelierele sociale și cumpărătorii corporate. Acum oferă consultanță și mentorship pentru câteva afaceri sociale. Comunitatedurabila.ro a vorbit cu ea despre economia socială ca business, despre lipsa legăturilor între ONG-uri şi mediul privat, dar şi despre cum ar putea fi ele construite.
Ați renunțat la corporație. Ce v-a împins să vă orientați spre economie socială?
Am făcut-o pentru că am avut timp. Era pentru prima dată în viața mea când aveam timp să mă ocup de ceva dincolo de obiectivele mele imediate și personale. Pe de altă parte, pentru că îmi doream altceva și pentru că, în ultimii trei ani de corporație, a fost o chestie la care m-am tot gândit. Sunt preaocupată în continuare să citesc, să studiez, sunt abonată la o gramadă de newsletterre din străinătate, pentru că, din punctul meu de vedere, antreprenoriatul social, inclusiv în străinătate, e încă în fașă. Există diverse modele la care eu mă uit. Deocamdată, concluzia la care am ajuns e cea cu abordarea vocațională. Adică să mă uit ce abilități au diversele categorii așa-zis defavorizate. Când discutăm de antreprenoriat social, cred ca trebuie să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, adică atelierele astea să fie concepute ca niște business-uri și nu ca niște activități de genul „hai să încercăm să facem și noi ceva”, de către niște oameni care, să-mi fie iertată remarca, nu se pricep la asta, dar care încearcă. Poți să încerci 5, 10, 20 de ani și să eșuezi, cum face de obicei orice antreprenor, sau poți să primești ajutor de specialitate și să ajungi la obiectivele tale de a ajunge profitabil sau sustenabil într-un termen mult mai scurt.
Cum a fost trecerea de la corporație la mediul ONG?
Experiența mea e exclusiv de business. Eu, cu mediul ONG am avut de-a face mai puțin și m-am intersectat din perspectiva de noi și voi. Eu eram corporatistul care lua diverse decizii la un moment dat în ce-i privește, adică de a finanța sau nu diverse proiecte. Toată ideea de-a face ceva pe planul ăsta pornește de la un mare dislike pe care-l am vizavi de poziționarea asta de noi și voi. Pentru că, din punctul meu de vedere, o societate sănătoasă e o societate în care toți oamenii din ea sunt oarecum – mă rog, nu sunt eu neapărat o egalitaristă – , dar au rolul lor. Poziționarea pe care ONG-urile o fac în ce privește beneficiarii lor, mai ales în zona asta de, hai să-i zicem economie socială, e că ăștia sunt niște oameni cu mari nenorociri și cu mari probleme și trebuie ajutați. Ei, punctul meu de vedere, și e unul personal, e că aș aborda lucrurile nițel diferit. Fiecare om pe lumea asta, indiferent de ce probleme are, fiecare trebuie să se priceapă la ceva. Dacă am avea o abordare vocațională, să ne uităm la ce se pricep oamenii ăștia și nu la ce probleme au, am avea mai mult succes și am putea să-i ajutăm mult mai bine.
Într-un articol publicat de Think Outside the Box sunteți citată spunând că doar 10% dintre atelierele sociale din România sunt viabile economic. Care sunt cauzele acestui fapt?
Abordarea. A privi membrii sau lucrătorii ca pe niște oameni cu probleme și care trebuiesc ajutați. În principiu, ei ar trebui priviți ca pe niște contributori și ar trebui să ne uitam puțin care sunt abilitățile pe care ei le au deja și cele care pot fi dezvoltate. Pentru că eu am ajuns la concluzia că dacă te uiți un pic la o abordare vocațională, lucrurile ar putea să fie diferite. Hai să-ți dau un exemplu. Am dat peste un atelier care este atașat Spitalului de Psihiatrie Turda. Un medic de-acolo și-a dat seama că oamenii pot fi redirecționați spre o zonă pozitivă, astfel încât oamenii care au în general dizabilități obsesiv-compulsive să se apuce să facă ceva în afară de-a lua medicamente care să le suprime lor stările alea de obsesie. Acel medic i-a pus să picteze icoane pe sticlă. Pictura pe sticlă este o activitate care necesită un simț al detaliului absolut remarcabil. Nu orice om reușește să facă chestia asta. Eu, din curiozitate, am încercat să pictez pe sticlă, dar nu prea mi-a ieșit, pentru că nu am răbdare. Ei, un om care are o astfel de afecțiune are un simț al detaliului absolut deosebit și mult superior unui om obișnuit, astfel încât lucrarea finală arată impecabil. Eu cred foarte tare în ideea că orice om cu o problemă începe să-și dezvolte, pe altă parte, o abilitate care e cumva complementară dizabilității. Atunci hai să încercăm să identificăm care este acel ceva care este superior și care poate fi pus la lucru.
Care e conceptul proiectului Allberry?
Cu proiectul Allberry am identificat niște ateliere cu care eu lucrez la momentul acesta mai latent din cauza unor opțiuni personale – am alte proiecte asupra cărora mă aplec la momentul ăsta. Eu am privit Allberry de fapt ca pe un proiect pilot, am vrut sa înțeleg zona asta văzând și făcând, pentru că nu-mi place să vorbesc despre lucruri sau să le înțeleg doar teoretic. Eu am identificat circa zece ateliere cu care am început să lucrez și am început să vând produsele pe care eu le-am selectat – doar pe acelea care sunt de calitate și care provin din organizații cu reputație pe care eu am verificat-o personal – și am început să vând aceste lucruri ca și cadouri pentru companii. La fel ca-n orice business, mi-am propus să vând în primul an 100 de obiecțele către câte companii le-or cumpăra. Au fost trei companii care au cumpărat, la momentul respectiv, 250 de obiecte. Comenzile făcându-se în numere foarte mari, ei nu reușeau să răspundă unor astfel de comenzi. Din punctul meu de vedere, lucrurile se pot face businessuri de tipul acesta. La momentul de față, contul magazinului online allberry.ro este suspendat pentru că nu m-am mai ocupat de el. El și-a atins ținta, respectiv mi-a dat o idee despre ce înseamnă antreprenoriatul social.
Cum plănuiți să dezvoltați proiectul pe viitor?
Pe un termen scurt, eu, Manuela Voicilă, și alți doritori din zona de business pot să meargă voluntar, pro bono, să ajute diferite inițiative de antreprenoriat social prin intermediul unui ONG, prin Asociația Alberry. Insist aici pe termenul de antreprenoriat social și nu pe cel de economie socială, tocmai datorită abordării flexibile pe care eu mi-o doresc în genul ăsta de afaceri. Pe termen mediu și lung, îmi propun să strângem fonduri noi astfel încât să reușim să lansăm câteva afaceri proprii de genul start-up care pot fi găzduite sub umbrela Allberry și care, ulterior, pot să ia calea pieței libere. Viziunea mea e că afacerile astea trebuie să supraviețuiască în lumea normală și nu trebuie restrânse sau închise între zidurile unor ONG-uri care fac o treabă foarte bună protejându-și beneficiarii, dar uneori prea bună. They overdo things, adică sunt mult prea preocupați de a-i proteja până la nivelul la care le taie aripile. Uite, am dat peste o inițiativă care mie mi-a plăcut foarte tare. Există în Praga o cafenea care este deservită într-o proporție majoritară de persoane cu Sindrom Down. Abordarea, din punctul meu de vedere, este absolut fabuloasă pentru că persoanele cu Sindrom Down se disting prin faptul că ei arată cam la fel, uniformizare. Dacă te duci la Starbucks o să-i vezi pe toți (angajații-n.red.) îmbrăcați la fel. Ei, oamenii ăștia arată la fel c-așa sunt ei setați genetic. Pe de altă parte, când te duci la o cafenea, te duci pentru atmosferă. Oamenii ăștia sunt foarte bine reprezentați în zona asta pentru că nivelul lor de dezvoltare mentală ajunge până undeva la nivelul unui copil de 12 ani, dar cu plusul că sunt total neagresivi și foarte veseli și sociabili. Până la urmă, când te gândești la o cafenea nu te gândești că mergi să bei o cafea pe care poți s-o bei la alt cost acasă, ci te duci să ai parte de atmosferă prietenoasă și deschisă. Se pare că afacerea asta funcționeaza foarte bine în Praga și mi-am propus să fac un duplicat în București. Ei, nici una din organizațiile care protejează persoanele cu Sindrom Down cu care am discutat nu sunt de acord să facă lucrul ăsta pentru că scopul lor este să găsească diverse sedii în care să-i închidă pe oamenii ăștia. Ăsta a fost sentimentul meu discutând cu ei. Adică ori de câte ori am încercat să le explic că ei trebuie autonomizați, că trebuie să le aloci niște activității astfel încât să aibă sentimentul de independență. Nu găsesc deschidere la ONG-uri care pur și simplu îi protejează mult prea mult, mai mult decât au ei nevoie. Dacă funcționează foarte bine în altă parte, nu înțeleg de ce nu ar funcționa și la noi.
În prezent, vă ocupați și de mentorship pentru ateliere sociale. Ce presupune această activitate de mentorat?
La momentul de față sunt trei ateliere pe care le mentorez. În principiu, nu există o rețetă. În funcție de nevoile lor, eu pot să-i asist de la activități de fundraising la unele de organizare interioară. Atâta vreme cât businessurile sociale sunt organizate ca niște afaceri, oamenii ăia au nevoie de suport specific. Adică eu sunt un om care este expus la diverse arii de business, de la partea juridică – calificarea mea de bază -, până la management. Managementul, da, într-adevăr e o disciplină destul de largă, dar intervin acolo unde este nevoie. În principiu, metoda mea principală este de a face coaching cu cel care conduce o afacere socială, dar nu numai asta. Adica acolo unde e nevoie de o intervenție de tip training, sau așa, putem să identificăm nevoile organizației și să spunem, de exemplu, uite, tu trebuie să reînnoiești personalul în funcție de nevoie. În principiu, un fel de consultanță de management.
În ce măsură povestea celor care lucrează în atelierele sociale aduce plus valoare obiectelor produse?
În cazul produselor care vin din aceste ateliere, sigur că povestea vinde, dar eu am avut ambiția să nu vând o poveste lacrimogenă și m-am opus oricărei idei de tipul ăsta, pentru că unul din obiectivele pe care mi le-am propus și mi le propun în continuare, cu activitățile mele pe această zonă e să nu lovesc niciodată în stima de sine a celor pe care îi reprezint. Am văzut recent o mare campanie care a strâns un milion de euro și care reprezenta niște persoane cu cancer. Și am întrebat-o pe o persoană pe care o știu și care are cancer: „Mă, te-ai simțit bine privind acea campanie? Tu, ca și om care ești beneficiarul acelor organizații, te-ai simțit ok văzându-te așa?”. Și mi-a că nu. Și atunci, de ce facem asta? Eu cred că abordările astea sunt neconstructive și nu sunt menite să funcționeze pe termen lung. O strategie pe termen lung este când eu aș fi stimulată să contribui periodic la o astfel de cauză. Eu nu cred că un om care a donat pentru acea cauză o va mai face încă o dată. Genul ăsta de imagini încearcă să atingă sentimentul de vinovăție al celui care este sănătos și nu cred că este ok să procedezi așa. Adică, odată îi denigrezi pe cei pe care-i reprezinți și, în al doilea rând, trezești în cel care are resurse un sentiment de vinovăție care nu cred că-i just. De ce să faci asta? Aș prefera să contribui cu drag și cu plăcere, nu dintr-un sentiment de vină.
Acest articol a fost publicat în numărul 12/ mai 2012 al revistei Comunităţii Durabile şi face parte din colecţia de resurse a primei comunităţi de practică pentru dezvoltare durabilă din România. Comunitatea este un rezultat al proiectului „Parteneriat pentru dezvoltare durabilă”, co-finanţat de Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 ”Investeşte în oameni!”, iniţiat de Asociaţia Salvaţi Dunărea şi Delta în parteneriat cu ActiveWatch şi implementat cu sprijinul Centrului pentru Politici Durabile Ecopolis.