Anonimii din TNB

În vâltoarea protestelor de săptămâna trecută, o poveste cu suspans a rămas până acum anonimă, deşi mesajul ei s-a impregnat pe buzele manifestanţilor de la Universitate. Marţea trecută, trei tineri au arborat un banner de şapte metri pe faţada Teatrului Naţional din Bucureşti, iar doi dintre ei au rămas captivi timp de două ore în bezna instituţiei-simbol. M-am întâlnit cu aceştia din urmă, C. şi B., la un suc, la patru zile de la incident, într-o atmosferă relaxată în care nu existau forţe de ordine pozând în civili. Mai jos i-am îndemnat să-şi spună povestea.

de Ionuţ Dulămiţă

În faţa Teatrului Naţional din Bucureşti (TNB) stau în linie un şantier de construcţii, un parc în care tronează noianul de statui uriaşe, din bronz, înfăţişând opera lui Caragiale şi, dincolo de ele, mai mici, manifestanţii anti-sistem care au însufleţit oraşul, a căror rumoare se propagă dincolo de coloşii statuari. Scandările lor de marţea trecută, a cincea zi de protest, au ferit de bâte trei tineri din domeniul creativ pitiţi în bezna teatrului deşertat; se aflau într-un loc din care vedeau, printr-o crăpătură de 10 centimetri, doar picioarele urmăritorilor. Deasupra intrării principale, un afiş cât două statui caragialeşti anunţă hitul stagiunii (Vizita bătrânei doamne, cu Maia Morgenstern), arborat peste schelele îmbrăcate în pânză verde ce acoperă instituţia în curs de reamenajare. În seara zilei de 17 ianuarie, trei tineri din domeniul creativ au străpuns pânza verde cu un cuţitaş, cocoţaţi pe schele, şi au întins lângă afişul mare al teatrului un banner de 3 metri pe 7 care a supravieţuit 30 de minute: Creştem. Învăţăm. Ne grupăm. Acesta este doar începutul. Printre rânduri se citea faţa lui Guy Fawkes, unul dintre restauraţioniștii catolici din Anglia care a plănuit Complotul Prafului de Puşcă din 1605. Care-i treaba cu bannerul ăsta?

„Creştem nu neapărat ca număr, ci ca mentalitate”, spune C. „Învăţăm şi din greşelile noastre, şi din greşelile celorlalţi” – mai ales când vine vorba de protest, societatea civilă din România mai are de învăţat. „Ne grupăm însemna că oamenii trebuie să se grupeze nu numai în acţiuni de genul ăsta, sunt mult mai multe lucruri”. Masca lui Fawks nu e doar o mască, simbolizează oprimarea şi revolta anti-sistem. „Nu era instigare la violenţă, era o instigare către haideţi să ne unim împotriva unui sistem, nu împotriva unui om sau a unui grup de oameni, şi nu era vorba de dat cu piatra, ci de ieşit cât mai mulţi oameni în stradă care să arate că ei sunt acolo şi sunt uniţi”. Acesta este doar începutul trimitea la fixarea unui precedent protestatar în România ultimelor decenii. „Faptul că au ieşit 500-1.000 de oameni reprezintă foarte mult pentru o societate care de 70 de ani n-a ieşit în stradă. Lăsăm la o parte momentul ’89, când a fost cu totul şi cu totul altceva. Ideea să protestezi că eşti călcat în picioare nu s-a mai întâmplat [la noi]. Şi nu vorbim de mitinguri la care oamenii sunt luaţi cu arcanul, haide în autocare, hai la Bucureşti, hai acolo, hai acolo”.

Tinerii au ales să arboreze bannerul pe TNB pentru că este un simbol care aparţine tuturor românilor. „Şi ne-am gândit că dacă H&M ne anunţă pe Teatrul Naţional că are noua colecţie cu Dolce&Gabana şi Versace, atunci ar trebui să putem pune şi noi un mash care e adresat tuturor oamenilor”. Bannerul a costat 500 de lei şi a fost imprimat în tipografie, pe material de mash-up, ca să nu poată fi tăiat uşor. C. l-a comandat marţi dimineaţa şi l-a primit în aceeaşi zi. I-a luat o oră să-l împăturească la loc după ce l-a desfăcut. Cu o noapte înainte, căutase o intrare sigură în teatru. A găsit-o dinspre Petromul din spatele TNB. Acolo erau doar cinci-şase paznici care dormeau în barăci. A urcat schelele din dreptul benzinăriei. Între fiecare nivel de schelă se afla o scară îngustă, ca o trapă, cât să încapă un singur om sau un rucscac cu un banner de 3 metri pe 7. Din vârful schelelor a ajuns pe terasa de la Motoare şi de acolo a intrat în teatru – uşile erau deschise. A ieşit pe scările care duc spre locul unde se ţinea Târgul de Carte, a coborât un nivel şi apoi l-a urcat la loc, dar pe cealaltă parte. Teatrul era pustiu. Nivele dărâmate şi camere sparte, care comunică între ele, BCA şi încrengături de sârme. A ajuns pe terasa principală şi a făcut nişte calcule. Pentru a lega bannerul la bază, cineva trebuia să coboare trei nivele pe schelele ce acoperă faţada teatrului. Era nevoie de patru oameni care să-l arboreze, doi sus şi doi jos. Altfel ar fi făcut zgomot, care ar fi putut trece pe la urechile jandarmilor.

Până la urmă, lui C. i s-au alăturat doar doi prieteni: B. şi A. N-au reuşit să găsească un al patrulea om. S-au adunat la 9 seara pe lângă benzinărie. Purtau geci şi căciuli negre, iar într-un ghiozdan, alături de banner, aveau pregătite sârme, şoricei, cleşti, sfoară, un stick de tăiat sârma, un cuţitaş cu care să străpungă pânza care protejează schelele, pentru a lega bannerul, scotch etc. Au urmat trei încercări de a urca. Ba ieşeau paznicii din barăci, ba patrulau doi sau trei jandarmi prin dreptul schelelor. Au găsit o breşă într-un final şi s-au căţărat. Cum scările ce despart schelele pot găzdui doar un om sau un rucsac, îşi pasau ghiozdanul de la unul la altul. „Fierul ăla tremură de zici că sunt cerberii cu clopoţei la ei”, spune C. „Ne ţineam unul altuia scara, să nu tremure”. Au urmat traseul pe care C. îl fixase cu o noapte înainte. Au ajuns pe terasă în zgomotul scandărilor din stradă, au întins bannerul pe jos şi s-au înarmat cu şoricei. Mai întâi l-au legat sus, cu sfoară, să alunece mai uşor. L-au poziţionat lângă Vizita Bătrânei Doamne, pe dreapta cum te uiţi dinspre Universitate, pentru că nu voiau să perturbe activitatea teatrului – nivelul cu Sala Mare este deschis publicului. Apoi s-au grupat: unul sus şi doi jos.

C. şi B. au coborât trei nivele pe schelele din faţa teatrului. Aici nu mai existau scări, aşa că au fost nevoiţi să se lase în mâini, suspendaţi, de bara de sus şi să aterizeze cu picioarele pe bara de jos. „A fost maimuţăreală, practic”, spune B. Sub ei era un grup de 10 jandarmi. Au vrut să lase bannerul să curgă încet, să nu se audă, însă omul lipsă şi-a spus cuvântul. Când A. i-a dat drumul de sus, jandarmii, care stăteau cu faţa spre teatru, în şantierul delimitat printr-un gard de parcul cu statui, l-au auzit. „Hău, hău, ce faceţi acolo? Daţi-vă jos!”. C. şi B. au ignorat somaţiile şi au legat bannerul. Apoi au urcat înapoi în tracţiuni. Omul care stătea sus a reuşit să coboare mai repede şi a scăpat de forţele de ordine. B. s-a mişcat mai greu, la un moment dat n-a mai ştiut pe unde să o ia ca să coboare schelele. „Când am urcat, eram silenţioşi, nu ştia nimeni că suntem acolo şi puteam să aştept să urce cel din faţa mea”, spune el. „La coborâre eram deja stresaţi de timp. Ajunsesem la un moment dat să calc pe C. şi încercam să las o pauză între noi, să nu ne încurcăm şi să ne prăvălim pe-acolo. Plus că totul a pornit de la o jumătate de minut pe care am pierdut-o. Ultima gaică de jos mi-a fost foarte greu s-o prind. Dacă îmi ieşea din prima…”. C. şi B. s-au oprit la jumătatea schelelor când au văzut trei civili apropiindu-se de ei.

„Daţi-vă jos! Cine sunteţi?”. A urmat o negociere de un minut. „Era clar că dacă ne dădeam jos ne căsăpeau. După negocierea asta, unul dintre ei zice haide după ei. Am zis OK, noi urcăm”, spune C. „Teoretic nu aveau cum să urce după noi. Ca să urci printr-o crăpătură din aia mică… Dacă noi nu am fi vrut să-l lăsăm pe respectivul să urce, n-ar fi urcat niciodată, era imposibil. Dar chiar dacă nu-i lăsam să urce după noi, nu aveam şanse să ieşim de-acolo. Ideea noastră era să nu ne prindă nimeni”. Când au început să urce scările din nou, unul dintre civili a zis: „Lasă-i în pace şi dă prin staţie”. „Moment în care ne-am dat seama că oamenii erau securişti, erau undercover şi veniseră special pentru noi”. B. şi C. s-au ascuns în teatru, la ultimul nivel. Ăsta era Planul B: dacă cineva le detectează prezenţa, fug înăuntru, unde e beznă. S-au oprit într-o încăpere cu un perete de tablă ce despărţea terasa de incinta teatrului, puţin sub nivelul terasei. Printr-o crăpătură de vreo 10 centimetri aveau vedere spre locul de unde au lansat bannerul. Au apărut şi urmăritorii – nu puteau fi identificaţi, li se vedeau doar picioarele şi vârfurile bâtelor cât un ciomag pe care unii din ei le pendulau prin dreptul gleznelor.

„Ne-am gândit cât de mare poate să fie bâta dacă unui om îi ajunge până la gleznă. Atunci am zis băi, e nasol. Ăia ţipau unde sunt, unde au intrat, cred că au fugit în teatru, căutaţi-i, moment în care noi stăteam destul de contorsionaţi, aveam grijă să nu se audă nici un zgomot”. B. şi C. au nimerit chiar în mijlocul unei săli care măsura circa 100 de metri şi avea două intrări. Pe oricare dintre ele ar fi intrat următorii, i-ar fi prins. Planul lor era să înainteze înspre a doua ieşire, de unde se vedea o luminiţă, şi să caute altă ieşire din teatru – prietenii de afară îi avertizaseră prin sms să nu se întoarcă pe unde au intrat. „Auzeam de acolo dacă îi prind, îi omorâm. Erau foarte nervoşi. Noi ne gândeam că n-o să se agite, o să zică a, un banner? O să-l dăm jos şi cu asta basta”. Cei doi tineri s-au folosit de strigătele manifestanţilor de afară pentru a înainta. Când aceştia strigau puternic, mai făceau câţiva paşi printre sârme.

„La un moment dat, când am vrut să înaintăm mai mult, am luat toate sârmele alea în picioare. Atunci am zis gata, ne-au prins. Aşa credeam noi, pentru că ei au luat-o cumva prin spate, pe unde am intrat noi, şi am crezut că atunci vin după noi. Şi atunci am zis gata, hai să fugim. Şi în momentul ăla ne-am împiedicat de toate sârmele şi am rămas fix ca-n desene animate, prinşi în sârme, multe sârme. E fierul ăla forjat care intră în BCA, în ăla am rămas blocaţi. Iar ăla îmi ajungea până la piept. Şi atunci am tras repede de sârme şi era un zgomot infernal. Nu trebuia să fii pisică ca să auzi. Culmea e că nu ne-au auzit”. S-au retras într-un colţ şi au aştept vreo 45 de minute. Timp în care B. a fumat o ţigară, iar C. a făcut un pipi. Mai aveau la ei doar două ţigări şi un aparat foto, în rest aruncaseră tot. C. comunica prin sms-uri cu prietenii de afară, care le spuneau a coborât unul, au mai urcat doi. Îşi ţinea telefonul în haină, să nu facă lumină. „După 45 de minute, am zis asta e, nu putem să stăm până mâine dimineaţă”, continuă el. „Culmea e că în momentul ăsta tot mai patrulau pe terasă, asta era panica noastră”.

Au decis să urmeze „luminiţa de la capătul tunelului”, dinspre ieşirea spre care au înaintat. Era lumina verde de la un lift. Acolo mai era încă o ieşire de pe terasă spre locul în care se aflau, deci încă o posibilitate ca urmăritorii să ajungă la ei. Dar era şi o ieşire care ducea în jos. Au dat de scările pe care se urcă la Motoare şi le-au coborât tiptil, etaj cu etaj, până la poarta de jos, care dă înspre parcarea de lângă Intercontinental. Aici era un alt şantier împrejmuit de un gard, iar dincolo de gard, în faţa hotelului, se aflau patru-cinci dube de jandarmi şi „patru-cinci maşini dubioase, de astea undercover”. Timp de oră, au căutat soluţii, urcând din când în când un nivel pentru o privire de ansamblu. Unul păzea scările, celelălat se asigura că nu vine cineva din curte. Au poştit şi ultima ţigară. Singura cale de ieşire era pe lângă peretele lateral al teatrului, pe lângă Teatrul „Ion Dacian” şi Cafeneaua Actorilor, înspre Ambasada SUA. Trebuia să sară gardul, însă i-ar fi văzut jandarmii. Aşa că au decis să aştepte până pleacă. „Norocul nostru a fost că în seara aia s-a spart totul mai repede şi la 11 jumate au plecat toate maşinile de jandarmi”.

Au ajuns în faţa gardului, însă acesta era flexibil şi, în consecinţă, imposibil de sărit. „Când am tras de el cu gândul să mă urc, venea spre mine”, spune B. Au găsit însă un morman de dale, s-au urcat pe ele şi au sărit în spatele unor paznici, doi la număr, care nu i-au auzit. Apoi au luat-o pe lângă Cafeneaua Actorilor şi au plecat direct acasă. Toată operaţiunea a durat circa două ore şi jumătate, deşi ar fi trebuit să ţină 20 de minute – timpul în care A., omul de sus, a urcat în teatru, a lăsat bannerul să cadă şi a coborât schelele din spate. C. şi B. spun că au fost mai mult amuzaţi decât panicaţi, cu excepţia momentului în care au stat contorsionaţi în mijlocul sălii.

În Piaţă, mesajul lor a staţionat circa jumătate de oră înainte să fie dat jos de forţele de ordine şi a fost semnalat mulţimii de prietenii grupului B.C.A., care au început să scandeze: E doar începutul, E doar începutul. „Chiar şi aseară s-a strigat”, spune C. „Ideea din spatele întregii poveşti rămâne că lumea ar trebui să se grupeze în tot felul de acţiuni de genul ăsta, să susţină mişcarea de protest prin acţiuni complementare. Un manifest scris, imagini, video, design-uri, tot felul de chestii din astea care însufleţesc oamenii de-acolo”.

Cei doi tineri nu-i înţeleg pe oamenii care au refuzat să iasă în stradă din tot felul de motive: că nu sunt destui oameni, că protestul nu are o finalitate şi nici pe tinerii care au ales să stea în casă, deşi pe Facebook sunt revoluţionari. „Vezi că bat jandarmii prin stânga şi-n dreapta, vezi că doar prin şpagă obţii anumite lucruri, vezi cât de nasol se trăieşte, vezi cerşetorii, vezi cum eşti tratat când ajungi la spital şi tu tot nu vrei să ieşi în stradă?”. Apoi acuză televiziunile care se laudă cu ratinguri de protest şi pe jurnaliştii care critică sau îşi dau cu părerea fără să fi fost în stradă. „În momentul în care eşti în piaţă, îi vezi şi pe ăia, şi pe ăia, şi pe ăia şi vezi că societatea asta e compusă din zeci de categorii de oameni, începând de la cei care au răsturnat Dacia aia Papuc doar pentru supraego, bătrâni, oameni bolnavi, ăia cu mămăliga şi tot felul de prostii din astea, asta e societatea”. Iar mesajul laitmotiv „Jos Băsescu” nu ar trebui interpretat ad literam, cred ei, pentru că înglobează mai multe nemuţumiri, nu se aşteaptă nimeni să-şi dea demisia. Aşa cum nici Sarkozy nu a demisionat după protestele din Franţa şi nici Obama după „Occupy Wall Street”. Important e că s-a creat un precedent de solidaritate.

Foto: Sorin Vasile (Feeder.ro)