Twitterul a pus hotărât umărul la succesul unui protest de jumătate de milion de britanici – de urmărit viralizarea online a unor nemulţumiri studenţeşti. Azi, de la ora 20.30, la Noul Cinematograf al Regizorului Român.
Forţele de ordine au avut un Big Brother studenţesc pe cap
de Cosmin Popan (Das Cloud)
“Noi, studenţii de la University College London am ocupat sediul clădirii în semn de protest faţă de tăierile de buget şi creşterea taxelor de şcolarizare”. E unul dintre tweet-urile din toamna lui 1010 care au dat startul nu doar unor proteste care au ţinut sub asediul studenţilor timp de şase luni zeci de universităţi britanice, ci şi comanda “Motor!” pentru un film documentar despre nemulţumirile care au culminat cu cel mai mare protest londonez de la cel faţă de războiul din Irak din 2003.
The Real Social Network, film documentar difuzat în cadrul Festivalului One World, urmăreşte coalizarea on şi offline a studenţilor britanici din toamna lui 2010 şi până în primăvara anului următor. După şase luni de filmare, Ludovica Fales, Srdjan Keca şi Isis Thompson, proaspeţi absolvenţi de facultate de film, au realizat un document de 75 de minute. În care Twitter, Facebook şi restul ustensilelor social media au ridicat cum nu se putea mai bine mingi la fileu celor care nu se fac, în general, auziţi în spaţiul public.
Das Cloud a stat de vorbă cu doi dintre regizorii documentarului, Ludovica Fales şi Isis Thompson, precum şi cu editorul celor şase luni de filmare brută, românca Adelina Bichiş.
Cum aţi intrat în contact cu studenţii protestatari? Cât de greu a fost să îi abordaţi?
Isis Thompson: Am început întâmplător proiectul, eram încă studente. Urmăream deja ce se petrece, pe Twitter. Eram cu ochii pe toate mişcările Occupy din Marea Britanie. Am decis să mergem la UCL (University College London) să vedem ce se întâmplă pentru că ştiam că şi acolo studenţii ocupaseră sediul instituţiei. Am intrat pur şi simplu cu nişte prăjituri, ei ne-au îmbrăţişat şi ne-au primit cu căldură. Am început să le urmărim întrunirile şi am dorit în prima instanţă să facem un video promoţional pentru ei. L-am filmat în două zile, cu tot cu editat şi l-am urcat apoi pe YouTube. Într-o singură zi a avut 1.000 de vizualizări; a fost al doilea cel mai vizionat film activist din Marea Britanie de pe YouTube din acea zi. Ni se părea atât de special ce făceau încât le-am propus să documentăm în continuare acţiunea lor. Erau deja familiarizaţi cu noi, aşa că au acceptat cu uşurinţă. Nu eram percepuţi la fel ca restul presei mainstream, faţă de care erau extrem de precauţi, noi eram de-o vârstă cu ei.
Am decis să facem un film observaţional, aşa că nu am dorit să ne includem în ceea ce filmam, dar se vedea, pe de altă parte, clar de partea cui eram. Această decizie a fost la un moment dat de ajutor în cazul unui student care a putut folosi o parte din ceea ce filmasem pentru a se apăra într-un proces în care a fost ulterior implicat. Am reuşit nu doar să imortalizăm un eveniment, ci şi să fim de ajutor într-un caz punctual.
A fost foarte greu o vreme să ne stabilim un ritm de lucru, pentru că se întâmplau aşa multe în acelaşi timp încât ne era greu să urmărim tot procesul, protestele izbucneau unul după altul în universităţile din toată ţara, trebuia să fim în mai multe locuri în acelaşi timp.
Ludovica Fales: Deciziile din cadru UCL se luau pe bază de consens. Tu vorbeşti, eu nu sunt de acord, tu îmi spui de ce crezi că ar trebui să fiu de acord. Şi poate mă convingi, iar la sfârşit voi fi de acord cu opinia ta. Modul de luare a deciziilor era complet diferit de cel pe care îl vedem în parlamentul britanic, de exemplu. Sistemul acesta e oarecum vulnerabil, dar era tototdată mai accesibil pentru toată lumea. E oarecum similar cu Twitter, doar că în viaţa reală. Lansezi o opinie, după care oamenii încep să urmărească opinia ta, care se răspândeşte peste tot, iar opinia se formează în comun. E o formă diferită de democraţie, trebuie să fii mai onest, mai puţin centrat pe ego-ul personal şi mai mult orientat spre ascultare.
Cât timp ați filmat?
Isis: Am filmat, în total, timp de vreo şase luni. Am început în noiembrie 2010 şi am terminat pe 26 martie 2011, când a avut loc marele protest împotriva tăierilor bugetare (la care au participat aproximativ 500.000 de demonstranţi, adunaţi în Hyde Park). Era cel mai mare protest din Marea Britanie de la cel din 2003, când s-a ieşit pe străzi împotriva războiului din Irak.
Aţi spus că protestatarii pe care i-ați filmat sunt complet diferiți față de cei din generațiile anterioare? În ce sens a ajutat social media la această diferențiere?
Isis: Social media au funcţionat doar pentru că exista o comunitate în prealabil, una reală, în care oamenii iau parte la un proces comun şi împărţeau totodată un spaţiu comun. Lucrul interesant pe care l-am observat a fost că oamenii comunicau online şi offline în acelaşi timp, cele două dimensiuni erau complementare. Nu erau diferenţe mari între una şi alta. Sala în care stăteam la UCL a devenit un centru pentru toată mişcarea Occupy din Marea Britanie. Acolo erau cei mai media savvy studenţi, cu cele mai multe contacte, care erau capabili să aibă acces la un public foarte variat. Se pricepeau să se promoveze foarte bine, combinând diferite metode, fie că e vorba de social media, de flash-mob-uri, întruniri, proteste. Unul dintre sloganele lor era “Suntem peste tot” şi, într-adevăr, erau peste tot. În online şi în offline. La un moment dat erau 56 de universităţi în Marea Britanie ocupate în acelaşi timp. Dacă oamenii nu ar fi putut vedea ce se dă pe Twitter într-o parte sau în alta, nu s-ar fi ajuns la un asemenea număr. O universitate avea doar şase studenţi care ocupaseră sediul, dar se simţeau solidari cu restul protestatarilor din celelalte universităţi.
Ludovica: Social media a mai jucat un rol important, pentru că aici nu se dorea nimeni lider, nimeni nu dorea să identifice un lider. Oricine avea ceva interesant de spus, era acceptat în spaţiul virtual. De aceea şi noi am urmărit în timpul filmării mai multe personaje, nu ne-am dorit să urmărim doar pe cineva anume.
Când ați reușit să faceți editarea unor materiale brute atât de mari?
Adelina Bichiș: Editam deja în timp ce se făceau filmările, mai ales spre sfârşit. Am terminat tot documentarul în noiembrie 2011. Cred că timingul a fost bun, pentru că evenimentele s-au mai distilat odată cu trecerea timpului. A ieşit, la sfârşit, o unealtă cu ajutorul căreia cei prezenţi la mişcarea de protest au putut să reflecteze cum au devenit din liberal democraţi nişte anarhişti.
Acest material a fost preluat de pe site-ul Das Cloud.