Ana Blandiana: Fără implicarea pentru Roşia Montană, întreaga societate ar fi vinovată de o crimă

Am copilărit între rimele Anei Blandiana, fără să înţeleg ce înseamnă „poporul vegetal”. În şcoală, i-am analizat poeziile sintactic şi morfologic, dar n-am ştiut să văd şi dimensiunea socială. Am uitat de Ana Blandiana până când, într-o zi de toamnă, am ascultat-o vorbind în cadrul celei de-a X-a ediţii a Simpozionului Naţional de Jurnalism. Era anul 2011, aveam 21 de ani şi nutream sentimente de admiraţie puternică faţă de toţi care voiau să salveze lumea sau colţuri de-ale ei. În spiritul ăsta a ieşit şi interviul cu Ana Blandiana, poetă, militantă pentru dreptate şi actualul preşedinte al Fundaţiei Academia Civică, al cărei proiect principal este Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet. Interviul a fost realizat pentru UBB Radio, în anul 2011.

de Oana Moisil

O.M.: Aţi mărturisit că v-aţi fi dorit să opriţi distrugerea mănăstirii Văcăreşti. Găsiţi o analogie în prezent, o problemă în care ar merita să ne implicăm, ca să nu ne uităm în trecut cu regret că n-am făcut-o?

Ana Blandiana: Mi-ar fi greu să spun, dar… uite, vă dau un exemplu de implicare: felul în care întreaga societate românească, mai ales tinerii, se implică împotriva proiectului Roşia Montană. Este un tip de implicare care, dacă nu s-ar produce, ar face vinovată întreaga societate că această crimă va avea loc. Sper din toată inima că vor reuşi să o împiedice. În ultimul timp, reclama pe care o plăteşte firma respectivă este atât de sfidătoare, încât nu-mi dau seama la ce se va ajunge. Sunt puşi oameni sărmani să spună cât sunt de sărmani şi cum ei nu vor fi salvaţi decât dacă începe proiectul, să le dea de muncă. Dar vor fi doar câteva sute de locuri de muncă.

Cel mai tare m-a impresionat poziţia unui geolog, care spunea: „Nicio generaţie nu are dreptul să epuizeze resursele ţării, care aparţin şi tuturor generaţiilor viitoare”. Nu poţi să dai bogăţia ţării unei firme care să o epuizeze pentru totdeauna. Sunt acest gen de lucruri aberante cu care eşti contemporan, care sunt umilitoare. În orice caz, este o temă esenţială şi este extraordinar că s-a produs o coagulare. Pentru că, dacă ne lipseşte ceva, ne lipseşte capacitatea de a coagula. Cred că, la fel ca în poveşti, au venit ursitoarele cu tot felul de daruri şi calităţi. Suntem deştepţi, frumoşi, iar la sfârşit a venit o ursitoare jignită şi a spus: „da, da, să le aibă pe toate, dar să nu fie solidari.” Cu toate darurile, nu iese nimic, dacă nu eşti solidar.

Sunteţi una dintre cei care au ieşit în stradă şi au protestat. Care e sentimentul pe care îl ai în momentul în care lupţi pentru cauza în care crezi?

Este extraordinar de plăcut să te simţi asemenea celor de lângă tine şi ei să fie mulţi. Cred că nu există lucru mai minunat decât să fii mândru de ceilalţi.

Spuneaţi într-un interviu că „libertatea era, înainte, replica pe care oamenii o dădeau terorii. Dar când au dobândit-o, s-au speriat”. De ce credeţi că nu ştim să fim liberi?

Asta e oarecum firesc. Până la urmă, prima concluzie frumoasă la care am ajuns este aceea că a fi liber este ceva infinit mai greu decât a nu fi liber. Deodată, ne-am trezit într-o lume în care răul şi binele depindeau de reacţia noastră. Pentru oamenii care trecuseră de o anumită vârstă, era aproape imposibil, să accepte acest stres, cel de a reacţiona fără încetare. În acest sens, problema nu era aceea a spaimei de libertate, ci a capacităţii de a da un sens libertăţii.

Într-o poezie din volumul Patria mea A4, eul liric rămâne singur în copilărie. Așa este și Ana Blandiana?

Este o frază a lui Brâncuşi, minunată. El spune: Când am încetat să fim copii, am murit de tot. Sensul acestei poezii este o altă punere în pagină a frazei lui Brâncuşi. E minunat cât reuşim să păstrăm un sâmbure de copilărie toată viaţa, pentru că suntem vii atâta timp cât suntem copii.

Foto: ciaccimagazine.org