An nou. Promisiuni noi. Un nouînceput sau doar vorbe în vânt?

1

A trecut încă un an. Mirosul de fosfor de la petardele chinezeşti ieftine şi periculoase a început să nu se mai simtă în aer, arsurile la stomac provocate de excesele caracteristice Revelionului încep să se amelioreze, iar rutina zilelor de muncă ne izbeşte dintr-odată, cu brutalitate. A trecut anul, a trecut Revelionul şi tot ce a rămas din perioada sărbătorilor de iarnă sunt promisiunile făcute de fiecare. Oare chiar vom fi mai buni, mai atenţi, mai economi? Ne vom lăsa de fumat, de băut, vom uita de vicii? Sunt promisiunile bune la ceva sau sunt și ele o rutină anuală, pentru a ne simţi mai bine pe moment?

de Magor Csibi

Se spune că promisiunile făcute la sfârşit de an se respectă doar câteva zile. Chiar dacă toţi ştim asta, ele devin din ce în ce mai populare. Ne plac începuturile noi. Chiar dacă 31 decembrie este o zi ca oricare alta, ca 26 august, de exemplu, noi ne imaginăm în fiecare an că se termină ceva şi începe ceva nou. Cumpărăm mâncare şi băutură, respectăm superstiţii vechi şi ne imaginăm că noul început va fi altfel. Că noi vom fi altfel.

Câţiva oameni reuşesc să se ţină de promisiunile făcute la miezul nopţii. Restul rămân cu un moment de luciditate, în care au avut curajul, chiar dacă doar pentru o clipă, să se uite într-un mod mai onest în oglindă şi să se analizeze. Dacă în timpul anului avem tot felul de activităţi care ne fac să uităm de sinceritate, de Revelion, de obicei, reuşim să identificăm cele mai mari probleme legate de viaţa sau de caracterul nostru. Pentru un moment, din dorinţa sinceră de schimbare, ne arătăm adevărata faţă. Iar pentru asta merită să facem promisiuni.

Anii trec repede anii, revelioanele trec repede, iar după fumul pocnitorilor ieftine rămâne întodeauna şi o rază de speranţă. Speranța că putem fi și altfel.

Dar oare chiar putem? Sau ne place doar să jucăm acest joculeţ plictisitor an de an şi în adâncul conştientului nostru să ne dăm seama că nu vrem, nu putem să ne schimbăm? Vrem cu adevărat o viaţă mai bună sau ne prefacem doar, promitem şi a doua zi ne căutăm scuze? Are rost să promitem? Are rost să primim în fiecare an un nou înceut?

La aceste întrebări încercăm împreună cu voi să găsim răspunsuri în cadrul acestei dezbateri.

Voi ce ne promiteţi?

[coloana]

Promisiunile mai ușoare nu ne zguduie atît de tare confortul

de Dan Sociu

Promisiunile de Revelion, ca şi horoscopul zilnic, sunt un joc de societate al celor care-şi permit scenarii alternative de viaţă. E vorba de cei care au mai multe opţiuni, clasa de mijloc, cum s-ar zice, deşi pentru România termenul e problematic (numai 10% dintre români intră, în mod real, financiar, în această categorie; dar valorile şi jocurile sociale ale clasei de mijloc sunt practicate, aspiraţional, şi de cei care încă nu sunt acolo). „Vărsător. E o zi propice ca să-ţi impui punctul de vedere la locul de muncă” nu are nici un sens dacă faci agricultură de subzistenţă sau eşti muncitoare într-o fabrică de confecţii (dintre cele care în curînd se vor muta în Republica Moldova şi apoi mai departe, înspre Asia) sau vinzi ciorapi la colţul străzii sau, pe o treaptă oarecum superioară (fiindcă e mai cald şi lucrezi pe un salariu), eşti casier în supermarket. La fel, să-ţi promiţi de Revelion că în anul următor o să-ţi calculezi caloriile nu are nici un sens pentru cei care mănîncă ce se poate şi, oricum, mîncarea e şi o plăcere pe care nu-ţi permiţi să o limitezi, dacă nu ai la îndemînă o mie de alte distracţii. Cu fumatul e aceeaşi poveste. E una dintre cele mai ieftine (deocamdată) şi mai la îndemînă plăceri. Îţi scurtează viaţa şi ce dacă, ce e aşa de minunat la cîţiva ani în plus de sărăcie şi boală. Măsurile antifumat sunt impuse de oameni care trăiesc, prosper şi stabil, într-o cultură narcisică, a ambiţiei şi a preţuirii propriului corp şi a propriei vieţi, unor oameni (majoritatea) care trăiesc în insecuritate şi nu se aşteaptă ca viaţa să li se îmbunătăţească semnificativ, aşa că ţin cu dinţii de plăcerile pe care le au. Mai nou, cultura sănătăţii perfecte a coborît, prin televizor, la toate nivelurile, dar cred că superficial. Mama mea vorbeşte despre tratamente naturiste şi despre diete de tot felul, dar rareori le pune în practică. Nu merge la doctori şi nu-şi face analize decît dacă e bolnavă şi, în general, nu e convinsă că are vreo putere reală asupra vieţii ei, aşa cum nu are asupra salariului, asupra condiţiilor de muncă, asupra facturilor de la întreţinere, a programului de căldură şi apă caldă, a deciziilor de orice fel care se iau în oraşul în care locuieşte etc.

Nu-mi amintesc ca vreodată cineva din familia mea sau dintre cei pe care-i cunoşteam să-şi fi făcut promisiuni de Revelion. Sau, dacă făceau un fel de tentative de promisiuni, erau autoironice. Dacă o zbîrciseşi rău în anul care trecuse, erai certat de ceilalţi sau de o figură mai autoritară a familiei şi pus să promiţi că o s-o laşi mai moale. „Hai, la mulţi ani, sănătate şi poate anul ăsta o să-ţi vină şi ţie mintea la cap.” Îmi aduc aminte şi de un Revelion pe la sfîrşitul anilor ’80 cînd se zvonea că Ceauşescu are cancer şi tata cu cumnatul lui, cînd au ciocnit la miezul nopţii paharele de vin spumant, şi-au urat, amuzaţi, „confirmarea tuturor zvonurilor”.

Nu luăm în serios promisiunile de Revelion şi pentru că ne e frică de schimbare, pentru că ni se pare că schimbările majore ne fură ceva din identitate, din legătura cu trecutul. Am fost alcoolic pînă la 29 de ani şi m-am lăsat de băut numai după ce m-a lovit o pancreatită severă. Boala m-a lovit într-o zi (“m-a lovit” vorba vine, de fapt mi-am făcut-o cu mîna mea), dar procesul de vindecare mi-a luat cîţiva ani şi continuă. Nu m-am mai atins de alcool de 3 ani, dar adaptarea la noua viaţă e o muncă (şi o plăcere) zilnică. Revelionul, în primii ani de abstinenţă, e o probă dificilă pentru cei care trec prin aşa ceva, euforia artificială a celorlalţi, la care tu nu ai acces, te melancolizează, cînd nu te seacă de-a dreptul. Cîndva, un Revelion fără băutură mi s-ar fi părut plictiseala maximă. După un timp însă începi să te bucuri pur şi simplu de bucuria lor, ca şi în dragoste, plăcerea celuilalt îţi face plăcere (cu condiţia să nu fie agresivi şi proşti) . Nu e nimic miraculos, nu e sfinţenie, e doar adaptare, nu ai încotro, ori te bucuri, ori te înveninezi şi atunci preferi să te bucuri. Oricît de greu de crezut pare, poţi să te euforizezi şi fără stimulente artificiale. Toate drogurile sunt în creier, dacă ai răbdare, le poţi găsi butoanele. Pentru alcoolicii care au ales să se vindece, fiecare Revelion e marea seară de gală, Oscarurile, momentul cînd li se confirmă că s-au ţinut de promisiune. Alcoolicii abstinenţi sunt dovada concretă că avem putere asupra vieţilor noastre, că, în ciuda oricăror fatalisme, există în noi capacitatea de schimbare. E cumplit de greu şi trebuie să pună umărul şi cei care ne iubesc (şi să-i lăsăm să o facă – pentru un alcoolic, ca şi pentru orice om cu stima de sine foarte scăzută, e dificil să se creadă iubit). Trebuie să te îndepărtezi de o parte dintre prietenii vechi, să-ţi rumegi, cu mintea limpede, greşelile, să te obişnuieşti cu o perspectivă mai depresivă a lumii, fără iluziile pe care ţi le dădea băutura. Mai puţin de jumătate dintre cei care se lasă de băut reuşesc, dar dacă reuşeşti, cîştigurile sunt extraordinare.

Nu spun toate astea ca să-i glorific pe alcoolicii abstinenţi (şi pe mine, implicit – deşi merităm un pic de admiraţie), ce vreau să transmit e că: în primul rînd, fatalismul (de clasă sau de orice fel) e o lene a gîndirii, dacă o asemenea problemă poate fi înfruntată (zi de zi, cu eforturi care te obosesc enorm – dar îţi dau şi satisfacţia alegerii conştiente a ceea ce vrei să fii), cred că promisiuni mai uşoare, cum ar fi „să petrec mai mult timp cu copiii în noul an” sau „să mă cert mai puţin, să-mi controlez mai mult impulsurile de mînie” sau „să nu-mi pornesc dracului bormaşina seara şi în week-end” sau „să renunţ la alarma auto exterioară, care e oricum inutilă şi să-i las pe oameni să doarmă” etc. etc. nu ne zguduie chiar atît de tare identitatea şi confortul încît să nu le putem respecta. Dacă eşti destul de norocos şi trăieşti cît de cît OK, poate ar fi corect, de dragul echilibrului, să faci de Revelion promisiuni pentru binele altora, nu pentru tine – nu neapărat mari sacrificii, schimbări mici, dar care să le uşureze viaţa celorlalţi măcar puţin. Chiar şi să trimiţi un SMS de suport pentru victimele unei catastrofe e ceva (e ieftin şi e şi plăcut, se zice că faptele bune ne cresc nivelul de dopamină).
Iar dacă ai probleme cu alcoolul (sau vrei să afli dacă ai), intră pe http://www.alcohelp.ro/ şi fă-ţi un test.

Foto main: Flickr/ditatompel

[coloana]

Promit să nu mai promit doar pentru că așa mi se dictează

de Ionuț Dulămiță

Cum scriam și anul trecut, urăsc promisiunile încă de pe vremea în care eram copil, și asta pentru că tata era un maestru desăvârșit în a nu le îndeplini. Cel puțin față de mine. Am preluat de la el acest defect și am observat, la fel ca tata, că oamenii pe care îi dezamăgesc mă acceptă și așa. Cu promisiunile pe care mi le fac mie însumi stau însă cel mai prost. Nu le respect din două motive: din cauza stresului și din lipsă de voință și pentru că mi se pare că sunt mânate de cele mai multe ori de presiunea socială. De la anul o să fiu mai bun și mai înțelegător cu toată lumea, o să fiu mai cumpătat și mai econom și o să investesc în viitorul meu, o să mănânc sănătos și regulat, o să fiu mai atent cu mine și cu familia mea, o să fac mai multă mișcare, o să mă enervez și o să mă revolt mai puțin, și-așa nu se shimbă nimic, o să fiu mai calm și o să-mi fac mai puține griji pentru că viața e frumoasă cu toate rahaturile ei și merită trăită și acceptată așa cum este ea.

Auzim astfel de autoîndemnuri la tot pasul. Promisiunile pe care ni le facem au ajuns să fie și ele standardizate și dictate social, ni le conturăm subliminal din reclamele la produse care ne promit că vom fi mai sănătoși și mai frumoși sau care ne îndeamnă să uităm de griji și să ne delectăm cu micile plăceri ale vieții, frumos ambalate și însemnate cu branduri, din bestseller-ele de self help, din sloganuri de marketing care promovează empatia sau din discursul băncilor care ne promit o tinerețe și o bătrânețe fără griji dacă le promitem și noi că vom fi mai atenți cu viitorul nostru și al famiilor noastre și îl vom vinde pentru câteva zeci de ani. Eu fac parte din categoria oamenilor care nu iau în serios promisiunile pentru că le e teamă că schimbările majore le va fura ceva din identitate, enunțată de Dan în textul alăturat, însă în contextul fixat mai sus, cel al standardizării. Promisiunile au ajuns să însemne conformare, în drumul către conturarea omului perfect, sănătos, frumos, care își respectă toți semenii în ciuda inegalităților, a roboțelului care nu mai găsește motive de revoltă din moment ce își poate cumpăra fericirea în rate, prin muncă.

În ciuda înfrânării mele la capitolul promisiuni, mi-am propus și eu una la începutul lui 2010 – mi-am promis că o să mă stresez mai puțin și că o să mă relaxez mai mult. Nu pentru că mi-a dictat cineva asta, ci pentru că sufăr de anxietate, iar asta mă afectează pe toate planurile. N-am reușit să mă țin de ea. O mică dovadă este faptul că am scris acest text în ultima zi de concediu, adică în prima zi a anului, când în mod normal ar fi trebuit să mă refac după Revelion. Şi să ciocnesc un ultim pahar cu nişte prieteni îndepărtaţi geografic înainte de o zi petrecută pe drum pe ruta Satu Mare – Bucureşti, prieteni pe care probabil c-o să-i revăd abia la următoarele sărbători. Până nu mă ştiu cu munca încheiată, nu mă pot relaxa. Am o problemă cu gestionarea timpului și am paranoica impresie că mă urmăreşte tot timpul un călău cu un cronometru în mână, pregătit să îmi reteze capul dacă nu sunt eficient sau dacă îmi pierd din simţul datoriei.

Trecând la promisiunile făcute celorlalți, în ultima lună a lui 2009 am promis cu însufleţire că mă voi pregăti fizic şi sufleteşte pentru un semimaraton, ăla de 21 de kilometri, experienţă pe care urma să o împărtăşesc cu cititorii TOTB. Urma să beneficiez şi de îndrumarea unui profesionist şi am entuziasmat-o şi pe colega noastră Mihaela, care voia să facă un story foto pe treaba asta. Am lăsat-o cu obiectivul în soare. Cum spuneam, am o problemă cu gestionarea timpului. Mi se părea că timpul dedicat alergării, cumulat cu cel destinat jobului, îmi va răpi din timpul programat pentru relaxare. La fel, i-am promis prietenei mele că o să petrecem mai mult timp împreună, că o să facem chestii doar noi doi, dincolo de cutia apartamentului şi dincolo de filmele sau serialele consumate inert seara, după o zi de consum psihic inutil. Sau după o zi în care am târât-o prin baruri, alături de prietenii mei, doar pentru că am eu impresia, din nou paranoică, că tovarăşii mei m-ar sancţionaa dacă nu aș fi activ social. Stresul – indus şi autoindus – şi aceeași presiune socială mai sus amintită mă împiedică să-mi stabilesc priorităţile şi să mă ţin de promisiuni.

Voiam să alerg pentru a-mi curăţa mintea. Voiam să-i dedic mai mult timp prietenei mele pentru că e singurul om care îmi înțelege anxietatea. Promisiunile sunt coercitive, presante, iar când nu le îndeplineşti, generezi frustrare, atât pentru tine, cât și pentru cei cărora le-ai creat așteptări. În concluzie, prefer să nu mai fac nici o promisiune, nici mie, nici celorlalţi, cel puțin până găsesc o modalitate de a mă destresa și de a scăpa de presiunea socială și de cea a standardizării. Prefer să fiu spontan și să o surprind pe prietena mea, în loc să o fac să aștepte să onorez ce ne-am programat și apoi s-o las cu buza umflată. Prefer să spun „încerc să” în loc de „promit că”. Iar dacă voi reuși cândva să mă țin de promisiuni, prefer să fiu mai bun și mai înțelegător cu lumea pentru că așa vreau eu și pentru că îmi produce o reală plăcere, nu pentru că așa mi se dictează.

Tags:



Un comentariu

  1. Pingback: Promisiuni (ganduri reparate) | alexandrescudaniela.com

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger